Posts Tagged ‘Tony Adams’

Doar Drogba inaintea lui Burnley

septembrie 21, 2009

Orice verdict e vremelnic dar cateva impresii pot fi impartasite. In fond, s-a scurs deja o treime din turul Premier League 2009-2010.

Incep prin a reaminti un paragraf din editorialul „Fotbalul, pe locurile 14-15”, pe care-l semnam in Fotbal Vest in luna iulie, pe cand prim-divizionarele abia isi incepusera pregatirile precompetitionale, si in care le aminteam pe Portsmouth, Bolton Wanderers si Hull City drept ocupante ale locurilor retrogradante, 18, 19 si 20, la finele actualei editii, in mai 2010: „Culmea ironiei e ca si la anul focurile retrogradarii ii vor perpeli probabil tot pe antrenorii englezi iar de-ar fi sa ma dau bookmaker pentru o zi, le-as trece pe Portsmouth, Bolton si Hull pe lista neagra, prima fie ea si preluata de un bogatas arab, dupa modelul de la Man. City, cu tot cu petrodolarii sai dar fara a fi fost pus la “testul de prestanta” in ceea ce priveste standardele Premier League. Adica Hart, Megson si Brown, asta daca luna mai ii va regasi in posturi. Dar nu incercati si Dumneavoastra acasa, sa aruncati bani pe aceasta speculatie cu cele trei, caci s-ar putea sa va arda. Am presupus si eu, asa…”

Visiniu-albastrul lui Burnley a fluturat triumfator in mai, pe Wembley. Momentan, datele problemei nu s-au schimbat, nou-promovata luand in piept elita si batand deja trei cluburi la zero, acasa, pe Turf Moor. Iar la ultima ocazie, gratie unui varf adus de la o recenta participanta in Cupa UEFA, dar acum doar amarata cu zero puncte in coada. "Pompey"...

Visiniu-albastrul lui Burnley a fluturat triumfator in mai, pe Wembley. Momentan, datele problemei nu s-au schimbat, nou-promovata luand in piept elita si batand deja trei cluburi la zero, acasa, pe Turf Moor. Iar la ultima ocazie, gratie unui varf adus de la o recenta participanta in Cupa UEFA, dar acum doar amarata cu zero puncte in coada. "Pompey"...

Dar nu la cele trei ma voi referi, ci la nou-promovata Burnley Football Club, principala candidata a bookmakers la retrogradare, conform cotelor dinaintea inceperii stagiunii. Caci Burnley a infirmat sambata proverbul cu ulciorul care nu merge de trei ori la apa, invingand din nou acasa, in primul joc al rundei a sasea, televizat pe Sky Sports, 3-1 cu Sunderland.

Turf Moor, datorita capacitatii sale restranse, a inregistrat cea mai mica asistenta a etapei din elita, doar 20.196 spectatori, insa… ce mai spectatori. Vorba unui suporter al visiniu-albastrilor, fanii au cantat si scandat la nesfarsit, o ora si jumatate plus prelungiri si la lovituri de departajare, in editia trecuta, cand viitoarea nou-promovata a descins pe Stamford Bridge, a remizat cu Chelsea, si finalmente a eliminat-o din Cupa Ligii, in urma suturilor de pe punctul cu var. A fost o campanie a competitiei K.O. in care Burnley nu doar a facut 1-1 acasa la Chelsea, dar le-a invins la Turf Moor si pe Fulham, Arsenal si Tottenham, fiind eliminata abia de ultima, in prelungirile mansei a doua a semifinalei, datorita golurilor in plus marcate in deplasare. Pazea, vine Burnley!

Fanii sunt acum si mai entuziasti, si mai calzi, ridicandu-se, aidoma echipei, la nivelul elitist al Premier League si percepand insemnatatea momentului. Incredibil dar adevarat, dupa 6 etape, doar Chelsea lui Ancelotti, lidera fara punct risipit, are o linie de clasament superioara lui Burnley in meciurile de pe teren propriu.

Burnley avea sa debuteze in Premier League cu un dus rece la Stoke, promovata de anul trecut, esec care o punea deja sub lupa scepticilor. Dar trupa lui Owen Coyle a strans imediat randurile, inregistrand doua succese de moral, pe teren propriu, in decurs de o saptamana de la debutul campionatului. A fost mai intai acel neverosimil 1-0 cu Manchester United, cand campioana a ratat inclusiv un penalty in jocul de la mijloc de saptamana, iar apoi un alt 1-0, tot in dauna unei „europene”, Everton Liverpool, si ea „inghetata” la punctul alb de danezul din poarta nou-promovatei, Jensen. Saha l-a copiat pe Rooney iar Burnley a strans 6 puncte din doua meciuri creditate cu… „2”.

Sambata, Burnley s-a impus in acel gen de confruntare tipic pentru echipele amenintate de retrogradare. Un meci de… 6 puncte. Sunderland e in aceeasi luntre si, doar invingand formatii mai mult sau mai putin de calibrul ei, Burnley isi poate consolida postura in elita. Restul, gen victorii contra campioanei en-titre, sunt bonusuri mai mult decat binevenite, excelente pentru moral, insa nu neaparat jocuri deseori amintite drept fiind de 6 puncte.

Remarcabil e si faptul ca Owen Coyle n-a facut nu stiu ce achizitii, in mare aceeasi jucatori ce au urcat treapta in elita, via – Wembley, purtand falnic stindardul clubului din Lancashire si in Premier League. Tot Wade Elliott, marcatorul unicului gol din finala play-off, 1-0 contra lui Sheffield United, s-a aflat la originea primului gol de sambata, smulgand un penalty, si tot scotianul Alexander, veteranul capitan, si-a reconfirmat precizia de la 11 metri.

Abia dupa pauza, cand era introdus in minutul 57, un nou recrut a pus si el umarul la redistantarea lui Burnley. David Nugent, abia reintors in Lancashire, dar nu la Preston, unde isi facea un nume cu care debuta cu gol in nationala Angliei, ci la micuta Burnley, si-a redescoperit pofta de gol pierduta la Portsmouth, reusind o dubla de efect, cu capul si cu stangul, din pirueta, dinafara careului: 3-1. Lui Nugent li se adauga fundasii Mears, sosit de la Derby County, via – Marseille, unde a fost imprumutat, si africanul Bikey, un munte de om ce n-a inghitit ratarea revenirii in elita, cu Reading.

Coyle a adaugat ici-colea, prin partile esentiale, dar colectivul unit ce a surprins Albionul, promovand la mustata, continua sa minuneze, pastrand procentajul maxim la Turf Moor. O fi arena cea mai mica din elita, dar vocea suporterilor se face auzita. Iar idolii raspund pe masura, cu 1-0 si 3-1.

In contrast, un club care era egalat in prelungiri de AC Milan, in 27 noiembrie 2008, intr-un joc din grupele Cupei UEFA, n-a acumulat inca nici un punct in Premier League si a incasat o medie de doua goluri pe meci in primele 6 etape. Portsmouth, caci despre „Pompey” este vorba, s-a despartit si de sus-amintitul Nugent, care nici nu figura in acel 2-2 de la Fratton Park, ce a fost… 2-0 pana in minutul 84. Atunci au iesit la rampa Ronaldinho si Inzaghi.

Altii insa, dintre care cei mai remarcabili ar fi Johnson, ajuns la Liverpool, Distin, la concitadina Everton, Crouch, dupa Redknapp, la Spurs, ori Davis, inhatat de Bolton, au parasit Titanicul din portul Portsmouth, la fel ca veteranul Sol Campbell, neutilizat in acel joc de referinta cu milanezii, dar care, transferandu-se tocmai in liga a patra, la Notts County, trupa avandu-l drept director pe Eriksson, a dat masura completa a necesitatii sariturii de pe punte. Tony Adams, la carma contra rosso-nerilor, si-a frant si el de-atunci gatul, iar Paul Hart, inlocuitorul, a tesut cu chiu cu vai plasa mentinerii in elita insa nu mai are solutii si pe 2009-2010.

Portsmouth s-a anuntat a fi drept o victima previzibila, iar startul ei confirma temerile, nu datorita numelui lipsit de sonoritate de pe banca tehnica, Paul Hart, nume ce a atras in intersezon recruti pe masura, jucatori de nivelul doi, cu care doar poti sfarsi sub elita, ci mai ales datorita instabilitatii de la conducerea clubului, destabilizat de interminabilele discutii din cursul verii legate de preluarea gruparii de catre un consortiu arab. Pestele de la cap se impute si incertitudinea de la Fratton Park se rasfrange evident asupra rezultatelor din teren. Cele doua coordonate sunt inseparabile, orice delimitari ar vrea unii sa faca…

Portsmouth e macar la… zero, insa vecina – rivala de pe coasta sudica, Southampton, sta chiar mai rau. Pornind cu un handicap de zece puncte, din nou pe motive legate de imputirea pestelui de la cap, „Sfintii” abia au inregistrat primul succes stagional, 2-0 acasa cu Yeovil Town, in fata a peste 19.000 suporteri, pe St. Mary’s, oaspetii declarandu-se insa dezgustati de acordarea celor doua penaltyuri din care noul recrut Rickie Lambert a asigurat primele puncte alb-rosilor.

Macar Portsmouth e inca in Premier League, cu amintirea unui joc cu milanezii, in Cupa UEFA, acum nici zece luni. Insa Southampton, adversara Stelei in Cupa UEFA, in toamna lui 2003, e lanterna rosie a ligii a treia, si desi handicapul e surmontabil, „Sfintii” fiind la -2 si deci la opt puncte in urma unei clasate pe o pozitie salvatoare, si anume tocmai Yeovil, exemplele nefericite din editia trecuta pot pune sub semnul intrebarii capacitatea clubului de a raspunde adversitatii. Luton s-a scufundat, torpilata de cataroiul din start, -30 puncte. Altele s-au salvat…

Dar sa se fi inclinat oare Anglia aidoma Titanicului, cu coasta sudica luand apa? Nu de alta dar si „verzii” de la Plymouth Argyle, fara succes in 8 etape, proptesc ierarhia ligii a doua…

Unii se scufunda, nou-promovata Burnley exulta. Si nu pare a fi doar un foc de paie. Cata vreme „visiniii” vor invinge si tine la distanta adversare directe, „ambarcatiuni usoare”, gen Birmingham City, si ea o nou-promovata, viitoare oaspete pe Turf Moor, trupa lui Coyle va putea spera la supravietuire. In fond, calculele spun ca si 39 de puncte pot fi suficiente, iar Burnley a strans deja noua.

Urmatoarele luni doar vor confirma (sau infirma) speculatiile rezultate din primele confruntari. Dar Burnley pare a avea vant bun. Si poate ca proximul derby local, la vecina de pe Ewood Park, Blackburn Rovers, va aduce clubului fondator al The Football League, participant la acea memorabila prima editie de campionat din 1888, si primele puncte externe. Ce ziceti, Alexander si Nugent? Se poate…

Reclame

Ziua 118. Wembley, teatrul semifinalelor

aprilie 19, 2009

Termenul de livrare a fost depasit binisor, cu minusurile financiare de rigoare. „Toata afacerea a fost un adevarat fiasco” e parerea impartasita de englezul de rand relativ la reconstructia „noului” Wembley. Taraganarile n-au dat bine la imagine iar una dintre competitiile etalon ale sportului insular vaduvite de intarzieri a fost tocmai Cupa Angliei, nevoita cativa ani sa se plimbe provizoriu cu cortul tocmai la Cardiff, in Tara Galilor.

Abia in 19 mai 2007, cu ocazia finalei F.A. Cup dintre Chelsea si Manchester United, adjudecata de londonezi in prelungiri prin golul lui Drogba din minutul 116, prestigiosul trofeu a fost disputat la el „acasa”, pe noul Wembley. De-atunci, lucrurile au reintrat in normal si pana si semifinalele celei mai vechi competitii din istoria fotbalului s-au intors in nord-vestul Londrei.

In acest final de saptamana, alte doua jocuri pentru accederea in finala actualei editii sunt gazduite de Wembley iar parerile in privinta disputarii semifinalelor pe acelasi stadion ce gazduieste si ultimul act sunt impartite. Cei de moda veche opineaza ca astfel e stirbita aura finalei, care ar fi devalorizata de deciderea finalistelor pe aceeasi arena, pe cand practicii, cu gandul la avantajele de ratiuni economico-financiare, tuna si fulgera ca de cand cu Wembleyul redeschis nu e loc mai potrivit pentru semifinale.

Pe undeva, e clar ca la interesul enorm manifestat in jurul penultimelor acte, numai capacitatea noii arene ar face fata cu suficiente locuri. Anul trecut de exemplu, cu ocazia primelor partide semifinale pe Wembley din anul 2000 incoace, un total de peste 166.000 spectatori au asistat la meciuri. 83.584 la disputa Portsmouth – West Bromwich Albion, 1-0, decisa de Kanu, care avea sa inscrie si unicul gol al finalei, si 82.752 la cea dintre Cardiff City si Barnsley. Iar daca notam ca trei dintre semifinaliste au fost divizionare secunde, argumentul cererii crescande de bilete e cu atat mai veridic. Comparativ, la precedentele semifinale gazduite pe Wembley, in anul 2000, „doar” 62.828 spectatori au asistat la remiza alba dintre Aston Villa si Bolton, decisa cu 4-1 la lovituri de departajare, in favoarea celor din Birmingham, respectiv 73.876 la jocul Chelsea – Newcastle, 2-1.

Este in traditia Cupei Angliei ca finalele sa se desfasoare pe Wembley, cu tot covorul rosu de rigoare, nu mai putin decat 66 ultime acte, incluzand rejucarile, fiind gazduite pe marea arena londoneza. Figura cu semifinalele a prins contur abia in 1991, insa, atentie, cu ocazia unui derby nord-londonez, intre Tottenham si Arsenal, transat de Spurs cu 3-1 gratie unei lovituri libere de senzatie a pe-atunci junelui Paul Gascoigne, deja in minutul 5, plus a „dublei” lui Gary Lineker, pentru „Tunari” replicand Alan Smith, mai apoi marcator al unicului gol intr-o finala de Cupa Cupelor. Acea semifinala pe Wembley, in premiera, atragea 77.893 spectatori, pe cand cealalta semifinala a respectivei editii, intre Nottingham Forest si o alta londoneza, West Ham, adjudecata de „Padurari” cu 4-0, printre marcatori figurand Roy Keane si Stuart Pearce, nu s-a disputat in capitala poate tocmai in ideea ca visiniu-albastrii „Ciocanari” sunt din metropola. Considerent de care nu s-a mai tinut seama apoi, de exemplu in anul 2000, la amintitul Chelsea – Newcastle.

Odata precedentul creat, in 1991, alte semifinale au fost organizate pe Wembley. Ambele in 1993, cu Arsenal luandu-si revansa prin Tony Adams, 1-0 cu Spurs, in fata a 76.263 spectatori, si Wednesday calificandu-se gratie lui Chris Waddle si Mark Bright, 2-1 in derbyul orasului Sheffield, cu United. Discutand cu un fan al lui Sheffield United prezent cu acea ocazie pe Wembley, in multimea de 75.364 spectatori sositi din „orasul otelului”, suporterul mi-a marturisit ca a fost cea mai minunata propaganda pentru urbea sa, un prilej de nedisimulata mandrie. Cu alte cuvinte, o alegere inspirata de a oferi scena Wembleyului la doua cluburi care, deseori in umbra unor mai puternice cluburi, nu le strica deloc nitica reclama in plus.

Un an mai tarziu, in 1994, dupa ce Mark Hughes a egalat in ultimele secunde ale unui dezechilibrat derby al conurbatiei Greater Manchester, intre campioana nationala United si Oldham Athletic, ce tocmai retrogradase din Premier League, rejucarea semifinalei de 1-1 gazduita de Wembley a avut loc taman inapoi „acasa”, la Manchester, dar pe arena lui City, Maine Road. N-au mai fost 56.399 spectatori, ca pe Wembley, si nici 1-1, favorita calificandu-se la pas, cu 4-1. Si despre cealalta semifinala din ’94 s-ar putea aminti o vorba, si anume ca londoneza Chelsea, evoluand pe Wembley, in oras, a avut asadar nu doar avantajul esalonului superior in fata lui Luton Town, triumfand cu 2-0 gratie „dublei” lui Gavin Peacock.

Comparativ cu vechimea competitiei, din 1871 incoace, se intampla abia acum, in 18 aprilie 2009, ca Wembleyul sa gazduiasca pentru doar a zecea oara o semifinala de Cupa Angliei, cea intre londonezele Arsenal si Chelsea. „Tunarii”, cu 5 semifinale la activ, dintre care patru castigate, din 2001 incoace, de cand F.A. Cup a „plecat cu cortul” in Tara Galilor, pe Millennium, ori aiurea, iar Chelsea cu trei, dintre care doua victorioase.

Parcurgand asistentele inregistrate la semifinalele gazduite de-atunci in general pe Old Trafford din Manchester si Villa Park din Birmingham, de altfel arena cu cele mai multe penultime acte in portofoliu, e evident avantajul oferit de Wembley. Doar 39.939 spectatori au asistat pe Villa Park la semifinala din 2004 Man United – Arsenal, 1-0, altfel un derby cu casele inchise, respectiv 36.147 cu doi ani inainte, la un derby sud-vest londonez, Chelsea – Fulham 1-0, dar stramutat la Birmingham. Pana si in 2005, cand Cardifful a gazduit, singura data, nu doar finale, ci si semifinalele, „doar” 52.000 spectatori au fost prezenti la jocul Arsenal – Blackburn, 3-0, si 69.000 la Man United – Newcastle United, 4-1.

Duminica, in cealalta semifinala, Man United, mereu invingatoare in penultimul act, de trei ori, de cand cu demolarea vechiului Wembley, fata in fata cu Everton Liverpool, care se intoarce pe marea scena dupa 14 ani, mai exact de la finala victorioasa cu 1-0 in fata acelorasi „Diavoli rosii”. Dintr-o extrema in alta… Dupa ce anul trecut Wembleyul primea vizita a trei cluburi din Championship, strecurate pana in semifinalele F.A. Cup, acum e randul a trei forte din „careul cu asi”, nici Everton nefiind de lepadat, mereu acolo, in fata, tintind in campionat un loc de Cupa UEFA.

Fara indoiala, la cat a pierdut financiar prin intarzierea lucrarilor, Wembley si The Football Association n-au avut alta varianta decat de a gazdui cat mai multe evenimente de la inaugurarea stadionului, incluzand semifinalele ce aduc venituri substantiale, in conditiile in care tot ceea ce se comercializeaza in „burta” arenei e mai mult decat piperat, copios de scump. Ia-ti un carnat si simte-te mai sarac, ti-ar spune vanzatorul.

Nici lojele n-au un procentaj integral de ocupare, in conditiile in care pretul anual al inchirierii, de minim 74.880 lire sterline, urca si pana la exorbitantul 296.400 lire. In Londra sunt oameni si corporatii cu dare de mana dar climatul de afaceri are si el problemele sale in actuala asa zisa criza, iar cum perioadele contractelor sunt de trei, 5, 7 ori zece ani, nu toate firmele s-ar arunca sa semneze inchirieri pe un deceniu. Precautie. In atare situatie, Wembley tremura dupa venituri pe care altfel le-ar fi luat de bune, sigure, si foarte avantajoase financiar, nesiguranta facandu-i pe administratori sa marseze pe evenimente populare, gen Cupa Angliei, unde biletele s-ar duce ca painea calda.

Pentru conformitate, iata ce a fost de vazut in semifinalele difuzate in direct in Romania pe SportKlub TV… Sambata, dupa ce Fabregas si Terry au inmanat buchete de flori membrilor Hillsborough Support Group, prezenti la joc intru comemorarea fanilor lui Liverpool morti la semifinala de acum 20 de ani, Arsenal si Chelsea au smuls glia Wembleyului. Gazonul, de o calitate inferioara celui de pe vechea arena, a lasat de dorit, fostul selectioner Graham Taylor remarcand pe buna dreptate in interventia sa radiofonica pe BBC Five Live ca gazduirea altor evenimente, non-fotbalistice, tot din nevoia de a strange capital, vine in detrimentul calitatii suprafetei de joc. Dar a fost totusi spectacol, in teren si in tribune, unde o asistenta de 88.103 spectatori n-ar fi incaput, oricum ai lua-o, in nici o arena de club din insula. Prin prisma unui asemenea numar si a atmosferei create, Wembleyul isi merita calitatea de gazda, fie si a semifinalelor…

Theo Walcott, servit de Gibbs, a marcat in minutul 18 pentru Arsenal, cu concursul lui Ashley Cole, care a „pus” mana la reluarea din careu, iar Malouda, gasit pe stanga de Lampard, cu o minge lunga, l-a intors pe interior pe Eboue si l-a batut la coltul scurt pe Fabianski: 1-1 la pauza. Spre final, in minutul 84, o alta minge lunga „marca Lampard” l-a deschis pe Didier Drogba, care, sprintand de langa Silvestre, l-a depasit pe polonez, iesit derutat, si a marcat cu stangul: 2-1. Chelsea in finala din 30 mai, inapoi pe Wembley.

Arsenal: Fabianski – Eboue, Toure, Silvestre, Gibbs – Diaby – Walcott, Fabregas / cpt, Denilson, van Persie – Adebayor. Au mai intrat, spre final, Arshavin, Bendtner si Nasri. Desi cu doar 2 jucatori englezi, Wenger a folosit totusi mai… multi autohtoni decat o facea in ultima vreme. Dupa esec, s-a aratat neplacut surprins de calitatea modesta a gazonului de pe Wembley.

Chelsea: Cech – Ivanovic, Alex, Terry / cpt, A Cole – Essien – Anelka (81, Kalou), Ballack, Lampard, Malouda – Drogba.

Peste nici 24 de ore, din nou Wembley in gateala amfitrionului, primind 88.181 spectatori. Man United – Everton. Campioana incepand cu Foster – Rafael Da Silva, Ferdinand, Vidic, Fabio Da Silva – Gibson, Welbeck, Anderson, Park – Tevez, Macheda, iar „Caramelele” cu Howard – Hibbert, Lescott, Jagielka, Baines – Osman, Neville, Fellaini, Pienaar – Cahill, Saha. Everton, echipa cu cele mai mici sanse la cucerirea trofeului dintre semifinaliste, a aliniat cei mai multi fotbalisti englezi, sase, incluzand o intreaga linie defensiva. De cealalta parte, Ferguson a apelat nu foarte surprinzator la cativa tineri dintre rezerve…

Si a fost nimic la nimic. 0-0 pana la loviturile de departajare. Cand Everton a dat lovitura, 4-2, calificandu-se in finala cu Chelsea. Doua „albastre” pentru un trofeu…

Ziua 31. Gazza pe unde-a trecut si Mutu

ianuarie 27, 2009

Tony Adams a infaptuit multe lucruri bune la viata lui. A tot ridicat mana in centrul defensivei „Tunarilor” in semn ca si-a lasat un atacant advers in ofsaid si a strans trofee peste trofee pentru Arsenal, cu determinarea buldogului britanic, cu deposedari prin alunecare uneori aducand a luptator kamikaze si cu goluri cu capul inaltandu-se de nicaieri. Cu banderola de capitan pe brat. Si cu dintii inclestati in a-si mentine pe linia de plutire si a-si salva o cariera in conditiile in care seara cutreiera barurile iar dimineata antrenamentele ii anihilau greata si ii risipeaui mahmureala. Doar pentru cateva ore…

Cand n-a mai fost loc de manevra, fotbalistul profesionist a fost trimis dupa gratii. Viata sa paralela fusese data in vileag. Adams a strans insa din dinti, a revenit si si-a spus ultimul cuvant si in investitura lui Wenger. Un tunar veritabil.

Addicted, adica Dependent, a fost autobiografia de succes a impozantului fundas. Dependenta de sticla si de fotbal. Prima a curmat-o si le-a dat sansa si altor patimasi sa si-o stinga, punand pe picioare clinica de reabilitare Sporting Chance, din Hampshire, iar a doua si-a cultivat-o pana in zilele noastre, cand, intr-un prim sezon incercand Premier League cu degetul, jucatorul de altadata a devenit managerul din elita. Antrenor la Portsmouth.

Adams a dat insa omologilor sportivi o sansa… sportiva la clinica din apropierea Londrei, pe unde-a trecut candva si Adrian Mutu, luptandu-se cu proprii sai demoni dupa derapajul de la Chelsea. Clinica lui Adams i-a intins o mana cand multi i-au aratat dorsalul si i-a deschis o usa spre un nou inceput. O a doua sansa.

Pe urmele lui Mutu, la reabilitare, e acum si Paul „Gazza” Gascoigne, candva copilul minune nu doar al fotbalului englez. In cele patru saptamani de lupta cu demonii depresiei psihice, declansate de multe elemente nocive, de Sindromul Tourette si in general de intreaga existenta haotica a rubicondului din nord-estul Albionului, de la varsta adolescentei si pana la plina maturitate.

Viata lui Gazza e tumultul la patrat al vietii lui Adams. Tony s-a salvat finalmente tot prin fotbal, cutreierand scoli de profil din Olanda jocului total si instruindu-se drept antrenor. Capul ii e pe esafod la Portsmouth dar macar s-a reinventat, din fundasul aparent rudimentar si cu sticla in sertar in managerul aspirant a se mentine in Premier League. Paul parca nu si-a revenit din lacrimile durerii de la Torino, risipite acolo in iarba, pe Delle Alpi, pentru un simplu cartonas galben. Era tanar si entuziast iar centralul brazilian Wright nu l-a trimis la dusuri ci doar i-a rapit sansa de a juca finala. Un ultim act de Campionat Mondial pentru un inca pusti din zona Newcastle.

Sansa avea sa se risipeasca insa curand la penaltyuri. Anglia, rapusa de Germania. Gazza nu pierdea de fapt finala, ci doar cea de consolare. Pentru bronz. Dar lacrimile amarului fusesera deja risipite iar paguba produsa. O slabiciune care-l va urmari toata cariera. Si viata. O patalama pe fisa postului. Un semn de recunoastere.

Gazza a ramas in multe poze inlacrimat iar pe coperta cartii dedicate Gastii Nebune de la Wimbledon, The Crazy Gang, fiind strans de testicule, in careu, in asteptarea executarii unui corner, de cerberul Vinny Jones. S-a intamplat intr-o deplasare din 1988 a lui Newcastle la Plough Lane, undeva in sud-vestul Londrei unde acum se lafaie un supermarket si nu departe de ruda mai bogata din zona, All England Tennis si Croquet din parcul Wimbledon. Da, camerele de filmat au surprins grimasa lui Gazza. Peste doi ani curgeau lacrimi iar peste alti nici 20, nesfarsite probleme cu diversii demoni, cu fortele de ordine, cu propria-i existenta. Usa clinicii lui Tony i s-a deschis, poate salvator. Salonul ultimei sanse, sportive sau nu. Dinspre Vinny, agresorul din ’88, si el certat recent cu ordinea publica prin State, a venit un alt tip de invitatie, la o emisiune virtuala de divertisment, pe o insula pustie, permanent sub focusul camerei. Cat e inca in clinica, Gazza mai are o sansa. Odata iesit, viata e plina de surprize. Si demonii pot reveni.

Acele lacrimi de la Torino, din semifinala de 1-1 cu Germania inca Federala, din 4 iulie 1990, l-au tarat incet dar sigur pe Gazza pe ultimul loc existential intre echipierii de atunci ai trupei lui Bobby Robson. Nici care n-a rupt gura targului in antrenorat si tare putini par a mai avea iscusinta s-o faca. In poarta a fost capitanul Shilton. Ce „goalie”! Dar nu si manager macar aidoma lui Zoff. In aparare, Parker, antrenand prin ligile tare mici, apoi Des Walker, Mark Wright, pelerin pe la carma unor semi-profesionisti, Butcher, aici si acolo dar fara noroc iar acum secund al Scotiei, plus Stuart Pearce. Revelatia. Ratangiul la penaltyuri, ochind piciorul din aer al lui Illgner, acum antrenor al Angliei U-21 si cooptat de Capello in stafful sau tehnic peninsular de la carma Albionului. La mijloc, Waddle, Gascoigne si Beardsley, unul si unul de pe la Newcastle dar fara veleitati manageriale. In atac, Platt, care a trecut fara succes inclusiv pe la timona tineretului Angliei, si Gary Lineker, golgeterul fara cartonase la activ si cu un grai ca mierea, un zambet cald si o gluma mereu bine ticluita, acolo, in studioul etapei din Premier League, la comanda BBC Match of the Day. Meciul zilei. Vorba sa, mai bine cu fizionomia modificata a urechilor decat pe banca tehnica a Angliei. Sau probabil a altora… Niciunul n-a excelat, doar Pearce a spart cu adevarat gheata, insa nici care n-a plonjat ca Gazza. Derapaj.

Peste ani, o alta remiza punct de referinta in istoria moderna a Albionului, si tot in Italia, un 0-0 la Roma, pe Olimpico, ce aconta biletele lui Hoddle pentru Coupe du Monde ’98 si trimitea Italia la barajul de calificare la Mondial. La Torino, un egal cat o infrangere, cu lacrimi. La Roma, un sah etern tipic italian cat un triumf. Poate momentele cele mai semnificative ale deceniului trecut pentru Albionul zdruncinat de Heysel, cutremurat si mai tare de Hillsborough.

11 octombrie ’97, Roma. Anglia avea nevoie de un egal. In iunie, la Nantes, la Tournoi de France, Ian Wright si Scholes bateau Italia. In toamna, in Cetatea Eterna, au smuls 0-0. Anglia la Mondial, inapoi in Hexagon, in ’98. Italia mai avea sa dardaie. Si cine credeti ca a fost veriga de legatura cu remiza semifinalei de Mondial de la Torino, de cu peste 7 ani inainte?

Ei bine, urmasul lui Mutu in clinica sansei sportive. Acelasi Gazza. Unul din 11. In poarta, Seaman. In aparare, Sol Campbell, inovatie, pe dreapta, un risc nebunesc dar asumat fara gres de Sol. Sol inca joaca, sub bagheta lui Tony, cel cu clinica, in aparare la Portsmouth. Inca pe baricade, in centrul lor. Apoi Southgate si Adams, colegi de suferinta in subsolul elitei, Gareth mai harsait deja la Boro si cu penaltyuri ratate ca jucator, Tony boboc la „Pompey”. Pe stanga a fost Le Saux. La mijloc, Beckham, Batty, Ince si Gazza. Cine a spus ca mijlocasii n-ar fi longevivi? Cel lansat de Man United inca zburda prin iarba. Ciocolatiul trecut pe la Man United, si apoi Liverpool ori Inter, a fost poftit recent de pe banca lui Blackburn Rovers. La primul sezon in elita, demis inaintea Craciunului. Investit probabil vremelnic, in baza numelui sau si a promovarii cu MK Dons, dar mai nimerit lasat sa-si reconstruiasca nu in fuga si nu sub presiunea rezultatelor din elita o cariera care s-ar putea sfarsi cu zambete. Am vorbit aici despre Ince. Despre Paul Ince.

Celalalt Paul de la mijloc, Gazza, a avut usa deschisa pentru o sansa… sportiva. Iar in atac Ian Wright, gazda de emisiuni radiofonice fotbalistice, si Teddy Sheringham. Un puncher de finale de Champions League… Chiar l-am vazut pe Teddy „pe sticla”, comentand cu gust pe marginea unui joc de Cupa Angliei intre fostele sale echipe sau, mai exact, unele dintre ele. Man U si Spurs. Spurs pe unde trecea si Gazza. Ca Sheringham tocmai a fost detronat din postura de golgeter all-time al lui Millwall, spune multe despre cat de longeviv a fost. Cum poti marca peste 100 de goluri pentru un club si continua prin a egala intr-o finala de Champions League pentru altul?

Altele ar fi nedumeririle si problemele existentiale ale lui Gazza. Care n-are inca varsta la care Sheringham inca juca fotbal profesionist. Culoarul fiecaruia, destinul, soarta, drumul in viata. Gazza a fost acolo, arzand intens la Torino si Roma, iar acum se chinuie sa realipeasca cioburile unei vieti aproape frante. Cariera mai e doar in reluarile TV. Viata nu si-a luat-o. Desi a amenintat. Clinica lui Adams i-a dat o sansa, poate ultima, fie ea nu neaparat sportiva. Degetele incrucisate a noroc pentru Gazza. Candva, grasutul ne oferea dantelarie in iarba. Poezie la balon. De ce sa nu se bucure de asemenea amintiri? Daca Tony a ajuns manager in elita iar Mutu florentin, si Gazza s-ar putea reinventa ce si-ar dori inima lui. Chiar si antrenor, poate de copii. Kettering n-a fost o alegere buna, mai ales la lansarea in cariera. A fost pripita. Vom auzi de bine de Paul Gascoigne?