Posts Tagged ‘Hillsborough’

Stevie G zi de zi pentru verişorul său

septembrie 16, 2010

Mereu flori şi jerbe proaspete, lumânări nestinse, la "Memorialul Hillsborough" din dreptul porţii ´You´ll never walk alone´, zisă "a lui Shankly". Pe mausoleu, şi numele unui verişor al lui Steven Gerrard, cea mai tânără victimă a tragediei...

In 15 aprilie ’89, departe de scena fotbalului european, de pe care cel englez fusese aruncat vreme de cinci sezoane pentru tragedia de pe Heysel, o drama si mai mare lovea aceeasi grupare Liverpool Football Club. La Sheffield, pe Hillsborough, un alt stadion invechit, aidoma celui de la Bruxelles, si a carui denumire incepea cu „H”, 96 de morti, numerosi raniti. Un club, un oras si un fotbal din Albion in doliu.

Incotro? Aceasta era intrebarea pentru un fotbal englez in deriva, pentru un club „rosu” in genunchi.

Trecerea timpului n-a putut cauteriza si nu va vindeca pe vecie niste rani adanci, cum i-a declarat recent Steven Gerrard lui Henry Winter intr-un interviu pe marginea comemorarii dramei din 15 aprilie 1989 si publicat in The Daily Telegraph.

Stevie G nu este doar capitanul unui club greu incercat, care n-a avut alta sansa decat sa stranga randurile, dar si verisorul celui mai tanar fan decedat pe Hillsborough. Jon-Paul Gilhooley avea doar 10 ani si batea mingea cu actualul capitan al „Cormoranilor”. Pana intr-o buna zi, cand sufletul i-a plecat in ceruri iar numele i-a ramas incrustat pe un adevarat memorial al durerii celor de la Anfield.

Câte nu pălesc oare în importanţă, comparativ cu tragedia „momentului Hillsborough ’89”?

Intr-un moment în care fotbalul românesc are onoarea şi privilegiul de a descinde prin reprezentanta sa Steaua pe un stadion încărcat de legendă, adaug randurile sub care am semnat editorialul „Football Made in UK” publicat pe acest subiect in Fotbal Vest. Asadar, „Dupa 20 de ani”…

Saptamana aceasta se implinesc doua decenii de la tragedia ce a catalizat schimbarea la fata a fotbalului englez, bancnotele actualei prosperitati a jocului in Albion, mai ales in Premier League, purtand urmele picaturilor de sange tanar al celor 96 de fani ai lui Liverpool morti pe Hillsborough.

15 aprilie 1989. Pe continent, Steaua trebuia doar sa se prezinte la Istanbul, peste 4 zile, pentru a se califica in finala C.C.E., dupa ce pe 5 aprilie isi acontase deja biletele pentru Barcelona cu un 4-0 contra lui Galatasaray, gratie golurilor lui Dumitrescu, Hagi, Petrescu si Balint. Ros-albastrii din Bucuresti aveau sa joace in al doilea ultim act din patru sezoane remarcabile datorita absentei prin suspendare a fotbalului englez din cupele europene.

Pierdeam vremea din camera in camera, in hotelul de pe muntele Semenic, cu schiurile pe tusa odata zapada tocmai topita, cand am deslusit pe ecran, printre „purecii de pe sarbi”, ca se derula o alta tragedie implicand suporteri englezi, dupa cea de pe Heysel. Si pentru ca in finala din ’85 a C.C.E., cea cu Juventus, fanii lui Liverpool se dedasera la un huliganism barbaric, am sarit iute la concluzia ca asa zisi sustinatori isi dadeau din nou in petec, cu ocazia semifinalei Cupei Angliei, dintre aceiasi „Cormorani” si Nottingham Forest.

Poate ca respectiva perceptie eronata, inoculata de „momentul Heysel”, a determinat fortele de ordine implicate in sambata penultimului act al F.A. Cup, de pe Hillsborough din Sheffield, sa-i trateze oarecum „de pe cal” pe fanii lui Liverpool, ulterior controland defectuos puhoiul imbulzindu-se la intrarile peluzei Leppings Lane sa nu piarda startul jocului si finalmente mai mult franand operatiunile de salvare, odata ce tineri cu inima batand pentru fotbal sfarsisera sufocati si striviti in stadion, de gardul imprejmuitor si balustradele „a la arena UMT”.

Dupa douazeci de ani, nu doar familiile si apropiatii tinerelor victime inocente de pe Hillsborough traiesc cu o rana deschisa, ci si intreaga suflare apartinatoare de „Cormorani” are convingerea de neclintit ca nu s-a facut dreptate, in conditiile in care erorile de abordare ale fortelor politienesti au fost musamalizate. Intr-o recenta documentare dand cuvantul catorva oameni prezenti la tragedia conturata la 6 minute dupa startul meciului, de la Peter Beardsley, fotbalistul lui Liverpool, care nimerea bara in minutul 3, si pana la un fan al „rosiilor” ori soferul unicei ambulante care a fost lasata de politie sa intre pe teren pentru prim-ajutor, cotidianul The Guardian a adunat dovezi in sprijinul ipotezei grupului de suporteri ai „Cormoranilor”, conform careia fortele de ordine ar fi cauzat si favorizat tragedia.

Furia clocotita a celor din Liverpool a fost inflamata de neverosimilele titluri din editia de-a doua zi a celor de la The Sun, care, citand surse anonime, a scris ca unii fani s-au dedat la furturi de la victime din peluza sau de pe gazon, ca au impiedicat cadrele medicale in operatiunile de prim-ajutor, ba chiar ca ar fi urinat pe corpurile neinsufletite sau, in cea mai odioasa afirmatie, ca o tanara pe moarte era abuzata sexual. Nu doar in Liverpool n-au cazut bine respectivele titluri, lansate pe baza unor „garoafe aruncate” de forte interesate, ci chiar si in redactia cotidianului. Minciuni sfruntate, au urlat din toti rarunchii cei din Liverpool care au boicotat apoi ani buni The Sun, dar supravietuitorii si comunitatea „Cormoranilor” au ramas cu gustul amar al frustrarii si al unei evidente injustitii, exacerbate de absenta totala a oricarei condamnari penale pentru cei din politie in urma mortii celor 96 de suporteri.

Unii cinici merg chiar mai departe, punand cap la cap coincidenta deciziei forului federal de a gazdui semifinala pe invechitul stadion al lui Sheffield Wednesday cu incompetenta fortelor de ordine. Sa nu fi fost oare vorba de un scenariu, avandu-i drept tapi ispasitori pe fanii lui Liverpool cu blazonul intinat pe Heysel, care sa serveasca ulterior altor scopuri?

Cert e ca la ora semifinalei fotbalul englez incheia al patrulea an de suspendare din cupele europene si era in plina criza de popularitate si credibilitate. Arene roase de ani scartaiau din incheieturi iar fanii inca isi dadeau in voie in petec, in vreme ce asistenta la meciuri scadea. Era nevoie de o schimbare. Iar efectul tragediei din 15 aprilie ’89, de pe Hillsborough, se contura in august sub forma raportului interimar al prim-justitiarului Taylor, definitivat in 1990, si care recomanda reamenajarea arenelor, fara parapete ori garduri intre gazon si tribune, dar numai cu locuri pe scaune. „Curatenie” si control al multimii.

Au trecut 20 de ani si arenele Albionului, nu doar in Premier League, sunt adevarate teatre ale fotbalului. Chibitii nu se mai inghesuie ca sardelele, in picioare, in peluze, ci – ordonati – isi preiau locurile presonalizate. In paralel, ca efect esential al tragediei de la Sheffield, jocul salubrizat a devenit si televizat. Coincidenta sau nu, in 5 februarie al aceluiasi an, Sky TV anunta intr-o conferinta de presa lansarea pe piata britanica, inclusiv cu „aripa” sa sportiva, continand un prim contract in valoare de 304 milioane lire sterline, pentru drepturi exclusive de televizare, ce a stat la baza demararii in 1992 a Premier League, „masina fotbalistica de bani” care, iata, crescand si crescand, da trei semifinaliste in Champions League.

Asadar, per total, fotbalul englez a prosperat mai ales la varf mai abitir ca niciodata, de pe urma raportului Taylor, intocmit special dupa tragedie, incasand vartos in schimbul accesibilitatii pe micile ecrane, barata absolut, fara ,macar un joc transmis in direct in deceniile sapte si opt. In particular insa, supravietuitorii si apropiatii victimelor de pe Hillsborough nu si-au gasit linistea, ci unii dintre ei moartea, iar clubul Liverpool, lovit de tragedie la Sheffield in plina revenire de forma in campionat, de la un deficit de 15 puncte la Anul Nou fata de Arsenal la postura de lider, nu doar ca pierdea incredibil titlul la potou, in ultimul meci al editiei, dar, in ciuda triumfului ulterior, din 1990, nu avea sa mai castige campionatul nici pana in ziua de azi. Urmele ranilor adanci…

Pentru Liverpoool si fanii ei, tragedia a avut un efect nefast. Pentru fotbalul in varianta comercializata si mediatizata, catalizator a fost Raportul Taylor. Insa redactate au fost doar recomandari la adresa sigurantei stadioanelor, nefiind pusi la zid posibilii vinovati ai tragediei de pe Hillsborough. Printre care victime, copii si tineri inocenti. Cu alte cuvinte, mame nu si-au gasit impacarea iar clubul cadenta, atat in planul comercializarii sale globale cat si a succeselor in prima liga, secate – cutit intors in rana – in favoarea marei rivale din Lancashire, Man United. Dar fotbalul englez „post Hillsborough” s-a redefinit in toate planurile prin organismul de sine statator Premier League, care acum nici macar nu mai contine in titulatura firescul The F.A. Federatia nu mai tuteleaza, liga are propria „umbrela”.

De la disperarea plumburie a unui 15 aprilie cu aproape 100 de mori si multi raniti, intr-un fotbal repudiat de Europa, la un miez de aprilie din 2009 cu „Cormoranii” preluati de nord-americani si Chelsea imprumutata de un rus jucand ca la carte pentru un loc in semifinalele UEFA Champions League. O metamorfoza nascuta din sange varsat cu ocazia de gala a semifinalei celei mai vechi competitii din istoria fotbalului mondial, The F.A. Cup.

Atunci, in ’89, Liverpool avea sa castige Cupa Angliei dar pierdea apoi titlul in ultima partida, dupa inchiderea editiei, chiar acasa pe Anfield, cu fosta lidera devenita urmaritoare, Arsenal, care avea doar sansa unui succes la macar doua goluri diferenta. Intr-un joc ramas in folclorul fotbalului insular, regretatul Michael Thomas avea sa inscrie acel al doilea gol izbavitor decisiv pentru „Tunari” chiar in minutul 90. Se intampla, nefiresc, intr-o vineri, 26 mai, la sase saptamani dupa tragedia de pe Hillsborough, intr-o reprogramare, data initiala a derbyului, la opt zile dupa „drama Sheffield”, fiind amanata. Sufletele plecate in ceruri parca luasera cu ele arta lui Liverpool de a acapara titluri nationale si europene cu o „ermetica” tinand de rezultat.

Foloase aveau sa traga doar cei care, oportunist ori premeditat, au exploatat 15 aprilie generand o schimbare intr-atat de radicala de parca intunecatii ani ’80, cu huligani, peluze cu buruieni si suspendari din eurocupe, nici n-ar fi existat.

Reclame

De la Anfield Road, Liverpool

septembrie 15, 2010

Cu aparatul pe umăr, am trecut şi pe la ANFIELD ROAD din Liverpool… Blestem? Fără titlu de la dărâmarea Boot Room!

Al 12-lea om, un pub pe strada peluzei Kop

Din centrul urbei, trecând şi pe lângă parcul Everton, de pe ale cărui coclauri ţi se desfăşoară la picioare oraşul, cu portul şi eolienele din estuarul lui Mersey, autobuzul 17 te duce spre zona nord-estică printre case tot mai mici, vechi şi chiar nelocuite, cu ferestre „bătute în cuie”, până la poarta „Paisley Gateway” din faţa peluzei The Kop.

Intrare unde cu mâinile larg deschise veghează şi Bill Shankly, pe soclul cu înscrisul „He made people happy”, <el a făcut oamenii fericiţi>, statuie de la care porneşte turul arenei şi muzeului celui mai aureolat club britanic. Steve, venerabilul ghid, ne deschide „Sala Legendelor”, una jur-împrejur cu pozele eroilor. Callaghan. Cele mai multe jocuri. 857. Rush. Goluri. 346. Neal. Cel mai decorat. Şi cu peste 400 meciuri la rând! Souness. Nu cel mai bun dar cel mai influent din vestiar. Abia la retragere, alde Gerrard ori Jamie îşi vor face loc pe pereţi. La fel şi Benitez, pe un rând al managerilor şi cu Paisley, cu 14 trofee în 9 ani, dintre care trei C.C.E., şi cu Houllier, cel cu 5 cupe într-o ediţie.

Prin faţa fondatorilor în rame aurite am ieşit în „ţarcul Directorilor”, din centrul vechii tribune principale, datând din 1906, cu scaune încă de lemn, şi unde iau loc de la staruri gen Daniel Craig, alias 007, până la loviţi ca Harry Kewell, care, conform lui Steve, „şi-a cam petrecut anii aici”. Din ţarcul vecin comentează fostul vârf John Aldridge, pentru popularul post local Radio City, camerele fiind postate deasupra, parcă agăţate de acoperiş. Doar Alan Green, mai marele BBC Radio 5, vorbeşte din înaltul tribunei opuse, a doua, cea cu numele şi sigla noului sponsor, Standard Chartered, americani pe asigurări. Acel înalt de tribună a fost adăugat în 1992, la centenarul clubului, când a şi primit numele Centenary. Acolo sunt şi cele doar 30 „boxe” executive, comparativ cu 130 la Arsenal ori 200 la United, diferenţă pe care Steve o adaugă problemelor lui Liverpool.

Loc capitonat din "Ţarcul directorilor", in memoriam pentru un abonat dispărut

Păi? Ei bine, angajatul clubului mi-a explicat că şi dacă ar începe acum construcţia noului Anfield, perpendicular pe actualul şi chiar în spatele peluzei opuse Kopului, şi tot ar lua 4 ani, răstimp în care capacitatea de doar 45.522 va mări handicapul faţă de rivale prospere. Alţi 20.000 sunt refuzaţi bilete meci de meci iar aproape 90.000 sunt pe liste de aşteptare pentru abonamente.

Tribuna a doua, Centenary, etajată la centenarul din ´92, cu locul lui BBC Radio5 în înaltul ei...

Degeaba are Liverpool cele mai multe titluri, 18, şi Cupe ale Campionilor Europeni, 5, dacă nu mai are bani să ţină pasul cu campioanele actuale. Americanii s-au dovedit a fi „o frână” iar clubul are „disperată nevoie” de finanţele altcuiva. Steve a adăugat că abia atunci vor fi dărâmate deplorabilele case părăsite, înconjurate cu sârmă ghimpată, chiar de dedesubtul tribunei principale, pentru ridicarea noii arene! Puţine mai sunt apartamentele locuite, cu „This Is Anfield” în geam, de pe nişte străzi pe care va intra buldozerul. Cine şi când va investi?

La tribuna I, rânduri întregi de scaune de lemn

Coborâm din nou sub tribună, în mica sală de conferinţe de presă cu fundal identic celui de la complexul de pregătire Melwood, asta pentru „derută”. Pe perete, clişeul aerian post-Istanbul, din centru, de lângă The Cavern, unde se lansau The Beatles, cu un autobuz etajat asaltat de 1,5 milioane fani…

În peluza opusă Kopului, colţul stânga jos e rezervat fanilor oaspeţi, până la pânza neagră

De-aici se intra cândva în faimoasa Boot Room, unde juniorii curăţau bocancii starurilor iar mai apoi alde Shankly, Paisley ori Fagan ţineau sfatul tactic de taină. Steve a pomenit de blestemul dărâmării „camerei”, moment din care, din 1990, Liverpool n-a mai cucerit titlul naţional. E drept, Rafa a recreat o mai mică Boot Room, lângă vestiar, dar degeaba… În vestiar, cel mai mic şi modest din Premier League, cu tâlc restrâns pentru forjarea coeziunii, fundaşii stau la un perete, cu tricourile frumos înşirate de la 2 G Johnson încolo, mijlocaşii pe altul iar atacanţii la un al treilea, găselniţă a lui Shankly pentru a evita grupuleţele şi a comunica între ei, pe compartimente. Am numărat 8 limbi, Steve glumind că de lecţii de engleză au nevoie localnicii cu accent „Scousers”, Stevie şi Jamie…

Mica sală a conferinţelor de presă

„În vară a fost revopsit şi dotat cu un nou uscător de păr, pentru Reina, în rest însă fiind doar 7 duşuri şi banca asta a rezervelor. Dar vestiarul e izolat fonic, spre deosebire de cel din faţă, al oaspeţilor, mai mare însă mai răcoros şi în care se aude zgomotul paşilor, al tumultului tribunei”, explică Steve. Presiunea psihologică se amplifică la ieşirea din vestiare, în restrânsul spaţiu al interviurilor TV, cu reclame modificabile în funcţie de competiţie, unde se văd şi treptele coborânde de acces, cu THIS IS ANFIELD deasupra, <Acesta e Anfield>, şi nu… „Welcome”. În acest hol răsună joi în Europa League şi pentru Steaua „You´ll Never Walk Alone”, dintr-un difuzor.

Conglomerat multinaţional şi pe zidul liniei mediane din vestiarul lui Liverpool FC

Iar în infernul de-afară se regăsesc doar maxim 3.000 fani oaspeţi, într-un colţ al peluzei opuse Kopului, numai 1.900 în cazul vizitatoarei de la descinderea noastră, Albionul lui Tamaş, delimitaţi de chibiţii gazdei printr-o neagră husă despărţitoare mutabilă în funcţie de asistenţă.

Jucătorii gazdă ating la ieşirea pe teren însemnele de deasupra tunelului

Turul se încheie în peluza The Kop, neacoperită până în 1928 şi cândva înghesuind şi 28.000 fani, drept cea mai mare din ţară. „A fost groaznic, eram ca sardelele, 3 în picioare pe aria unui scaun din zilele noastre. Am crescut în colţul din dreapta sus…”, spune Steve, care plătea a 20-a parte dintr-o liră de azi pentru bilet.

Anfield Road de pe scaunul din dreapta jos, rândul unu, al peluzei Kop

La 0-1 cu Norwich, în ´94, fanii şi-au luat cărămizi drept amintire, pentru grădina de-acasă, când peluza în picioare a spus adio iar Kop s-a restrâns la 12.000 „scoici” pe 76 rânduri. Doar atmosfera cu „You´ll never walk alone” nu s-a schimbat, Kop trăgându-şi numele de la dealul de observaţie disputat în Războiul Burilor din Africa de Sud, în 1900, cu olandezii, când au pierit 300 ostaşi din Liverpool.

Aşa arăta o poartă de acces din lemn în vechea peluză Kop, pirocheţii de la intrare fiind fabricaţi de o firmă din... Manchester

Alte locuri esenţiale, de suflet, ar fi mozaicul cu numele celor 96 pieriţi la Hillsborough, de la intrarea în muzeul cu vitrinele trofeelor, fani comemoraţi permanent, cu lumânări şi jerbe, la „Memorialul” din spatele Centenary Stand, de la celebra poartă „You´ll never walk alone”, a lui Shankly. Sunt nume de rude, tată şi fiu… Iar pentru dreptatea lor încă se luptă, steaguri relevante ale organizaţiilor fanilor, de dezvelire a adevărului sufocat de Poliţie şi denaturat de scandalagiul londonez The Sun, fiind arborate vizavi de Kop, la pubul The Park. Care e flancat de barul „Al 12-lea jucător”… 

Memorialul de mozaic, din interior

Hillsborough Memorial, cu numele celor 96 de dispăruţi, din stânga Shankly Gate...

You´ll never walk alone...

Adolescenţi, fraţi şi surori, şi o mare întrebare: când se va face dreptate? Liverpool aşteaptă de peste 20 de ani...

Cealaltă filă a Memorialului sub formă de carte...

Şi în muzeu e un clişeu cu marea de compasiune în faţa peluzei ucigaşe din Leppings Lane, Hillsborough (Sheffield)

Unul din steagurile arborate la pubul The Park, peste drum de peluza Kop, e al asociaţiei ce luptă pentru dezvelirea adevărului tragediei de la Hillsborough. Din nefericire, are de luptat cu cea mai caustică şi oprimantă maşinărie de stat din lumea aşa zis civilizată

Buldozerele vor intra pe străzile din jurul arenei când alţi investitori capabili să ridice noul Anfield îi vor înlocui pe haloşii insinuaţi din SUA în lumea fotbalului european

 „Liverbird”, pasărea cormoran simbol al clubului şi urbei, de pe clădirea etalon de la ţărm, vrea să rămână stoică în zona Anfield, dar pe o arenă nouă, mare, unică şansă pentru Liverpool să-şi împrospăteze gloriosul palmares.

Clădirea emblemă Liverbuilding, cu cei doi cormorani din vârf, de pe frontul la estuarul lui Mersey...

Ziua 114. Stevie G mereu pentru verisorul sau, si dupa 20 de ani

aprilie 14, 2009

Au trecut douazeci de ani dar, asa cum a oftat sufletul lui Steven Gerrard, unele rani nu se pot vindeca.

In 15 aprilie ’89, departe de scena fotbalului european, de pe care cel englez fusese aruncat vreme de cinci sezoane pentru tragedia de pe Heysel, o drama si mai mare lovea aceeasi grupare Liverpool Football Club. La Sheffield, pe Hillsborough, un alt stadion invechit, aidoma celui de la Bruxelles, si a carui denumire incepea cu „H”, 96 de morti, numerosi raniti. Un club, un oras si un fotbal din Albion in doliu.

Incotro? Aceasta era intrebarea pentru un fotbal englez in deriva, pentru un club „rosu” in genunchi.

Trecerea timpului n-a putut cauteriza si nu va vindeca pe vecie niste rani adanci, cum i-a declarat recent Steven Gerrard lui Henry Winter intr-un interviu pe marginea comemorarii dramei din 15 aprilie 1989 si publicat in The Daily Telegraph. Stevie G nu este doar capitanul unui club greu incercat, care n-a avut alta sansa decat sa stranga randurile, dar si verisorul celui mai tanar fan decedat pe Hillsborough. Jon-Paul Gilhooley avea doar 10 ani si batea mingea cu actualul capitan al „Cormoranilor”. Pana intr-o buna zi, cand sufletul i-a plecat in ceruri iar numele i-a ramas incrustat pe un adevarat memorial al durerii celor de la Anfield.

Comparativ cu tragedia „momentului Hillsborough ’89”, cate nu palesc  oare in importanta? Intr-un moment comemorativ dar si de reflectie, cand o sumedenie de asemenea intrebari zboara de pe buze, adaug randurile sub care am semnat editorialul „Football Made in UK” publicat pe acest subiect in Fotbal Vest. Asadar, „Dupa 20 de ani”…

Saptamana aceasta se implinesc doua saptamani de la tragedia ce a catalizat schimbarea la fata a fotbalului englez, bancnotele actualei prosperitati a jocului in Albion, mai ales in Premier League, purtand urmele picaturilor de sange tanar al celor 96 de fani ai lui Liverpool morti pe Hillsborough.

15 aprilie 1989. Pe continent, Steaua trebuia doar sa se prezinte la Istanbul, peste 4 zile, pentru a se califica in finala C.C.E., dupa ce pe 5 aprilie isi acontase deja biletele pentru Barcelona cu un 4-0 contra lui Galatasaray, gratie golurilor lui Dumitrescu, Hagi, Petrescu si Balint. Ros-albastrii din Bucuresti aveau sa joace in al doilea ultim act din patru sezoane remarcabile datorita absentei prin suspendare a fotbalului englez din cupele europene.

Pierdeam vremea din camera in camera, in hotelul de pe muntele Semenic, cu schiurile pe tusa odata zapada tocmai topita, cand am deslusit pe ecran, printre „purecii de pe sarbi”, ca se derula o alta tragedie implicand suporteri englezi, dupa cea de pe Heysel. Si pentru ca in finala din ’85 a C.C.E., cea cu Juventus, fanii lui Liverpool se dedasera la un huliganism barbaric, am sarit iute la concluzia ca asa zisi sustinatori isi dadeau din nou in petec, cu ocazia semifinalei Cupei Angliei, dintre aceiasi „Cormorani” si Nottingham Forest.

Poate ca respectiva perceptie eronata, inoculata de „momentul Heysel”, a determinat fortele de ordine implicate in sambata penultimului act al F.A. Cup, de pe Hillsborough din Sheffield, sa-i trateze oarecum „de pe cal” pe fanii lui Liverpool, ulterior controland defectuos puhoiul imbulzindu-se la intrarile peluzei Leppings Lane sa nu piarda startul jocului si finalmente mai mult franand operatiunile de salvare, odata ce tineri cu inima batand pentru fotbal sfarsisera sufocati si striviti in stadion, de gardul imprejmuitor si balustradele „a la arena UMT”.

Dupa douazeci de ani, nu doar familiile si apropiatii tinerelor victime inocente de pe Hillsborough traiesc cu o rana deschisa, ci si intreaga suflare apartinatoare de „Cormorani” are convingerea de neclintit ca nu s-a facut dreptate, in conditiile in care erorile de abordare ale fortelor politienesti au fost musamalizate. Intr-o recenta documentare dand cuvantul catorva oameni prezenti la tragedia conturata la 6 minute dupa startul meciului, de la Peter Beardsley, fotbalistul lui Liverpool, care nimerea bara in minutul 3, si pana la un fan al „rosiilor” ori soferul unicei ambulante care a fost lasata de politie sa intre pe teren pentru prim-ajutor, cotidianul The Guardian a adunat dovezi in sprijinul ipotezei grupului de suporteri ai „Cormoranilor”, conform careia fortele de ordine ar fi cauzat si favorizat tragedia.

Furia clocotita a celor din Liverpool a fost inflamata de neverosimilele titluri din editia de-a doua zi a celor de la The Sun, care, citand surse anonime, a scris ca unii fani s-au dedat la furturi de la victime din peluza sau de pe gazon, ca au impiedicat cadrele medicale in operatiunile de prim-ajutor, ba chiar ca ar fi urinat pe corpurile neinsufletite sau, in cea mai odioasa afirmatie, ca o tanara pe moarte era abuzata sexual. Nu doar in Liverpool n-au cazut bine respectivele titluri, lansate pe baza unor „garoafe aruncate” de forte interesate, ci chiar si in redactia cotidianului. Minciuni sfruntate, au urlat din toti rarunchii cei din Liverpool care au boicotat apoi ani buni The Sun, dar supravietuitorii si comunitatea „Cormoranilor” au ramas cu gustul amar al frustrarii si al unei evidente injustitii, exacerbate de absenta totala a oricarei condamnari penale pentru cei din politie in urma mortii celor 96 de suporteri.

Unii cinici merg chiar mai departe, punand cap la cap coincidenta deciziei forului federal de a gazdui semifinala pe invechitul stadion al lui Sheffield Wednesday cu incompetenta fortelor de ordine. Sa nu fi fost oare vorba de un scenariu, avandu-i drept tapi ispasitori pe fanii lui Liverpool cu blazonul intinat pe Heysel, care sa serveasca ulterior altor scopuri?

Cert e ca la ora semifinalei fotbalul englez incheia al patrulea an de suspendare din cupele europene si era in plina criza de popularitate si credibilitate. Arene roase de ani scartaiau din incheieturi iar fanii inca isi dadeau in voie in petec, in vreme ce asistenta la meciuri scadea. Era nevoie de o schimbare. Iar efectul tragediei din 15 aprilie ’89, de pe Hillsborough, se contura in august sub forma raportului interimar al prim-justitiarului Taylor, definitivat in 1990, si care recomanda reamenajarea arenelor, fara parapete ori garduri intre gazon si tribune, dar numai cu locuri pe scaune. „Curatenie” si control al multimii.

Au trecut 20 de ani si arenele Albionului, nu doar in Premier League, sunt adevarate teatre ale fotbalului. Chibitii nu se mai inghesuie ca sardelele, in picioare, in peluze, ci – ordonati – isi preiau locurile presonalizate. In paralel, ca efect esential al tragediei de la Sheffield, jocul salubrizat a devenit si televizat. Coincidenta sau nu, in 5 februarie al aceluiasi an, Sky TV anunta intr-o conferinta de presa lansarea pe piata britanica, inclusiv cu „aripa” sa sportiva, continand un prim contract in valoare de 304 milioane lire sterline, pentru drepturi exclusive de televizare, ce a stat la baza demararii in 1992 a Premier League, „masina fotbalistica de bani” care, iata, crescand si crescand, da trei semifinaliste in Champions League.

Asadar, per total, fotbalul englez a prosperat mai ales la varf mai abitir ca niciodata, de pe urma raportului Taylor, intocmit special dupa tragedie, incasand vartos in schimbul accesibilitatii pe micile ecrane, barata absolut, fara ,macar un joc transmis in direct in deceniile sapte si opt. In particular insa, supravietuitorii si apropiatii victimelor de pe Hillsborough nu si-au gasit linistea, ci unii dintre ei moartea, iar clubul Liverpool, lovit de tragedie la Sheffield in plina revenire de forma in campionat, de la un deficit de 15 puncte la Anul Nou fata de Arsenal la postura de lider, nu doar ca pierdea incredibil titlul la potou, in ultimul meci al editiei, dar, in ciuda triumfului ulterior, din 1990, nu avea sa mai castige campionatul nici pana in ziua de azi. Urmele ranilor adanci…

Pentru Liverpoool si fanii ei, tragedia a avut un efect nefast. Pentru fotbalul in varianta comercializata si mediatizata, catalizator a fost Raportul Taylor. Insa redactate au fost doar recomandari la adresa sigurantei stadioanelor, nefiind pusi la zid posibilii vinovati ai tragediei de pe Hillsborough. Printre care victime, copii si tineri inocenti. Cu alte cuvinte, mame nu si-au gasit impacarea iar clubul cadenta, atat in planul comercializarii sale globale cat si a succeselor in prima liga, secate – cutit intors in rana – in favoarea marei rivale din Lancashire, Man United. Dar fotbalul englez „post Hillsborough” s-a redefinit in toate planurile prin organismul de sine statator Premier League, care acum nici macar nu mai contine in titulatura firescul The F.A. Federatia nu mai tuteleaza, liga are propria „umbrela”.

De la disperarea plumburie a unui 15 aprilie cu aproape 100 de mori si multi raniti, intr-un fotbal repudiat de Europa, la un miez de aprilie din 2009 cu „Cormoranii” preluati de nord-americani si Chelsea imprumutata de un rus jucand ca la carte pentru un loc in semifinalele UEFA Champions League. O metamorfoza nascuta din sange varsat cu ocazia de gala a semifinalei celei mai vechi competitii din istoria fotbalului mondial, The F.A. Cup.

Atunci, in ’89, Liverpool avea sa castige Cupa Angliei dar pierdea apoi titlul in ultima partida, dupa inchiderea editiei, chiar acasa pe Anfield, cu fosta lidera devenita urmaritoare, Arsenal, care avea doar sansa unui succes la macar doua goluri diferenta. Intr-un joc ramas in folclorul fotbalului insular, regretatul Michael Thomas avea sa inscrie acel al doilea gol izbavitor decisiv pentru „Tunari” chiar in minutul 90. Se intampla, nefiresc, intr-o vineri, 26 mai, la sase saptamani dupa tragedia de pe Hillsborough, intr-o reprogramare, data initiala a derbyului, la opt zile dupa „drama Sheffield”, fiind amanata. Sufletele plecate in ceruri parca luasera cu ele arta lui Liverpool de a acapara titluri nationale si europene cu o „ermetica” tinand de rezultat.

Foloase aveau sa traga doar cei care, oportunist ori premeditat, au exploatat 15 aprilie generand o schimbare intr-atat de radicala de parca intunecatii ani ’80, cu huligani, peluze cu buruieni si suspendari din eurocupe, nici n-ar fi existat.

Ziua 48. In memoriam, tragedia celor 21 de fani ai lui Olympiacos

februarie 11, 2009

MemorialE februarie, e moment comemorativ. Rude, prieteni şi suporteri ai lui Olympiacos Pireu îi omagiază ca în fiecare an, la 8 februarie, pe fanii alb-roşiilor ce mureau striviţi la una din porţile stadionului, în 1981. În continuare, un reportaj cu suport fotografic de la arena „Karaiskakis”, aşa cum o descopeream recent. Despre club, istoricul tragediei, despre fani şi muzeu, despre echipa zilelor noastre şi Atena… (Doar răbdare să aveţi vă rog la descărcarea pozelor)  

 Peste drum de stadion, la monumentul ridicat în memoria fanilor decedaţi, Filipos Kontoudis, în vârstă de 15 ani la vremea tragediei, are grijă în fiecare februarie îndoliat ca minutele de reculegere şi comemorarea să păstreze vie amintirea susţinătorilor pieriţi la poarta 7. O capelă miniaturală, un monument sub forma unei porţi, cu numele fanilor dăltuite şi un afiş ros de vremi… „Pentru totdeauna în inimile noastre, poarta 7„, aşa cum mi-a tradus în engleză un suporter grec aflat în preajmă…

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/memorial.jpg

Fotografiat din preajma monumentului, stadionul lui Olympiacos, „Georgios Karaiskakis”, aduce ca orice arenă ultramodernă a mileniului trei. Nici urmă de vechiul „Karaiskakis”, construit pe post de velodrom pentru Jocurile Olimpice din 1896 şi purtând numele eroului răpus în acele locuri în războiul de independenţă al Greciei. Rămân însă vii amintirile traumatizante ale suporterilor care au fost la meciul din 8 februarie 1981.

Februarie e luna reînceperii Ligii Campionilor iar Olympaicos se pregăteşte de vizita lui Chelsea, însă fanii formaţiei din Pireu nu uită în aceste zile tragedia de acum 27 de ani, care a schimbat destinul clubului…

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/karaiskaki.jpg

Filipos Kontoudis a scăpat cu viaţă doar pentru că tocmai se strecurase pe poarta 7, înafara stadionului. „A fost o adevărată avalanşă umană”. „Timp de 15 minute n-am atins pământul”. Sunt amintiri tragice. Era în obiceiul fanilor ca în ultimele minute ale meciurilor să părăsească în grabă sectorul lor de tribună, pe la poarta 7, şi să dea fuga la poarta 1, pentru a-i avea în prim-plan şi a-şi felicita favoriţii, la ieşirea de teren. În acea zi, aveau toate motivele să fie mai bucuroşi şi entuziaşti ca niciodată. Primind din postura de lideră cu un avans de două puncte vizita atenienei AEK, ocupanta locului secund, în etapa a 20-a, Olympiakos a zburdat de la 1-0 la pauză la un fabulos 6-0, în faţa a 35.450 spectatori. Era minutul 88, ora 16:58… Un suporter, în graba sa, a alunecat pe scările de acces spre poarta 7, alţii împiedicându-se la rândul lor iar învălmăşeala dând naştere unei adevărate avalanşe umane, tragic barate de uşile doar puţin întredeschise ale vechii porţi. Striviţi acolo, de porţile care nu se deschideau. Ulterior, degeaba au cerut socoteală organizatorilor, organelor de ordine… 21 de fani nu mai aveau să vadă lumina zilei… Tot ce-a mai rămas de făcut, 5.000 de suporteri se adunau mai apoi la demolarea porţii 7, când vechea arenă şi-a văzut sfârşitul. Astăzi, poarta 7 este securizată ultramodern, cu leduri electronice roşii deasupra căii de acces, iar peste drum veghează monumentul…

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/gate7.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/memorial2.jpg

Acum 27 de ani, în 8 februarie, Pireul avea parte de un 6-0 îndoliat, înecat în lacrimi. Panaiotis Toumanidis, în vârstă de 14 ani, era cel mai tânăr suporter pierit în tragedie. Nu doar numele său e dăltuit pe stâlpii porţii-monument. Dar viaţa merge înainte iar Olympiakos şi-a inaugurat noul stadion cu ocazia startului sezonului 2004-2005, onorând cum nu se poate mai bine la vremea respectivă memoria fanilor morţi la stadion, în zi de meci. Cu victorii pe linie la „Georgios Karaiskakis”, cu 1-0, într-o grupă a Champions League, în faţa lui Liverpool, AS Monaco şi Deportivo La Coruna. Aşa au ales sorţii, ca după mulţi ani de pribegie prin Atena, cât noul stadion a fost doar în plan de proiect, Olympiakos să dea piept la revenirea la matcă tocmai cu Liverpool, un alt club alb-roşu lovit de tragedia de la Hillsborough, din aprilie 1989, când 94 de fani ai „Cormoranilor” mureau şi ei striviţi în învălmăşeala de la startul semifinalei Cupei Angliei contra lui Nottingham Forest. Doi ani mai târziu, Olympiakos a celebrat eventul campionat – Cupa Greciei din 2006 cu inaugurarea muzeului clubului, amplasat sub tribună, în imediata apropiere a noii porţi 7. În incintă, eşti purtat pe firul istoriei clubului prietenilor din Pireu, Olympiacos Syndesmos Filatlon Peiraios, conform denumirii grupării fondate la 10 martie 1925. Alb-roşii aveau să cucerească primul titlu de campioni ai Greciei în 1931, graţie cvintetului ofensiv al fraţilor Andrianopoulos… Yiannis, Dinos, Giorgos, Vassilis şi Leonidas. Pe când păşeam în prima încăpere a muzeului, văzând un vechi gramofon plasat lângă imnul clubului, am încercat să-mi imaginez atmosfera acelor ani ’30 pe „Karaiskakis”, cu cele 6 titluri cucerite de clubul din Pireu până la izbucnirea războiului.

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/imnoly.jpg

Cele şapte titluri din anii ’50, dintre care şase la rând, i-au atras lui Olympiakos numele „Thrylos”, „Legenda”, menţionat şi în zilele noastre. Peste ani, alb-roşii s-au dovedit a fi cei mai competitivi în Grecia, adunând cu ultimele trei triumfuri la rând, din 2005 încoace, un total de 35 de titluri naţionale, mai multe decât cele ale lui Panathinaikos şi AEK puse la un loc. Sala trofeelor, cea mai mare a muzeului proiectat în formă de U, stă mărturie a succeselor peste ani. Pe 4 euro, preţul accesului, atâta argint la vedere…

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/trofeeoly2.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/trofeeoly.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/trofee.jpg

Olympiakos e puternică şi în baschet, cucerind chiar Euroliga în 1997, iar multitudinea trofeelor naţionale sau ale Cupei Greciei e expusă alături de triumfurile din volei sau sporturile nautice. Baschetbaliştii joacă în sala cu 12.171 locuri „Stadionul Păcii şi Prieteniei”, amplasată peste drum de „Georgios Karaiskakis”, chiar la golful din zona nord-estică a portului Pireu.

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/trofeebaschet.jpg 

Aproape de ieşirea din muzeu, o încăpere mai mică, aducând cu o capelă, adăposteşte memorialul durerii suporterilor lui Olympiakos. Vechea poartă, ruginită şi roasă de vremuri, martor mut al acelor momente când tineri în alb-roşu se grăbeau să-i felicite pe Sarganis, Kirastas, Vamvakoulas, Papadopoulos, Novoselac, Kousoulidis, Persias, Nikoloudis, Anastopoulos, Orfanos şi Galakos. N-au mai ajuns să-i vadă. Pe poartă, fani ai lui Liverpool sosiţi în Atena cu ocazia finalei Champions League cu AC Milan, din 2007, au agăţat un tricou al „Cormoranilor”, cu înscrisul „21+94 forever”. Fulare, mesaje, drapele, sunt şi ele prinse de poarta tragediei. O plachetă comemorativă, cu numele celor decedaţi, o fotografie cu treptele fatidice, steaguri şi o trompetă culese de la locul carnagiului. Trist, copleşitor de trist.  

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/forever2194.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/oldgate7.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/mortisitrepte.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/21lista.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/trompeta.jpg

Acea tragedie a trimis Olympiacos în pribegie. Din 1981, alb-roşii au jucat pe Stadionul Olimpic, din nordul oraşului, iar între 2002 şi 2004, cât şi arena olimpică a fost reconstruită pentru J.O. de vară, au sfârşit a evolua chiar pe Rizoupoli, stadionul rivalei Panathinaikos, alb-verzi situaţi şi ei în nordul capitalei. Culmea ironiei, Olympiacos a reuşit tocmai în acea perioadă să învingă finalista la zi a Champions League, Bayer Leverkusen, cu 6-2, într-o serie de 13 meciuri fără eşec în cupele europene.

În această lună, pe 19 februarie, grecii primesc pe „Georgios Karaiskakis” vizita vicecampioanei Angliei, Chelsea Londra, în meci tur din optimile competiţiei, trupa lui Takis Lemonis încercând să egaleze cea mai bună performanţă în eurocupe, sfertul de finală din 1999, pierdut în faţa lui Juventus. 2007 nu s-a încheiat grozav pentru alb-roşii, Kristian Raul Ledesma suferind o accidentare care îl ţine încă înafara terenului, clubul din piaţa Alexandros reacţionând prompt prin achiziţionarea imediat după Anul Nou a lui Fernando Daniel Belluschi, venit pe 4 ani şi jumătate de la River Plate. Se va vedea Olympaicos calificată după returul din 5 martie? Greu de anticipat… Cert este că în actuala ediţie a reuşit prima victorie în deplasare în Champions League, 3-1 la Bremen, un scor remarcabil şi între produsele alb-roşiilor din vitrina magazinului de prezentare al clubului, respectiv că biletele pentru jocul cu Chelsea sunt deja vândute. Prioritate au avut fan-cluburile din Grecia, dar şi din Germania, Regatul Unit, Belgia, Olanda sau Cipru, agenţia de turism TUI, sponsor al clubului, abonaţii şi fanii fideli, alţi sponsori ai clubului, iar apoi liniile au fost deschise săptămâna trecută, la general. Nu treceau însă multe ore… Cererea depăşise oferta. Sunt doar 35.000 de locuri…

Într-adevăr, în muzeu am remarcat mesaje lăsate de fani din diverse ţări, iar pe viaductul din preajma stadionului, înscrisul Peristeri, numele unui cartier din nord-vestul Atenei, îţi dă de înţeles că Olympaikos nu îşi trage seva doar din Pireu. Peste tot, cifra 7 revine obsesiv…

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/1-3.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/mesajbg.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/peristeri7.jpg

Spre „Karaiskakis” am călătorit cu autobuzul, Express X96, de la Aeroportul „Venizelos”, schimbând, pentru amuzament, cu modernul tramvai cu afişaj computerizat care rula tot pe malul mării, în aceeaşi direcţie, spre nord-vest, spre Pireu. În Faliro Nord, la staţia SEF, un stadion impresionant îţi ieşea în cale. Încă de pe peron, la capătul celeilalte pasarele, se vedea o poartă de acces la un etaj superior al arenei şi scaunele roşii din tribuna opusă. Impresionant. În parcare, totul alb-roşu. Până şi automatele de bilete. Restaurante în incinta stadionului şi un steag, drapel, cu emblema clubului. Profilul unui tânăr laureat. Olympiacos este în al nouălea deceniu de existenţă iar stema a rămas aceeaşi. Trusourile echipei s-au schimbat însă peste ani, varietatea lor şi a fanioanelor fiind un alt punct de interes al muzeului.

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/stemaoly.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/trusourioly.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/fanioane.jpg

E o îmbinare de vechi şi nou. Tradiţie şi comercialism. Succesele cu frântura de la Poarta 7 dar şi viaţa de club de Champions League. O grupare cu numeroşi jucători străini, un muzeu expunându-le fotografiile cartonate în mărime naturală, laolaltă cu imagini de arhivă din anii când Olympiakos devenea „Legenda” fotbalului grec.

 https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/arhivaoly.jpg

Şi se putea oare altfel? La intrarea în muzeu, te întâmpină nimeni altul decât Nikopolidis, renumitul portar de care se leagă istoria recentă a campioanei Olympiakos şi a campioanei europene en-titre Grecia, uşor de recunoscut datorită părului său cărunt. Nikopolidis a fost între buturi şi în 16 ianuarie, când Olympiakos a zdrobit-o cu 4-0 pe rivala Panathinaikos, în turul V al Cupei Greciei, succes semnat de Lua Lua în minutul 6, Torossidis (63′), Kovacevic (66′) şi Nunez (81′) şi care i-a calificat pe alb-roşii în sferturile de finală din 27 februarie şi 19 martie, cu Iraklis. Poate că încă din prima manşă, pe teren propriu, Olympiakos se va apropia şi mai mult de o altă finală, într-o competiţie pe care a cucerit-o de un număr record de ori, 22, cu ultimele isprăvi în 2005 şi ’06.

Contra lui Panathinaikos, „Legenda” a învins în formula Nikopolidis – Pantos, Antzas, Cesar, Zewlakow, Torossidis, Patsatzoglou, Djordjevic, Sisic (52′, Galletti), Kovacevic (71′, Nunez), Lua Lua (81′, Mitroulou). Un 4-0 la trei zile după ce Olympiakos ceda primele puncte pe teren propriu în această ediţie, tocmai lui Panathinaikos, 1-1, remiză consemnată şi în meciul tur, la 2 septembrie, în prima etapă: 0-0. Iar unicul eşec, 0-1, l-a suferit în 10 noiembrie la Asteras Tripolis, înfrângere care ar putea să usture în cursa pentru titlu, cot la cot cu AEK, pe care o învingea cu 1-0, şi Panathinaikos. Oricât de importante ar fi însă jocurile din campionat care o mai despart de vizita lui Chelsea, duminică la Apollon, apoi miercuri la Panionios, cu Ergotelis acasă şi în 16 februarie la Salonic, cu PAOK, marele meci rămâne tot cel cu „albaştrii” londonezi…

Multe amintiri mă leagă de vizita la „Georgios Karaiskakis”. Era în preziua unui recent meci de campionat cu Aris şi nu mulţi fani erau prin preajmă. Însă fascinanta istorie a clubului şi imaginile legate de poarta 7 şi tragedia celor 21 de fani m-au însoţit pe drumul cu metroul de suprafaţă Metro Line 1 „verde”, din Faliro până în centru, la a şasea staţie, Monastiraki. De-acolo, Metro Line 3 „albastru” te duce cu 13 opriri direct la „Venizelos”. Poarta aerului. Nu doar Olympiacos şi-a inaugurat noua arenă în anul Olimpiadei ateniene dar şi capitala în sine a investit într-o infrastructură modernă şi funcţională.  

 Memorial