Posts Tagged ‘QPR’

Torpilarea scufundatei: cazul „Pompey”

martie 22, 2010

Madridul l-am lasat cu senzatia ca Atletico va salva totusi cumva onoarea capitalei in eurocupe, iar decarul Aguero, iesit in retur de sub lupa cuscrului Maradona, scrutinizandu-i la Anfield pe Mascherano si Insua, i-a pus de doua ori pe ros-albi in avantaj la Lisabona, suficient pentru o calificare in fata lui Sporting. Din vitrina magazinului oficial de la “Vicente Calderon”, bucuria golului campionului olimpic din Quilmes s-a transpus in realitate si in Portugalia.

Sergio Aguero, caruia i-a adus un nepot lui Maradona, a calificat-o pe Atletico in derbyul iberic al oaspetelor Timisoarei din '90, dovedindu-se puncherul cu magnet la suporteri din vitrina Megastore de la "Calderon"

De-acolo, din Peninsula Iberica, cu ceaiuri si tapas oferite cu generozitate de localnici, ba chiar si cu calatorii gratis cu autobuzul, soferii facandu-ne cu binete vant la bord, inapoi la oile noastre. Peste Canalul Manecii. Unde, pe cand Atletico isi trecea in cont un 1-0 cu Osasuna, intre mansele cu lusitanii, in aceeasi luni seara, Portsmouth isi facea pe Anfield Road ultima aparitie ca o echipa inca nepenalizata. Insa acel esec cu 4-1 a fost urmat de o palma ce putini si-ar fi imaginat ca va fi vreodata trasa tocmai in Premier League.

Saptamana trecuta a avut o zi trista pentru fotbal, dupa cum nu s-a ferit sa remarce Grant. Doar una, Avram? Managerul lui Portsmouth AFC nu s-a referit la ochii holbati si mana dusa infricosat la gura de partenera lui John Terry, inghetata la incidentul in care fundasul lui Chelsea a trimis cu jeepul sau un om de ordine la spital, imediat dupa eliminarea “albastrilor” de catre Inter, ci la depunctarea impusa lui Pompey de Premier League. 

S-a creat un precedent. De la relansarea in 1992 a primei divizii, cu pompoasa denumire, nu s-a intamplat ca vreun club sa fie penalizat si mai ales din motive financiare. Cele noua puncte pur si simplu sustrase “lanternei rosii” au condamnat-o practic la retrogradarea inainte de termen in liga a doua, verdict ce stirbeste din aura si reputatia Premier League. Unii vor spune ca Pompey si-asa ar fi retrogradat iar conducatorii ligii doar s-au folosit de scufundata pentru a da un exemplu gruparilor imprudente financiar.

Destule au fost in ultima vreme cazurile in care The Football League a depunctat cluburi de sub umbrela sa, din ligile doi – patru, tot pentru proasta gestiune financiara sfarsind in datorii si faliment, dar mai nimeni nu si-ar fi inchipuit, cu toata criza de lichiditati, ca Premier League isi va risca imaginea ce si-o dorea impecabila pentru a penaliza in clasament una dintre gruparile competitiei, si nu pe vreun motiv de natura fotbalistica, ci tocmai pentru erori financiare din trecut, ale unor conducatori ce-au parasit intre timp Fratton Park, si care erori s-au amplificat intr-o avalansa ingropandu-i pe actualii angajati de la gruparea de pe coasta sudica.

Si de ce noua puncte si nu de exemplu zece? Si de ce inaintea vizitei lui Hull City, penultima clasata, pe care a batut-o cu 3-2, cu golurile lui O’Hara si Kanu in minutele 88 si 89, si nu de exemplu dupa descinderea lui Pompey pe Wembley, pentru semifinala de Cupa Angliei cu invingatoarea rejucarii dintre Spurs si Fulham? Antrenorul Grant a intrebat retoric ce vina au fanii, intregul staff aflat la ora actuala la Fratton Park si oarecum, in extenso, si comunitatea locala, pentru dezastrul financiar provocat de altii, intr-un alt sezon. Managerul israelian a aratat foarte taios cu degetul in directia Premier League, spunand ca s-a gresit prin pedepsirea in acest moment a “albastrilor” din port si ca un asemenea exemplu eronat nu-i va opri pe alti investitori riscand marea cu degetul sa imprastie samanta fara rod, neluand in calcul consecintele pe termen macar mediu.

Portsmouth, promovata in 2003, de atunci clasandu-se pe locurile 13, 16, 17, noua, 8 respectiv 14, s-a intins mai mult decat ii permitea plapuma, cu uriase salarii platite unor staruri ce-altfel n-ar fi sfarsit la Fratton Park, depasind chiar acel procent ridicat al lefurilor raportate la veniturile cluburilor din elita, si s-a trezit in incapacitate de plata intr-un scenariu similar, ce-i drept de mai mica anvergura, cu cel suferit de Leeds United.

Harry Redknapp, care si-a facut hatarul de a cuceri un prim trofeu din cariera, Cupa Angliei, in 2008, parca a stiut la evadarea de la Fratton Park cu destinatia Spurs ca dupa sine vine potopul, vechii conducatori optand si ei ca oalele sa se sparga in capul altora. Iar Grant, manta de vreme rea si la Chelsea, care iata, pare a nu fi gasit inca nici in al patrulea urmas al lui Mourinho inlocuitorul ideal, a ramas cu putinii jucatori legati de glie la Fratton Park si nedoriti prin alte parti, sa sufere umilinta unei retrogradari cu penalizare.

Daca intr-adevar va promova din League One, Leeds United ii va putea sugera lui Pompey in editia viitoare de Championship ca se poate chiar si mai rau. A se citi pornind la drum cu o penalizare substantiala in liga a treia, de 15 puncte, handicap in urma caruia pare a-si fi gasit cadenta abia in acest al treilea sezon departe pana si de comfortul esalonului secund. De unde Leeds era torpilata in 2007 aidoma lui Portsmouth acum, cu o penalizare de 10 puncte pentru aceeasi optiune voluntara de a se declara falimentara, insa ce-i drept abia in mai, pe ultima turnanta a sezonului. Dar condamnata déjà din martie, Portsmouth poate trage nadejde ca doar loialitatea pana-n panzele albe a fanilor clubului ii va mai aduce pe Fratton Park, la meciuri mai degraba invartind cutitul in rana.

Si totusi nu e capatul lumii, evidenta pe care i-ar putea-o sugera tot Leeds. De exemplu alde Ben-Haim sau Belhadj ori cine-o mai inghiti galusca ramanerii la Pompey si in Championship, pot fi incurajati de asistentele consistente dinafara elitei. Deunazi, la Southampton – Leeds, in liga a treia, s-au strans 30.794 spectatori, iar in aceeasi etapa, in acelasi esalon, derbyul sud-est londonez Millwall – Charlton a fost onorat de 17.632 privitori. Iar Pompey s-ar putea chiar consola cu soarta lui Charlton, in 2004 tragand la Cupa UEFA dupa un 4-2 cu Chelsea iar acum surclasata cu 4-0 de rivala locala. Uneori, drumul de la extaz la agonie e si mai scurt…

Si daca tot am pomenit de nefastele consecinte ale incompetentei unor oameni de afaceri pripasiti in fotbal, ei bine, un alt club ex-prim-divizionar poate rasufla usurat ca n-a ajuns la sapa de lemn si i-a vazut dorsalul plecand in lume celui descalecat nu demult cu surle si trambite. Flavio Briatore, crezand ca e in lumea vitezista a Formulei 1, a condus impulsiv si din bici la Loftus Road, schimband antrenorii ca pe sosete si mai ca alunecand concomitent in rolurile de manager, secund si capitan. QPR a scapat in sfarsit de el si si-a permis sa angajeze un antrenor care cu nici un chip nu i-ar fi fost pres. Neil Warnock. Cateodata insa, cluburi si numerosii lor sustinatori sunt prea multe sezoane captivi pe maini rele, suficient pentru a le altera albia fireasca.

Sambata, <Pompey> a intors rezultatul, inregistrand a sasea victorie in campionat, cu care fara penalizare s-ar fi plasat la doar 5 puncte in urma ocupantei salvatorului loc 17, intr-o formula cu destui internationali, si anume James – Mullins, Rocha (Basinas), Hreidarsson, Belhadj – Smith, Mokoena (Kanu), Wilson, O’Hara, Owusu-Abeyie (Webber) – Piquionne. Miercuri, la Fratton Park vine fosta trupa a lui Grant, vicecampioana Chelsea, ranita cu Inter si la Blackburn, al carei meci „in mana” ar putea-o ridica peste Arsenal, la un punct in urma lui United. Se va preda insa Portsmouth asa de usor cum ar parea sa o sugereze ierarhia? Nu mizati toate economiile pe un „2”…

Cat despre precedente in diviziile mici, pe langa Leeds, plesnita cu 10 puncte penalizare in liga a doua, in 2006-2007, si alte 15 dupa retrogradarea in a treia, Boston United era depunctata tot cu un „decar” in esalonul patru, in acelasi 2006-2007, Bournemouth cu 10 puncte in liga a treia, in 2007-2008 si cu alte 17 un sezon mai apoi, dupa picaj, Luton cu 10 in liga a treia si alte 30 in editia urmatoare, aceleasi ca in cazul precedentei amintite penalizate, in ligile III si IV, Rotherham cu 10 respectiv 17 in aceleasi sezoane si in aceeasi liga a IV-a, semn ca totusi s-a salvat, cu tot cu „palma”, Stockport si Darlington cu cate 10 in diviziile a treia si a patra, in campionatul trecut. Iar in acest sezon, pe langa <Pompey>, si Crystal Palace Londra a fost lovita cu -10 puncte ce au coborat-o in subsolul ligii a doua, iar Southampton a plecat la drum cu -10 puncte in liga a treia, ce practic o despart de atacarea locurilor play-off de promovare in Championship.

 

Reclame

Briatore, „afara” nu doar din F1?

octombrie 9, 2009

In 2008, la Kuala Lumpur, Flavio Briatore si-a pierdut „busola”. Italianul regiza acolo accidentul lui Nelson Piquet Jr., ceea ce l-a costat locul in circul Formulei 1. Dar conducatorul de la Benneton Renault a mai facut acolo un pas gresit, cu ocazia Marelui Premiu din acest an, in 4 aprilie, ce i-a alterat proaspata descindere in lumea fotbalului.

Conform dezvaluirii facute recent de Oliver Brown in The Daily Telegraph, dupa ce scandalul din lumea bolizilor l-a trantit pe italian la pamant, Briatore ar fi dat un telefon intempestiv de la Kuala Lumpur, tocmai la Londra, in pauza jocului lui Queen’s Park Rangers, club londonez al carui co-proprietar, presedinte si actionar este. Briatore se elibera astfel pentru scurta vreme din stransorile presiunii lumii din F1 cu un apel telefonic la mare, mare distanta. Se teleporta intr-un alt mediu, departe de grijile imediate din preajma circuitului.

Briatore l-a sunat atunci pe Sousa, lusitanul de la carma lui QPR, pentru i-a dicta efectuarea unei inlocuiri, invocand motivul slabului randament al unui titular, Liam Miller. Atat de mare era influenta, darul persuasiunii dar mai ales egoul italianului. Nimeni si nimic nu-i statea in cale… Lee Cook a intrat atunci dupa pauza.

Sousa n-a mai rezistat mult in post, fiind unul dintre numerosii manageri trecuti pe la carma echipei de pe Loftus Road, condusa acum de ex-mijlocasul nord irlandez Jim Magilton, al cincilea in functie de la sosirea triumviratului Ecclestone – Briatore – Mital in noiembrie 2007. Portughezul a fost finalmente demis pentru curajul de a fi declarat in presa ca n-a stiut de decizia cedarii golgeterului Dexter Blackstock, in cursul celei de-a doua parti a sezonului, cand transferul n-avea nici cea mai mica logica, lui Nottingham Forest. Briatore s-a facut atunci foc si para ca Sousa doar si-a permis sa aminteasca amanuntul in presa, si l-a trimis la plimbare. Un fost capitan al Portugaliei, demis de un arivist in fotbal. Modus operandi in stil peninsular.

Ei bine, The Football League a pus in discutie problema prezentei lui Briatore la carma clubului din Championship, in lumina unei note din regulamentul competitiei ligilor profesioniste din Albion, care mentioneaza ca orice persoana destituita din corpurile conducatoare ale altor sporturi nu poate dirija destinele unei grupari fotbalistice. Iar cum Don Flavio, 59 ani, tocmai a fost pasaportat din lumea Formulei 1, postura sa la carma lui QPR devine incompatibila.

Bernie Ecclestone, partenerul sau la carma lui QPR, a catalogat drept exagerata decizia F1 de a se lepada de Briatore, iar acum se vede pus in situatia de a ramane fara italian si la formatia vest-londoneza. Ar continua asadar doar cu Mittal.

Evident, Briatore a plonjat in fotbal ca musca-n lapte si multi microbisti s-ar bucura sa-l vada plecat, povestea apelului sau de la Kuala Lumpur transpirand si pe QPR Report, un site online independent al suporterilor. Odata scandalul din Formula 1 erupt, alte indiscretii la adresa italianului s-au adunat aidoma unui bulgare la vale, Don Flavio fiind in postura de a fi tavalugit. Se loveste intr-un om la podea si decizia federala l-ar putea vedea exclus si din lumea fotbalului englez.

QPR intrase sub conducere italiana in precedenta gestiune, a dubiosului Gianni Palladini, un alt italian, perioada in care la Loftus Road se lasa cu descinderi armate prin birourile puterii, la inceput de joc, cu teava indreptata spre peninsular, ori in care respectivul sosit in fotbalul englez cerea sume si din sase cifre unor contractori dornici sa-si ofere serviciile de afaceri clubului, pentru a le oferi businessul. Modus operandi in stil peninsular.

Soarta fotbalistica a lui Briatore, sub lupa testului Fit And Proper, initiat de Football Association. Un fel de test de aptitudini, vizandu-i pe noii conducatori sositi in lumea fotbalului, si cantarind compatibilitatea acestora cu mediul sportului rege din Albion. Daca Thaksin a rezistat un an, probabil ca si lui Briatore i-a expirat timpul cu jucaria cu 11 oameni si o paiata in dotare. Sa le dea telefon iubitelor sale, in diversele pauze, si sa le ordone schimbarea culorii rujului. Mai bine pentru toata lumea. Ciao!

Ziua 105. Jos palaria in fata „Palarierilor”!

aprilie 6, 2009

Scriam saptamana trecuta de soarta cruda a inca prim-divizionarei in deceniul trecut Luton Town. Penalizati la startul editiei cu 30 de puncte, „Palarierii” au fost practic condamnati din fasa la retrogradarea din liga a patra si implicit din fotbalul profesionist, Football League.

Ei bine, Luton si fanii ei parasesc scena cu demintate si starnind admiratia publicului neutru, gratie triumfului in Johnstone’s Paint Trophy, competitia K.O. a ligilor a treia si a patra. Spune ceva despre determinarea „Palarierilor” faptul ca trofeul a fost cucerit de cea mai joasa clasata intre profesioniste.

Duminica 5 aprilie, pe Wembley, in fata a peste 55.000 spectatori, in marea lor majoritate fani ai lui Luton, lanterna rosie a castigat in prelungiri, 3-2, finala cu Scunthorpe United, o aspiranta la promovarea in liga a doua. In teren, ostilitatile au fost considerate cu mult peste media finalelor gazduite de Wembley, in acolada intrand pana si dispute angrenand  greii jocului. Goluri frumoase, ruperi de ritm, pasiune si daruire, fotbal peste valoarea esaloanelor mici. Jucatorii n-au pierdut ocazia, fiind vorba de o aparitie in… Templu.

In tribune, beneficiind de sectoarele goale de tribuna si de audienta nationala in transmisia directa pe Sky Sports, fanii lui Luton s-au dispus intr-un urias V echivaland cu un semn de dezaprobare la adresa federatiei si a „umbrelei” ligilor profesioniste de „sub” Premier League, si anume Football League, care, dictand o penalizare de 30 puncte, insurmontabila, pentru iregularitati financiare care n-au nimic de-a face cu lotul de jucatori, corpul tehnic sau suporterii, ci doar cu o deficienta financiar-administrativa a conducerii precedente, nu i-au dat practic nici o sansa clubului rostogolit recent din liga a doua.

In 1959, sub privirile Maresalului Montgomery, „Palarierii” pierdeau in fata „Padurarilor” finala Cupei Angliei. Dupa o jumatate de veac, Luton s-a intors pe Wembley, repetand scorul din finala triumfatoare, unica din istoria clubului, 3-2 in League Cup Final din ’88, contra lui Arsenal. Atunci, varful Mick Harford a triumfat din teren. Acum, managerul Mick Harford s-a vazut triumfator dupa ce, in sezonul trecut, era debarcat pentru a se face loc „variantei italiene” la QPR. Antrenorul a inghitit in sec, si-a luat valiza si, iata, peste un an si ceva, a dansat pe Wembley.

Trei – doiul a fost semnat in prelungiri de o rezerva, fundasul francez Claude Gnakpa, cu un lob inspirat peste portarul lui Scunthorpe. Luton a scris istorie iar fanii ei si-au facut auzit pasul. Au scandat impotriva factorilor de decizie in privinta penalizarii, au afisat mesaje cu aceleasi „sageti” si s-au dispus in „V”. Nu „V”-ul lui Montgomery ci altul, cu o tenta mai vulgara.

Gloria de-o zi a lui Luton a lasat sa se inteleaga ca fotbalul si spiritul de echipa sunt mai presus de o pozitie in clasament, de un numar de puncte ori un cont in banca. Luton a dat inca o palma „sistemului”, asa cum fostul ei antrenor, ex-varful lui Blackburn Rovers, Mike Newell, facea valuri cu dezvaluirile de plati ilegale la unele transferuri de jucatori in fotbalul insular, declaratii de la care, s-a dovedit acum, s-a starnit o adevarata furtuna atat pentru „Palarieri” cat si pentru cariera managerului ajuns acum la o alta surghiunita in liga a patra, Grimsby Town. Niste „Pirati” in pivnita jocului.

Se va salva Luton miraculos de la retrogradare? Iar daca nu, va reveni la prima incercare in Coca Cola League Two? Luton in liga a cincea echivaleaza cu Leeds in esalonul trei. Un picaj neverosimil. Dar pentru o zi, pe Wembley, un club si zecile de mii de suporteri au scandat intr-un glas… Ne-ati rasucit pumnalul in inima dar murim frumos.  A fost un triumf divin, fie si in derizoria Johnstone’s Paint Trophy. Dar cand o competitie strange la finala peste 55.000 de suflete, mai poate fi considerata de doua parale!? Parca fotbalul era facut si de suporteri, conform unei maxime, nu-i asa?

Cugetări pe calea Africa de Sud

februarie 4, 2008

 Agyemang scoring a double v Bristol City

Altă viaţă. QPR i-a administrat în weekend un scor de neprezentare unui club clasat pe un loc promovant direct în Premier League .

Cu 16 meciuri rămase în programul competiţional şi deci un total de 48 de puncte la dispoziţie, chiar şi un handicap de nouă lungimi de undă faţă de locurile care te trimit la barajul de promovare poate fi recuperabil. Mi-a spus-o cu convingere un fan al alb-albaştrilor. Nu era deloc băut. Se visează oare dulce la Loftus Road în aceste zile? Nu e curată nebunie. O fostă „lanternă roşie” la începutul toamnei se poate uita cu încredere spre zonele rarefiate ale Coca Cola Championship, şi nu cu teamă spre locurile retrogradante. Ascensiunea lui Crystal Palace, în urmă cu câteva sezoane, din Cenuşăreasă de Crăciun în nou-promovată în Premier League în luna mai, este o pildă demnă de luat în seamă.

N-aş fi scris aceste rânduri dacă Queen’s Park Rangers n-ar fi demolat-o pe Bristol City, venită în vestul Londrei pe locul doi în liga a doua, la egalitate de puncte cu lidera West Brom. Dar valorile sunt relativ egale în eşalonul secund iar forma de moment face diferenţa. 3-0. Patrik Agyemang (foto) a marcat două goluri iar maghiarul Akos Buzsaki unul. Mare a fost bucuria şi surpriza pe Loftus Road! De-acum fanii Hoops speră la mai mare şi la un loc mai bun în clasament. Jocul e mai bun ca niciodată, spun unii.

Iar înscrisul de pe nişte tricouri recent apărute în magazinul clubului confirmă că oricât de bine ar evolua Chelsea cu Avram Grant la cârmă, în W12 este o unică Queen’s Park Rangers… „În cazul în care Chelsea joacă în grădina casei mele, trag perdelele”. QPR a jucat recent pe tărâmul lui Chelsea, la Stamford Bridge, în turul III al Cupei Angliei, şi doar un autogol nefericit al portarului Lee Camp a făcut diferenţa… 1-0 pentru deţinătoarea trofeului.

O tempora! DVD-uri cu finala Cupei Angliei din 1982, Tottenham Hotspur – Queen’s Park Rangers, sunt şi ele de vânzare, un remember al anului centenar din istoria lui Rangers. „Centenary”. O finală în care alb-albaştrii, învinşi în meciul rejucare, au evoluat în… roşu. Altele au fost vremurile. Autobiografia lui Stan Bowles, legenda locului, şi cea a lui Paul Parker, micuţul fundaş dreapta, pe copertă în tricoul cu numărul 2 al Angliei, urmărit fiind de Andreas Brehme, în acea semifinală de pomină de la Torino, la Coppa del Mondo 1990. 

„Rangers til I die”. Rangers până la moarte. O colecţie de notiţe despre club. De exemplu un proiect de promovare a fotbalului în Burkina Faso. Fosta Voltă. O echipă de localnici africani în tricourile alb-albastre… Într-un colţ, o fotografie a lotului din 1975-1976. La cincizeci de lire. Da, amintirile sunt la mare preţ. Gerry Francis, pe-atunci căpitan, antrenorul de peste decenii. Dave Webb, marcator pentru Chelsea al golului victoriei într-o finală de Cupa Angliei cu Leeds United, cu câţiva ani înainte. Frank McLintock, „tunarul”. Phil Parkes, portar care sfârşea la West Ham pe vremea întâlnirii cu „Poli”. Şi nu putea lipsi acelaşi Stan Bowles…

Înrămat, afişul finalei Cupei Ligii din 1967. Unicul trofeu din palmares. 3-2 cu West Brom, pe Wembley. Îl întreb pe un fan mai în etate, tot transpirat, la căldura şi aglomeraţia din magazin, cât ar reprezenta în ziua de azi acel şiling, preţ de acces la finală. „Da prietene, ar fi 5 pence acum. Era mult mult mai ieftin. Uite-te la preţurile actuale…” Şi totuşi. Fanul îşi cumpărase ceva. Avea ceva în punguţă. Nici n-ai cum pleca aşa, cu mâna goală, din magazinul de prezentare. E pentru QPR. Sau să ne bazăm doar pe Flavio, Bernie şi Lakshmil? Ştiu şi eu…

Căldura umană… În stradă în schimb, vântul tăios şi prezenţa masivă a poliţiei. Mă întreb, chiar aşa, cât o costa oare din banul public ordinea şi paza pe străzi într-o sâmbătă de fotbal profesionist. Sunt 46 de meciuri. Unele cu risc scăzut, altele, cu potenţial de gâlceavă. La ce văd în jurul Loftus Road, mi se pare că nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Sunt şanse mari de scântei, aşadar.

Două puburi pe colţ, ale fanilor lui QPR, pentru a nu se complica, permit accesul în incintă doar în baza biletului de meci. În Shepherds Bush Green, pe alt colţ, la O’Neill’s, au tras pare-se fanii lui Bristol City, veniţi din sud-vestul insulei. Pubul e înconjurat de un cordon fără zale lipsă, uniforme negre, şi nu galbenul fosforescent ce-l vezi la poliţistul de rând. Răsună strada… „We are, we are Bristol City, City!” Răsună berea. Tonalitatea e ameninţătoare. Înţeleg mai bine efectivul numeros. Dube, un număr semnificativ de dube. Alte detaşamente, flancând intersecţia. Plus poliţie călare. De pe o stradă adiacentă răzbat sirene. Lumea întoarce capul. Câteva maşini de poliţie baraseră strada. O acţiune în toată regula.

Un tată cu fiul său, spre stadion… „Noi n-avem nimic de ascuns… Fii pe pace…” Al mic văzuse probabil dispozitivul desfăşurat. Bristol City e pe val şi ai ei fani, sau celula dură, mă rog, cum vreţi, vrea a se face auzită. Aha, aşadar vor fi escortaţi, din O’Neill’s direct în stadion. În peluza de vest.

Înăuntru, căldură umană… Sunt fani cu speranţele şi temerile lor. S-a trecut prin multe în ultimii ani, la Loftus Road. Se suflă şi-n iaurt, cu tot cu Bernie între noi. Doar Luigi De Canio lipseşte astăzi. Managerul italian al alb-albaştrilor e la înmormântare, un deces în familie. Dar Hoops joacă şi pentru el. Îi taie avântul nou-promovatei aspirante la o a doua promovare la rând. „Rangers til I die”. Până la moarte. Aşa scrie pe insigne. Sau „Born, Live, Die – QPR”. O viaţă pentru QPR. Trei insigne şi cu Steaua, în mulţimea de insigne expuse. La două lire. Militarii figurează la secţiunea de rugby. Că bine-au fost puşi.

36 de puncte, la 15 în urma învinsei Bristol City. La 15 puncte de un loc promovant în Premier League. Cinci victorii. Mult mai realist, la nouă puncte, deci trei victorii, de un loc de baraj. După deplasarea la Southampton, vin, ciudat, trei meciuri la rând acasă. Care ar putea decide totul. În cărţi pentru ultimul tren, al locului şase. Sau la mijloc, comod. Sau tremurând, deşi în blânda primăvară. Al treilea acasă va fi televizat, pe SKY, peste exact o lună. 2 martie, cu Stoke City, într-o duminică la amiază.

Dar să dau timpul înapoi…

Era a mea. Odată, a fost a mea. Tot mutam radiocasetofonul SANYO şi reajustam finuţ pe frecvenţele undelor scurte, pentru a recepţiona cât mai clar cu putinţă transmisia, iar ei îmi spuneau sâmbăta după-amiaza, din când în când, că e într-adevăr a mea, a lui, a ei, a noastră.

M-am îndrăgostit de ea în toamna lui 1987, una de pomină, în care îmi lăsam părinţii şi bunicii îngrijoraţi la prânzul în cinstea zilei mele onomastice şi mă întorceam peste câteva ore cumplit de răguşit dar nebun de fericire. Poli o bătuse pe Dinamo cu 2-1. „Piticu” Varga şi Ilcu îl bătuseră pe Lucescu dar mai ales pălmuiseră Sistemul. Da, cam pe-atunci mă amorezasem de ea.

Auzeam de ea sâmbetele, cum câştigă şi e neaşteptat în fruntea Barclays League Division 1. Era iubirea mea ascunsă, de care nimeni nu ştia, eventual doar vreun securist interceptând cu ce ne îndeletniceam în apartamentele frigider cu lumânări. Şi a terminat a cincea în 1988, prima dintre londoneze, chiar înaintea viitoarei campioane, Arsenal.

I-am aflat adresa şi i-am scris. Îmi place de tine. Mi-a răspuns. Istoria vieţii ei, pe feţele unei A4 lucioase cu cadru bleumarin, am învăţat-o ca pe apă. Altei coli, cu semnăturile jucătorilor, i-am găsit eu o ramă. Un anume David Seaman. Dedesubt, semnătura. Şi Alan McDonald. În paranteză, cpt. Şi Paul Parker. David Bardsley. Kenny Sansom. Andy Sinton. Ray Wilkins. Peter Reid. Les Ferdinand. Colin Clarke. Roy Wegerle. Mark Falco. Plicul sosit de la Londra conţinea şi alte documente promoţionale anticipând sezonul 1989-90. Aflam că un bilet de membru al clubului în peluza Loftus Road Paddock Stand era 4 lire sterline. Sau că preţul a trei programe de meci expediate la pachet abonaţilor de pe Continent e la 29 de lire. Ce să-mi vând? Bicicleta? Şi-apoi mai ce? Un rinichi poate. Mai aflam, din calendarul competiţional, că nu va avea răgaz nici pe 1 ianuarie. 1990 avea să îl înceapă, într-o luni, la Old Trafford. Dar răspunsul la salut era dovada punţii făurite peste mări şi ţări. Era a mea, a lui Johnny, în peluza dinspre strada Loftus Road, a lui Susan, în tribuna secundă dinspre Ellerslie Road, a lor, a fanilor în tricouri alb-albastre în groase dungi orizontale.

1 ianuarie 1990. Şoc. Old Trafford. Manchester United 1 – QPR 4. Hat-trick Dennis Bailey. Apărut de nicăieri, dispărut în anonimat. Dar rămas în legendă. Şi pe tricourile cu imprimeul 1-4. Un şoc plăcut, după un decembrie timişorean însângerat.

Iar ei tot îmi spuneau sâmbetele la radio că e a mea, a lui, a ei, a noastră, a lor. La schimb, le-am solicitat o dedicaţie muzicală adresată lor, fanilor în tricouri alb-albastre în groase dungi orizontale. Please. Vă rog. Difuzaţi „With or without you”, a lui U2, cu tot binele din lume pentru fani şi QPR. Dave Lee Travis a fost un înger şi „Cu sau fără tine”, de la Mihai, din Timişoara, România, pentru QPR şi fanii ei, s-a auzit în lungul şi latul serviciului mondial al BBC, în emisiunea „A Jolly Good Show”. Şi a terminat respectabil în 1990. Pe 11, a cincea dintre cele 8 londoneze într-o primă ligă cu 20 de echipe. Apoi pe 12, tot a cincea în capitală. În ’92, înapoi pe 11.

1992. Începutul sfârşitului. Ia naştere FA Premier League. Un altfel de start. Cu artificii şi papelitos. Un alt ambalaj. Un produs cosmetizat. Dar ca şi în 1988, QPR înapoi pe cinci, prima între londoneze. 63 de puncte. Cu patru mai multe decât Liverpool sau Spurs, cu şapte mai multe decât Arsenal sau Chelsea.  Apoi 1993-94. Pe nouă, la egalitate de puncte cu Liverpool. 60. Apoi 1994-95. Pe opt. Tot cu 60. Chelsea? 54. Arsenal? 51.

1996. Pe 17, deasupra liniei roşii, Southampton, cu 38 de puncte. Dedesubt, pe 19, QPR, cu 33. Retrogradare. După 13 ani în elită. Cât de departe era acel prim loc cinci, din 1983-84, în primul an înapoi între fruntaşe, din nou campioană interlondoneză, chiar deasupra Arsenalului. Da, cât de departe era. Dar tot a mea era. Şi a lui, a ei, a lor. Puţini se temeau şi anticipau un sumbru chin înafara elitei, mulţi mai mulţi trăiau cu speranţa revenirii.

Din mai ’96, numele QPR nu s-a mai legat până azi de denumirea Premier League iar sâmbetele a fost tot mai rar amintită. Acolo, în rezultatele la grămadă, între divizionarele secunde, ba chiar şi mai jos…

 Era timpul să răsfoim amintirile… După nu mai puţin de treisprezece prealabile mutări, stema cu cele trei iniţiale împreunate şi întrepătrunse şi-a găsit adăpost primitor în 1917 pe South Africa Road, o străduţă din vestul Londrei care pleacă din spatele BBC Television Center. Pe calea Africa de Sud se stabilea QPR acum mai bine de nouă decenii…

Club de fotbal sau multinaţională?

Era a mea. Odată, a fost a mea. Şi a lui Johnny, a lui Susan, a tuturora. Dar astăzi? Nu mai ştiu ce să cred. Sunt încurcat. Confuz. Fâstâcit. Ray Wilkins, în echipă în anii ’80 şi pe coala cu semnături, şopteşte povăţuitor la urechile suporterilor: „Queens Park Rangers trebuie să aibă grijă să nu-şi piardă propria identitate. E un club local, ca de familie, cu caracteristici şi particularităţi profunde, cu caracter şi personalitate, şi tocmai de aceea e bine să vegheze la paşii făcuţi”. Fanii, prin reprezentanţii lor, sunt optimişti dar în aceeaşi măsură prevăzători. Nu zic hop până nu sar. Circumspecţie. Înţelepciune izvorâtă din capcanele trecutului.

Ce va aduce anul? Recent, în actualul sezon, lucrurile s-au mişcat repede. Stupoare. QPR atrage interesul unor mari investitori. Lanterna roşie era cumpărată de magnatul Bernie Ecclestone şi multimilionarul Flavio Briatore, oameni grei în lumea Formulei 1. John Gregory, fost jucător al alb-albaştrilor, a rezistat până în septembrie. Ray Harford a asigurat scaunul cald iar Luigi De Canio a preluat timona. Lakshmil Mittal, al cincilea bogătan din lume, a fost invitat la bord, şi-a adus şi fiul, iar baierele pungii s-au deschis pentru o cavalcadă de transferuri. Ascensiune în clasament. Proiecte îndrăzneţe şi cândva Fata Morgana Premier League deja în vizorul înfierbântat al perpeliţilor suporteri în tricouri alb-albastre cu groase dungi orizontale. Acum puţini se mai uită în urmă, în schimb mulţi mai mulţi visează frumos. Dar coşmarul a fost atât de teribil iar apariţia peste noapte atât de ca la dentist, încât „Fetiţa cu chibrituri” de Hans-Christian Andersen se vrea a fi numai şi numai un basm. A fost atât de precar totul, pe buza prăpastiei, încât nu poţi uita prea uşor. Acel 1% există. Temeri. Şi ar mai fi alte câteva procente. Întemeiate? Da, aş zice eu… Mai e oare a lui Johnny? Veţi spune că, oricum, nici n-a fost cândva…

La o bere şi o vorbă cu câţiva fani, oamenii îşi freacă totuşi mâinile de bucurie pentru sosirea muşchetarilor garnisiţi. Multe speranţe, puţine temeri. Şi senzaţia că formaţiile engleze sunt OK pe mâinile lui alde Gillett, Lerner sau Briatore, care-or fi ei. „Cei care vor să cumpere Liverpool de la americani sunt doar huligani”. Sigur. Şi cei care au strigat ceva de libertate în decembrie ’89 în Timişoara au fost etichetaţi tot huligani. Iar dacă nu-s huligani îs te ori Ta, orice dă bine pentru a-i stigmatiza pe alţii. Zău, pe undeva aş vrea să se găsească un profesor Rogan Taylor şi pe la Loftus Road, cu iniţiativa ca fanii să pună mână de la mână şi să-şi cumpere clubul. Să fie al lor. Dar doar pe-undeva. Poate de-aceea sunt niţel confuz. Vorba lui Ray Wilkins… Cu precauţie şi înţelepciune, se poate naviga şi în condiţiile actuale…   

Nu mai ştim exact. Odată, a fost a mea. Mai e a mea? Johnny se întreabă: oare mai e a mea? La fel şi Susan. Mai e a noastră? Sau e doar jucăria altora? Ultramodernă, rapidă, cu cârmaciul din Italia, cu bani din India, cu şasiul multinaţional, în garaj lângă alte Benetton frumos colorate, dar oare încă a noastră? Neîndoielnic, W12 va prospera. Westfield, cel mai mare complex comercial urban din Europa, se ridică văzând cu ochii de cealaltă parte a BBC Television Center. Acolo s-ar găsi loc şi de-un stadion, mai aerisit, mai încăpător, nu înghesuit între case, ci parte a investiţiilor antreprenorilor imobiliari. Totul e o afacere. Premier League e o afacere. Cu artificii şi papelitos. E un vehicul al îndesării numelor marilor companii sub ochii consumatorilor. Telespectatorilor. Şi fanilor. Unii se întreabă dacă asemenea bogaţi din lumi absolut paralele cu cea a fotbalului n-au descins pe calea Africa de Sud doar pentru o cifră mărită de afaceri şi o oportunitate de a investi într-o zonă comercială în metamorfoză ori măcar pentru satisfacerea propriei vanităţi într-un duel între cartiere cu Abramovich, sosit niţel mai iute şi mai la sud-est. Nu, nu putem fi într-atât de cinici. E păcat. Dar mai e a noastră? Sau ca şi pe la case mai mari, odată noua orânduire absolut înrădăcinată, preţurile împung plafonul, fanii de-o viaţă rămân pe dinafară şi spectatori buni de teatru îşi agaţă Cartier şi blana şi se dau alb-albaştri. Bani de acces la toaletă publică pentru ei, să-şi cumpere mai scumpe tricouri alb-albastre cu groase dungi orizontale. Dar ce-ar face cu sufletele cândva alb-albastre, acum poate însângerate, rămase undeva pe dinafară, în stradă, în umbră? Să fiarbă în suc propriu. Nu, nu putem fi într-atât de cinici. E păcat. Dar putem să avem bănuielile şi rezervele noastre, că doar e în firea omului.

Au luat-o pe 14 milioane. De lire. Şi l-au luat apoi şi pe Mittal cu ei. Urcuş. La 9 puncte de un loc la baraj. Recuperabile, în 16 etape. 3-0 cu Bristol City. Dacă o nou-promovată cu mult mai puţini bani şi fără trei muşchetari ca Ecclestone, Briatore şi Mittal, poate trage la promovarea în Premier League, de ce n-am visa şi noi pentru a noastră bella? De ce nu? O iubire alb-albastră. The Hoops.

Queens Park Rangers, acum cel mai bogat club din lume. Din zdrenţe în bolizi. Cu scrâşnet de Bridgestone spre Premier League. A mai fost acolo. În Division One, din ’83 până în ’92. Apoi în noul ambalaj cu artificii şi papelitos. Acolo, unde instituţii mai bogate în trofee nu mai sunt ale lui, ale ei, ale lor. În lumea elitei, întrebarea legată de apartenenţă, acest mai e oare a mea, s-ar estompa într-o uniformizare a incertitudinii. A nesiguranţei. La fel ca ei. Cândva a lor, de ieri a nord-americanilor, de mâine poate a chinezilor. Globalizare. QPR, brand mondial.