Posts Tagged ‘Sir Bobby Charlton’

Ce-am avut si ce-am pierdut in decada 00

decembrie 31, 2009

Despre golul lui „Munti” la Charleroi, despre fani, despre Liverpool din Giulesti pan’ la ‘Stambul cu Champions League in brate, am punctat in <Fotbal Vest> in loc de „La Multi Ani!” cateva repere aleatorii din decada cu miezul OO a noului mileniu, anii 2000-2009…

Un rezumat nescris… Artificii la miezul noptii, o secunda esti inca in anii 99, in urmatoarea in decada OO. In a carei a treia zi, Premier League a continuat imperturbabil cu etapa a 21-a. Derby 2-0 Watford [Branko Strupar 2, 72]; Everton 2-2 Leicester [Don Huchison 15, David Unsworth 58pen; Matt Elliott 25, 31]; Leeds 1-2 Aston Villa [Harry Kewell 46; Gareth Southgate 19, 62]; Newcastle 2-2 West Ham [Nikolaos Dabizas 18, Gary Speed 66; Frank Lampard 84, Igor Stimac 88]; Sheffield W 1-1 Arsenal [Gerald Sibon 56; Emmanuel Petit 40]; Southampton 1-0 Bradford [Kevin Davies 55]; Tottenham 1-0 Liverpool [Chris Armstrong 23]; Wimbledon 1-0 Sunderland [Carl Cort 30]; [Jan 4] Coventry 2-2 Chelsea [Cedric Roussel 54, Robbie Keane 82; Tore Andre Flo 55, 83]; [Jan 29] Man Utd 1-0 Middlesbrough [David Beckham 87].

Nu multe, doar noua la numar, sunt prim divizionarele din acel ianuarie 2000 ce se regasesc si-acum in elita, la pasul de la anii OO la 01, elita ale carei plase sunt inca scuturate de Lampard, Davies ori Robbie Keane. Plus Beckham, deloc de mirare, pe lista marcatorilor. Acum insa pe ruta L.A. – Milano. Dar Gareth Southgate, la urma urmei un fundas!?

Nu redactam la vremea respectiva rezumatul etapei de-acum 10 ani deoarece, conform traditiei, Fotbal Vest apare abia in a doua zi de marti a Noului An.

O incoronare nedesavarsita… Dorinel Munteanu egalase, insuficient, panicand insa Albionul. Iar spre oroarea unor jucatori de-ai sai mirosind sange, Kevin Keegan – alias King Kev – a inlocuit un mijlocas ofensiv cu mai sus pomenitul fundas Southgate, dar pe post de… inchizator.

Sir Bobby Robson, un alt fiu al nord-estului, elevand Anglia pe acel loc 4 din ’90 neegalat in peste 40 de ani, i-ar fi sugerat Regelui ca a mai buna aparare e atacul. Restul e istorie. Fault. Penalty. Ganea 3 – Albionul 2, Hoddle dandu-le si altora idei cu aducerea fagarasanului in insula.

Un al doilea val de romani, ca dupa Mondialul ’94? Da, Contra si Mutu, nu si altii. Bani. Substante. Aruncat ca un mar stricat. Suspendat. Amendat la greu. Sclavie moderna.

Regele n-a mai rezistat mult. Pana in 7 octombrie 2000, cand Hamann puncta ultimul joc gazduit de Empire Stadium. Ironic… Anglia – Germania 0-1. Turnurile templului cad dupa peste 77 ani. Un Wembley care pastra unicul titlu mondial in insula, cu golul care n-a fost. Thierry, le-ai sugera nemtilor sa solicite o rejucare? Asadar Regele s-a retras, primul strain intrand in scena. Sven si trei sferturi de finala la rand.

O deturnare anticipabila… Owen, marcatorul invins la Toulouse si Charleroi, descinde si-n Bucuresti. Si noi. <Fotbal Vest> si pe urmele lui Liverpool. Unii sunt mai egali ca altii. Purceii capata acreditari, cateilor din Timisoara li se refuza aceeasi promisiune. Cu bilete, in Giulesti. Owen da pasa de gol. 0-1. Rapid in halta. Liverpool pana la trofeu, contra lui… Contra, tradat de Geli. Autogol de aur. 5-4. Cupa UEFA. Unica pentru Anglia in 25 de ani.

25 mai 2005. Istanbul. Ah, abia s-a incheiat, de zece zile. Campionatul. Chelsea, cu primul titlu dupa 50 de ani. In ’55 il cucerise pe primul, tot dupa 50 de ani. Club fondat in 1905. Lui Roman si Jose, stiind de centenar, nu le-au trebuit nici doi ani. Si Abramovich, intr-o lume tot mai intercorelata, le-a dat ideea deturnarii si altor potenti. Invazie. Americani la Old Trafford si nu numai.

Chelsea a luat titlul cu un portughez, Liverpool il lua, 10 zile mai apoi, in Europa, cu un spaniol. De la 0-3. Jerzy la deruta. Succes ce-i imbie, in februarie 2007, pe partenerii Gillett si Hicks. Alti americani. Invazia insulei se inteteste.

Un dialog neimpartasit… Alt 25. Acelasi 2005. In aprilie. Arsenal – Tottenham 1-0. Dupa meci, fani in metrou. Incerc sa tes. „Excuse me, stiti cumva ce-au hotarat daca Everton termina pe 4 iar Liverpool pe 5, dar castiga Champions League?” Erau cinci, de-ai oaspetilor. M-au cantarit. „Dar cum iti inchipui, colega, ca Liverpool trece zilele astea de Chelsea in semifinale!? Si Everton oricum nu va rezista!” Si-mi intoarse si el spatele. Ceilalti, cu afectare, o facusera deja. Tac. Doar intrebasem, n-am dat cu parul. Scuzati-mi Sir impertinenta. In seara imediat urmatoare, in tur, Liverpool incepea s-o convinga pe Chelsea sa se concentreze pe titlu.

Final. Everton pe 4, Liverpool pe 5. Si triumfatoare la Istanbul. Si acceptata in Liga, de pe cinci. La care imi amintesc clasicul post-scriptum al discutiilor de fotbal in insula: „Dar noi intotdeauna stim mai bine”. Stiti de exemplu care e unica nationala neinvinsa in mai mult de doua aparitii pe Wembley? Incepe cu R.

Un semicentenar onorat… 1958-2008. E al patrulea an la rand de finale cu cluburi englezesti in Champions League. Liverpool si Arsenal castigasera si pierdusera. La aparat, celelalte doua. Abramovich, cu jucaria la Moscova. The Glazers, de peste Ocean, langa Kremlin.

Ploaia de dupa miezul noptii a fost semnul divin al onorarii tinerilor azvarliti din ceruri, The Manchester Babes, in februarie ’58, la Munchen. Pe ninsoare. Capitanul Terry a alunecat la penaltyuri. Bara.

Sir Alex a repetat figura de la Barcelona iar Giggs l-a luat la meciuri pentru Diavol pe supravietuitorul de la Munchen. Sir Bobby Charlton. Care n-a urcat sa-si ia medalia, primul la placinte sprintand Peter Kenyon. Saptamani mai apoi, omul sarea in luntrea lui Chelsea.

Un vis frant… In 2000, fotbalul era cat de cat inca un joc, desi regretatul Shankly il etichetase candva drept „mult mai important decat o chestiune de viata si moarte”. Acum e Monopoly cu seici. E o forma sportiva de Upmanship. Cum am zis? Cu alte cuvinte, mutari in jocul existential necesare neprincipialei practici sistematice si constiente de „intimidare creativa”, conventia satirei fiind ca daca nu esti in avantaj cu 1-0, inseamna ca semenul tau are 1-0. Intre statiile jocului, internationalul neamt Enke si-a ales ultimul tren spre o lume mai buna pentru sine, lasandu-ne si mai goi. Si intrebatori. „Ati auzit ca ar fi ceva proteste in Maria?”… Asa a sperat un coleg licean, in 15 decembrie, acum exact 20 de ani, sarind de la alta intrebare. „Ce-o fi facut Poli la Sportul Studentesc?” 2-2.

Putin mai apoi, eliberati, ne-am pus pe scris, inclusiv umiliti sub Pod, si inca va scriem, de exemplu spunandu-va cum sa faceti o mica avere din cumpararea unui club de fotbal: primul pas e sa aveti deja o mare avere. Iata de ce am ramas la literele noastre. Inca pasionati, pe baricade, zicandu-va despre echipele tuturor acelora cu 1-0, ce in anii de 01 va capata proportii.

Care-o fi pomenitul vis frant: fotbalul rapit, soarta unuia ca Enke ori flagranta injustitie sociala? Alegeti Dumneavoastra sensul preferat… Cat despre trecerea timpului, s-au scurs deja aproape 30 ani de la tragica disparitie a unui solist ce a revolutionat muzica insulara: Ian Curtis [nascut in iulie ’56 la Old Trafford (Stretford / Greater Manchester); 18 mai 1980], lider al lui Joy Division. Un tribut… 

In final, dragi „blogeri”, vorba-ceea, s-auzim numai de bine, „La Multi Ani!” cu sanatate, si va multumesc voua, tuturor cititorilor si repondentilor mei, c-ati dat pe-aici. Si mai treceti! 

Ziua 47. In memoriam Floarea Manchesterului

februarie 11, 2009

În februarie 1958, tineri jucători englezi piereau într-un accident aviatic. Pe-atunci, cu pioşenie şi demnitate, lumea fotbalului îşi îngropa victimele. În 2008, federaţiei din Albion i-a trebuit niţel până să confirme păstrarea unui minut de reculegere înaintea unui joc amical al Angliei, la o dată nimerită exact la 50 de ani după tragedia din 6 februarie ’58, iar fanii lui Man’City şi Man’United au schimbat mesaje pe tema păstrării unui minut de reculegere în tăcere sau aplaudând. Să fii coborât într-adevăr în derizoriu memoria victimelor discuţiile actuale de nimic şi să fie oare un semn al covărşitoarei degradări timp de o jumătate de secol a valorilor umane altădată nepreţuite?    

Vitraliu în memoria lui Duncan Edwards Vitraliu în memoria lui Duncan Edwards în biserica St. Francis in the Priory din Dudley, în comitatul Worcestershire.

Old Trafford îţi ia răsuflarea. The Theatre of Dreams este un adevărat „teatru al viselor”. În parcarea din faţa tribunei principale, cea sudică, te simţi copleşit de măreţia locului. Sir Matt Busby, legendarul manager, este încremenit în timp, o statuie de bronz de veghe deasupra intrării principale. Mai la stânga, încremenite şi ele, acele ceasornicului reamintesc ora tragediei de acum o jumătate de secol. Ora 15 şi 4 minute, joi 6 februarie 1958.

Ora tragediei, un aratator simbolic spre coltul dintre tribuna principala de la Old Trafford si peluza Stretford End

Ora tragediei, un aratator simbolic spre coltul dintre tribuna principala de la Old Trafford si peluza Stretford End

Pe locul actualei statui a lui Sir Matt Busby, deasupra intrării, Old Trafford a avut până la reamenajarea sa un memorial al tragediei de la Munchen, sub forma stadionului clubului cu tribuna principală şi parte a celei secunde acoperite iar cu numele celor pieriţi în accidentul aviatic înscrise pe suprafaţa de joc… „În memoria oficialilor şi jucătorilor care şi-au pierdut vieţile în dezastrul aviatic de la Munchen din 6 februarie 1958: Walter Crickmer – secretar, Tom Curry – antrenor, Bert Whalley – antrenor, Roger Byrne – căpitan, Geoff Bent, Eddie Colman, Duncan Edwards, Mark Jones, David Pegg, Tommy Taylor, Billy Whelan”. Memorialul a fost remodelat şi amplasat la intrarea în Old Trafford dinspre Warwick Road.

Un memorial fotbalistic al durerii, cu flori proaspete si ultima fotografie a "Diavolilor", un loc de pelerinaj pentru fani

Un memorial fotbalistic al durerii, cu flori proaspete si ultima fotografie a "Diavolilor", un loc de pelerinaj pentru fani

Acum, la peste o jumătate de secol după nenorocirea trupei cunoscute drept „The Busby Babes”, „Bebeluşii lui Busby”, o uriaşă fotografie amplasată în stânga statuii, acoperind faţada de sticlă a structurii metalice, aduce în memorie acea echipă de mare perspectivă. E instantaneul surprins la alinierea la centrul terenului, înaintea jocului din cupele europene cu Steaua Roşie, de la Belgrad, din miercurea de 5 februarie ’58. Duncan Edwards, Eddie Colman, Mark Jones, Ken Morgans, Bobby Charlton, Dennis Viollet, Tommy Taylor, Bill Foulkes, Harry Gregg, Albert Scanlon şi căpitanul Roger Byrne. E parte a prinosului de recunoştinţă adus unei talentate generaţii, care, cu o medie de vârstă de 22 de ani, cucerea în 1956 titlul naţional, sub bagheta lui Sir Matt Busby.

După 2-1 în jocul tur din 14 ianuarie, pe Old Trafford, United a remizat în returul din Yugoslavia, scor 3-3, într-un meci cotat la trei stele în presa vremii, calificându-se în semifinalele Cupei Campionilor Europeni. O zi mai târziu, pe aeroportul din Munchen, unde avionul BEA Elizabethan aterizase pentru realimentare, tragedia lovea în încercările de a decola de pe o pistă spulberată de viscol. 21 de oameni au pierit în după-amiaza accidentului iar 18 au supravieţuit, dintre care patru s-au luptat între viaţă şi moarte. Managerul Matt Busby şi Johnny Berry şi-au revenit, însă starul Duncan Edwards şi căpitanul navei n-au rezistat traumelor. Duncan Edwards, la doar 21 de ani, cu 21 de goluri pentru United şi 18 selecţii în naţionala Albionului, era giuvaerul „Bebeluşilor lui Busby”…

În muzeul pe trei etaje al clubului, din incinta Old Trafford, atât contractul semnat de Edwards cu Manchester United dar şi o întreagă încăpere cu fotografii, documente de arhivă, decupaje din ziarele vremii şi declaraţii din jurul tragediei de la Munchen. Remarcabile sunt vorbele lui Billy Whelan, un catolic fervent, şi care au fost rememorate de supravieţuitori. Whelan îşi exprima în acele clipe temerile în privinţa unei catastrofe la decolare. O istorie tragică.

În arenă, de când cu preluarea clubului de către clanul Glazer, puţine mai sunt bannerele expuse la balcoane. Totuşi, între cele patru din peluza stângă, celebra Stretford End, „Floarea lui Manchester” păstrează vie memoria celor pieriţi. „The Flower of Manchester”, versurile unui autor anonim, sunt în memoria tragediei de la Munchen si a jucătorilor consideraţi şi „flori ale fotbalului britanic”.

Câţiva dintre tineri erau internaţionali englezi iar Bobby Charlton, un supravieţuitor, avea să câştige Cupa Mondială, opt ani mai târziu, iar apoi tot pe Wembley, în 1968, Cupa Campionilor Europeni, cu „Diavolii roşii” antrenaţi de un alt supravieţuitor de la Munchen, Sir Matt Busby: 4-1 cu Benfica, după prelungiri. Avea să fie primul triumf al unui club englez în C.C.E., însă Manchester United n-a mai câştigat titlul naţional de la acel succes european până în 1993, la ediţia inaugurală a Premier League, victorie care i-a deschis porţile Ligii Campionilor, pornind la drum pe arena budapestană „Josef Bozsik”, într-un joc cu Honved Kispest pe care l-am urmărit din tribună, din apropierea legendarului Ferenc Puskas. Amintesc de regretatul fotbalist maghiar, amintindu-mi explicaţiile ghidului nostru la Old Trafford, Alan Bradshaw, care a deschis cu Puskas lista jucătorilor celebri ce au trecut pe-acolo: „Pereţii şi calea de acces a tunelului au fost păstrate intacte, conform construcţiei inaugurale a stadionului, în 1910, în semn de omagiu pentru marii fotbalişti care au călcat pe-aici”. Tunelul, scos din uz, iese central, între împrejmuirile cu câte 13 scaune corespunzătoare băncilor de rezervă, şi va găzdui o expoziţie permanentă a tragediei de la Munchen.

Noul tunel, folosit la jocuri, dintre tribuna principală şi Stretford End, de pe colţ, are pe perete efigia lui John Henry Davies, care salva clubul de la faliment în 28 aprilie 1902 şi investea 60.000 lire în ridicarea arenei iniţiale.

Dacă va exista de-acum la Old Trafford un tunel al amintirilor tragice de la Munchen, în schimb sunt voci care suspectează că Manchester United şi-ar fi făurit în timp o altă imagine ca şi club, smulgând simpatii, lacrimi, compasiune şi, mai mult, avantaje financiare, pe seama nenorocirii din Bavaria, în timp ce supravieţuitori sau famili ale celor decedaţi s-ar fi simţit, pe bună dreptate sau nu, oarecum uitaţi într-un con de umbră.  

S-a scurs mai bine de o jumătate de secol iar „Floarea din Manchester” are o vie rezonanţă în memoria întregului fotbal britanic. „The flower of British football”, conform versului. În semn de recunoştinţă – Football Association subliniind că între jucătorii decedaţi se aflau şi selecţionabili englezi – comemorarea include păstrarea unui minut de reculegere înaintea jocului amical Anglia – Elveţia, 2-1 pe noul Wembley, la exact o jumătate de secol după „momentul Munchen”. Sau doar „Munchen”, cum a rămas pentru cei din Manchester. De altfel, echipa a cărei ultimă victorie în formula „bebeluşilor” era un fascinant 5-4 în faţa lui Arsenal, chiar pe Highbury, în 1 februarie ’58, încheia sezonul decimată, însă pe Wembley, în finala Cupei Angliei pierdută cu Bolton Wanderers. Legăturile între „Munchen” şi viitorul lui United şi chiar al Angliei, tocmai pe Wembley, ridică momentul omagierii la scară naţională. Comparativ, a surprins neplăcut, pentru puţin timp ce-i drept, indecizia în privinţa comemorării semicentenarului cu ocazia amicalului de debut al selecţionerului Capello. Raţiunea a învins, omagierea a avut loc. Mai mult, în teren, Anglia a fost reprezentată de măcar un jucător de la Manchester United, fapt care n-a fost valabil la precedentul joc, pierdut cu 2-3 în faţa Croaţiei, când, deşi la cârmă cu un fost antrenor secund la Old Trafford, s-a întâmplat pentru prima oară în aproape un deceniu ca „Diavolii roşii” să nu aibă un fotbalist transpirând în tricoul Angliei.

Totuşi, apele rămâneau niţel tulburi legat de omagierea victimelor de către Manchester United. Nu de alta, dar la moment semicentenar, s-a nimerit ca tocmai rivala locală City să fie vizitatoare pe Old Trafford, duminică 10 februarie. N-a fost să fie de exemplu Arsenal, oaspete în 17 februarie, în optimile FA Cup, sau Lyon, vizitoatoarea de-apoi, din Liga Campionilor…

Peste ani, nu doar fani ai lui City s-au scăpat în a ponegri memoria victimelor prin scandări sau sloganuri aruncate suporterilor lui United. Cel puţin cinice, dacă nu criminale… Acum, clubul suporterilor lui City a scris lui Manchester United, sugerând comemorarea sub forma unui minut în care spectatorii de pe Old Trafford să aplaude, în acest fel micşorându-se şansele întinării minutului de reculegere cu fluierături sau mitocănii ale unor fani ai „albaştrilor”, dat fiind „marea ură” ce dăinuie între grupurile de susţinători, conform explicaţiei oaspeţilor. A intervenit până şi Sven Goran Eriksson, managerul lui City scriindu-le fanilor cu rugămintea să respecte cum se cuvine momentul de reculegere, mai ales că între cei răpuşi la Munchen se numără şi fostul portar al „albaştrilor” şi al naţionalei Angliei, Frank Swift, prezent în delegaţie în calitate de trimis al ziarului News of the World.

Dacă United şi City au pus la punct detaliile unei duminici a aducerii aminte, gazdele îmbracand un echipament aidoma celui din 1958, fără numere şi numele jucătorilor, iar oaspeţii unul fără însemnele sponsorului, în schimb autori necunoscuţi au vandalizat cu vopsea în ziua meciului de campionat cu Portsmouth uriaşul clişeu de pe faţadă, un remember al echipei de la Belgrad. Se speculează că ar fi fani ai lui United întărâtaţi de adăugarea într-un colţ al posterului comemorativ a numelui sponsorului clubului, AIG, o multinaţională de asigurări cu sediul în Statele Unite. Un alt bobârnac indirect la adresa comercialismului Glazerilor…

United, şi normal, a sperat pe buna dreptate la un minut de reculegere respectat cu o tăcere de mormânt, în memoria „bebeluşilor”. Raţiunea a invins în cele 60 de secunde in tribunele de pe Wembley şi Old Trafford, nu insa si United in teren: 0-1 cu concitadina City, mai degraba Ronaldo si compania fiind coplesiti de eveniment decat Eriksson sa fi ticluit marea surpriza.