Posts Tagged ‘Platini’

In ziua plasarii Romaniei cu Franta, reportaj de pe „Guichard” la St Etienne 3 – Monaco 0

februarie 8, 2010

Sub titlul „<Verzii>, nici in cele mai frumoase vise…”, am semnat pentru Fotbal Vest de pe „Geoffroy-Guichard”, arena fostului club suprem in Franta, AS Saint Etienne Loire…

Cu mai multe clisee voi reveni in postarile urmatoare… Aici, fanii monegasci aprinzand la start tarcul din coltul tribunei a doua. Exuberanta i-a tinut pana in minutul 15, la golul lui Matuidi, capitan al „Verzilor” Stephanois, care aveau sa se impuna clar: 3-0. Un impuls pentru St Etienne, in chinul ei de-a evita retrogradarea…


In seara unei duminici in care Romania a fost reinperecheata la tragerea la sorti cu Franta, am vazut chiar in inima Hexagonului cum amenintata St. Etienne n-a avut mila de monegasci. S-a lasat cu “roata tiganului”…

Temperaturi joase, frisoane reci ale locurilor de deasupra beciului retrogradarii. Dar caldura in suflet. Fanul in scaun cu rotile si insotitorul sau canta intr-un glas, facandu-si drum prin suvoiul uman curgand de la Geoffroy Guichard. Afisajul electronic verzui,3˚, strapunge intunericul noptii, la fel si exclamatiile a mirare: “Trois zero Monaco, Ou la la!”

In cazanul cu 35616 locuri “Verzii” declansasera “Inferni” pentru alb-rosii din Principat, conform inscrisului de pe bannerul micului si tacutului grup de suporteri monegasci, separati intr-un tarc din coltul tribunei a doua, Henri Point, iar capacul fusese pus cu doar cateva minute inainte de rezerva Riviere, cu un splendid covrig de la marginea careului, 3-0, urmat de roata tiganului, expresie a descatusarii  unei echipe ce nu mai invinsese acasa din 3 octombrie, 3-1 cu Bordeaux, si venind dupa trei 0-0 succesive pe poreclitul “Chaudron”, unde adunasera doar 5 goluri pana inaintea etapei a 23-a.

“Ici c’est le Chaudron!” e mandrul inscris de la balconul tribunei I, Pierre Faurand, a carei goliciune sub acoperisul sprijinit pe 4 stalpi nu inducea cele mai bune auspicii pentru vizita unor principi setosi de razbunare dupa un 2-1 in tur pentru St. Etienne. Dar galeria din peluza, condusa prin microfonul conectat la 4 megafoane de cate doi fanatici pe repriza, cocotati pe plasa gardului despartitor ai tribunei Charles Paret, i-a purtat pe verzi pe aripile victoriei.

Acolo, sub ochii fanilor fluturand si steaguri verzui cu un craniu sub palarie dar si tricolorul Frantei, capitanul de culoare Blaise Matuidi, un mijlocas de 22 ani cu numarul 12, il invinsese inca din minutul 15 pe Ruffier cu o superba torpila, declansand fiesta.

“Nous sommes Stephanois!”, imnul locului, amintind de porecla locuitorilor capitalei departamentului Loire, din regiunea Rhone Alpes a Masivului Central, a inceput sa rasune tot mai tare la 1-0 iar dirijorii au scuturat plasa gardului, atatand cu gesturi cealalta jumatate a galeriei, din peluza Jean Snella, inghetata parca de frigul serii. Imbolditi de la spate, respectivii “verzi” au format un lant uman, sarind necontenit, umar la umar. Monegascii nu mai pareau deja a avea scapare.

Acolo, in peluza Snella, purtand numele unui fost jucator si antrenor al “Verzilor” de origine poloneza, odata prizonier de razboi, altadata chiar manager al Frantei, era reamintita la balcon mandra origine a celui mai aureolat club din Hexagon, numele Casino, lant de aprozare al familiei Guichard, ce a pasat cu succes din generatie in generatie cheile gruparii fondate in 1919, Association Sportive St. Etienne Loire de pe Rue de Verdun. Asemenea blazon, cu 10 titluri nationale, record, si sase Cupe ale Frantei, si ridicat la rang profesionist in ’33, odata cu mutarea in Geoffroy Guichard, cu obraz subtire se tine, iar mandrii localnici din pitoreasca urbe agatata pe coline si strabatuta de silentioase tramvaie, printre care si 4, ce te lasa la arena cu tribune detasate din nordul orasului, n-au contenit sa creada in “Verzii” lor. Atat in ultimele dificile decenii, scurse de la ultimul titlu, din 1981, cat si la jocul cu AS Monaco.

“Allez! Allez!” a rasunat mereu corul peluzelor primitorului stadion gazda de Campionat European sau Mondial, pavoazat cu urarea “Bienvenue a Geoffroy Guichard Stade de l’aglomeration stephanoise Saint Etienne Metropole”, iar nouarul golgeter Gonzalo Bergessio, un blond argentinian de 25 ani, a adaugat cu stangul celor trei goluri ale sale pentru 2-0, in minutul 75. “BUT!” au reactionat ecranele panoramice din colturi, anuntand imediat si asistenta la meci… “Vous etes 23241 spectateurs… MERCI!”

Nu s-au strans 34342, ca la recordul de Le Derby du Rhone, transat de Gomis in favoarea lui Olympique Lyon, The New Kids on The Block din amontele Ronului, ce cu 7 titluri la rand au acaparat recent intaietatea in Hexagon de la vecinii “Verzi”, cei cu patru titluri si doua Cupe intre 1967 si ’70, ori nici macar media actualei editii pe “Chaudron”, 26498 spectatori, adica a sasea asistenta in Ligue 1, insa patimasii au intretinut o atmosfera de vis, in ton cu trecutul glorios al clubului.

Iar jucatorii au raspuns de data aceasta, pletosul cu coada Riviere, introdus la mijlocul reprizei a doua in locul partenerului lui Bergessio, si anume Sanogo, unul dintre cei 6 senegalezi din lotul lui Galtier, completand in minutul 90 un macel surpriza. Stadionul a fost in picioare, fanii au dat uitare locului 17. Savurau un moment unic in campionat, sandwich intre jocurile de Cupa, onorata cu doi de 4-1 acasa in drumul pana in optimi, unde miercuri va poposi la Geoffroy Guichard o “buturuga mica”.

Parca nu le venea sa creada, verzilor Stephanois, “Stefanilor” din orasul ce invarte rotile caravanei cicliste a Turului Frantei, cu firmele locale Mavic si Vitus, de cauciucuri ca lama respectiv cadre pe care cocotau alde Hinault, si devenit si mai faimos in lumea sportului cu acea finala de Cupa Campionilor Europeni din ’76, contra lui Bayern, intr-un sezon in care trupa lui Robert Herbin reusise eventul.

La asemenea trecut, fosta Regina a Hexagonului mai rabufneste iata cand si cand, intr-un sezon marcat de acel 3-0 la pauza la Paris, ce i-a fost fatal lui Perrin, inlocuit in aceasta iarna cu secundul sau, Christophe Galtier, un elegant antrenor de 43 ani trecut si prin Grecia, Anglia ori Emiratele Arabe dar si pe la Marseille sau Lyon, si care, luand nesperat scalpul monegascilor, spera acum intreptatit la evitarea retrogradarii.

St. Etienne a mai suferit ea recent, intre 2001 si 2004, dupa picajul generat de scandalul pasapoartelor false ale lui Levytsky si Alex, ba si pana in ultima etapa a editiei trecute, cand doar un 4-0 pe Geoffroy Guichard a salvat niste “Verzi” abia ajunsi in ultimele 16 din Cupa UEFA, iar actualul parcurs nu se ridica la nivelul reusitelor unui club promovat initial in ’37, pe cand era antrenat de englezi, scotieni sau Zoltan Vago, iar mai apoi de alde Kasperczak si Santini, si ale carui culori au fost imbracate peste ani de acelasi Jacques ori de Jacquet, Blanc, Battiston, Milla, Moravcik, Rep, Rijvers si mai ales Michel Platini, insa fanii Stephanois intretin flacara iar Matuidi si compania par a fi turat motoarele, de frig daca nu de altceva…

Mare noroc sa fi asistat pe Guichard la fiesta de 3-0 a celui mai titrat club de vita veche din Franta, surpriza conturata de Janot – Dabo, Diakhate, Benalouane, Perrin, N’Daw, Matuidi, Payet, Sako, Bergessio, Sanogo. Ou La La, ce beti de bucurie au fost “Verzii” Stephanois…

Reclame

Hentul inexistent cersit de Irlanda a haituit-o la Paris

noiembrie 22, 2009

(Sau ce tie nu-ti place, altuia nu-i face…)

Voi trebuie sa-i convingeti, nimeni altcineva„, a conchis Sir Alex Ferguson, referindu-se doar la necesitatea introducerii tehnologiei video de catre FIFA pentru solutionarea fazelor litigioase, intrebat fiind in privinta hentului lui Thierry Henry. De fapt, managerul lui Manchester United nici n-a pomenit numele francezului, ca de altfel si Carlo Ancelotti, antrenorul celeilalte fruntase, lidera Chelsea, ce a atins exact acelasi subiect, evidenta video. 

Roger Federer, prezent in Londra la Barclays ATP World Tour Finals, a adus lumina din lumea Circului Alb, spunand sec ca „nu poti sa-l acuzi ca ar fi continuat faza. Daca arbitrul nu vede, cred ca de vina sunt sistemele si centralul. S-a intamplat deja de-atatea ori. S-au acordat atatea goluri ce n-au fost. Acesta a fost unul in plus.”  Roger, colegul lui Thierry, alaturi de golferul Tiger Woods, cei trei din reclama la Gillette…

Spre limpezirea apelor, odata furia oarba domolita si timpul sfetnic bun scurs intru judecarea la rece a valvataii pariziene, destui editorialisti ai ziarelor de weekend britanice si-au venit in fire iar intervievati din lumea sportului profesionist nu doar ca s-au abtinut in a-l cataloga in vreun fel pe asa etichetatul „trisor” Thierry Henry, ci s-au referit in general la erorile inerente de arbitraj, amintind de necesitatea evidentei video.

Henturile lui Henry le-au dat asadar ocazia antrenorilor sa aduca in discutie introducerea tehnologiei video in arbitraj, care bineinteles ideal ar fi sa nu permeeze lumea fotbalului. Naturaletea si imperfectiunea profund umana a jocului, ce dau har si atractivitate disputei, ar fi inlaturate in favoarea altei metode ducandu-ne incet si sigur spre robotizarea absoluta. Si-n plus, ce ne vom face cu un joc disputat la Lincoln, intr-o liga inferioara!? Toate bune pe stadioanele marilor cluburi, angrenate in marile competitii, insa apelarea la evidenta video doar in anumite partide ar fi in mod normal ilogica. Totul sau nimic… 

Mai mult, Patrick Barclay, comentatorul sef de fotbal pentru The Times, in articolul „Reactii imploratoare improasca si mai multa rusine pe o afacere trista„, pune lupa inclusiv pe incriminatorul Robbie Keane, capitan al Irlandei acuzand de la UEFA la FIFA si de la Platini la Blatter la finalul jocului de la Paris, si care jucator de la Spurs era sanctionat pentru… hent in atac, in careul lui Lloris, in prima repriza a returului din Franta.

Cu alte cuvinte, mai toti „sunt pe felie”, doar gandindu-ne la ingenuncherile teatrale, plonjoanele si tavalelile multor jucatori incercand sa smulga penaltyuri, dar unii striga mai tare decat altii „Prindeti hotul!” Am avut nefericita ocazie, intr-o buna zi, sa mi se destainuie ca irlandezii ar fi cei mai ipocriti oameni din lume. E imposibil de cuantificat o asemenea afirmatie si m-am aratat rezervat, daca nu foarte mirat, venind tocmai din partea unui… irlandez.

In februarie 2009, la Dublin, Irlanda cersea si obtinea penalty la 1-0 pentru georgieni, in urma unui hent inexistent. Roata morii se-nvarteste…

Insa reactia utilizatorului mainilor, Robbie Keane, si nu doar intr-o unica ocazie, dar mai ales inregistrarea video a incidentului din minutul 71 al jocului din februarie, Irlanda – Georgia, de pe Croke Park din Dublin, la scorul de 1-0 pentru ex-sovietici, cand centralul a acordat „verzilor” un penalty „din burta”, absolut imaginar, pentru, culmea ironiei, un presupus… hent, in ciuda semnalizarii unui… ofsaid de catre asistent, au pus deja in alta lumina scrancetele lipsite de demnitate ale insularilor in Orasul Luminii.

Vizionand faza penaltyului acordat, publicata pe YouTube, se observa ca Robbie Keane a ridicat mana intr-o tentativa de a-l influenta pe central, ceea ce de fapt a reusit, cersind practic un cadou nemeritat. Keane a egalat la unu iar cinci minute mai tarziu, dovada ca se poate ajunge la un 2-1 cu care Irlanda s-ar fi calificat la Paris, acelasi Keane a adus victoria impotriva Georgiei. Avea sa fie de fapt a doua cu 2-1 impotriva celor din Tbilisi, dupa cea din tur, la debutul lui Trapattoni, reusita insa in… Germania, pe teren neutru, datorita conflictului din spatiul ex-sovietic. De unde ca, adunand si notand ca insularii au strans doar 4 victorii din 10 meciuri intr-o grupa si cu Cipru si Muntenegru, e limpede ca Irlanda a avut sansele si avantajele sale evidente in campania de calificare, nefructificate insa, un motiv in plus pentru cresterea putin cate putin pana la temperatura de fierbere a frustrarii celor din Dublin.

O mare frustrare, sa fii egalat acasa in minutul 90, de campioana mondiala, Italia. „Daca am fi mentinut rezultatul, i-am fi <intins> pana la final in lupta pentru locul unu„, spunea apoi Given. Daca… Culmea e ca vorbele sale luau in calcul o victorie ca si acontata, in ultimul joc, cu Muntenegru. Succes ce insa n-a venit: 0-0. O si mai mare frustrare. Asta in vreme ce Italia invingea, cucerind logic si meritat grupa.

Si mai multa mizerie, in prima mansa cu Franta. 0-1. Pusi pe harta, la final, irlandezii cereau socoteala lui Diarra. Nu puteau recunoaste cu barbatie infrangerea, cineva avand insa sa se ia patru zile mai apoi de adversarii lor, la Paris, cum ca ar avea „inimi cat bobul de mazare„.

Frustrarea colosala a fost generata de ineficacitatea de pe Stade de France, de ratarile uriase ce ar fi desprins-o in invingatoare in fieful vicecampioanei mondiale, ratari care, convertite in macar un al doilea gol, i-ar fi adus calificarea. De aici probabil si reactia incredibila de dupa meci, cu declaratii, reactii si „iesiri” care mai de care mai belicoase, dezonorante, si care au inflamat oprobiul partinitor al maselor, incluzand destui microbisti de ocazie cu o precara sau inexistenta cultura fotbalistica si a sportului in general.

Spiritul revendicativ al vehementelor atacuri verbale, multe lasandu-te „masca”, fara replica, a stirbit implicit din simpatia ce Irlanda si-o atrasese cu jocul combativ impotriva Frantei, furia oarba dejucand indirect propria cauza de a arata lumii intregi nedreptatea ce li se servise si demascand un serios complex de inferioritate. Mai mult, a aratat un public telespectator „de fotoliu” nu doar patimas, ci alunecand pe neasteptate pante ale insultelor si xenofobiei. Cum a putut de fapt suporta hartia destuparea atator prejudecati latente!?

Dregand busuiocul, una din evantaiul publicatiilor dand initial in primire patimilor si etichetarilor gen „trisor”, The Independent din Londra a contrabalansat intr-o adnotare un prim editorial inflamator la adresa calificatei si a tintei oprobiului general, recunoscand in titlu „Ultima vorba: <dreptatea> noastra moralizatoare e la fel de patetica trisului” si subliniind ca „a fost tot ceea ce ne-am asteptat si ne-am dorit si – ca de obicei – ne-a facut ca si colectiv sa ne simtim mai bine„.

Omenirea a imbatranit mii de ani dar de fapt a ramas tot in jurul stalpului infamiei, cu piatra pregatita impotriva acuzatului. Henry a trecut zilele trecute prin purgatoriu…

Iar referindu-se la adidas si interesele cu conotatii economice ce ar fi influentat calificarea, dupa cum se exprimau Robbie Keane ori Duff, ar mai fi un aspect ce ridica semne de intrebare in privinta vehementei Irlandei. Tara de Smarald trece printr-o criza fara precedent in istoria sa ca natiune din Uniunea Europeana, cu cele mai mari datorii pe cap de locuitor din lume, 425% din PIB, iar o victorie in arena sportiva ar fi fost nu doar una de moral, dar si o recunoastere in proprii ochi si ai comunitatii internationale. O reconfirmare.

Irlanda va pierde venituri de milioane, ce ar fi survenit inclusiv din industria de divertisment, prin comercializarea de suveniruri cu FIFA 2010 World Cup si a bauturilor alcoolice in puburile ce-ar fi fost luate cu asalt in iunie anul viitor, motiv pentru care pe firul protestelor a intrat nu doar FAI, Football Association of Ireland, ci si ministri din guvernul de la Dublin. Masurat, prim-ministrul Cowen a declarat ca nu va aduce subiectul intr-o discutie cu francezul Sarkozy, asteptand insa din partea FAI sa lanseze un demers pe langa federatia de la Paris si FIFA pentru rejucarea jocului.

Conform regulamentului, o asemenea solutie e imposibila, deci s-a strigat in pustiu, fapt ce federalii din Dublin ar fi trebuit sa-l stie inca de miercuri noapte. Pasiunile au tulburat insa judecata si s-a ajuns la revendicari jenante. Iar la cum au actionat acum federalii, Roy Keane s-ar putea sa fi detinut un sambure de adevar in ceea ce-l determina sa paraseasca lotul national in plina campanie la Cupa Mondiala din 2002 si sa-si revendice retroactiv anumite scuze pentru un abandon reprobabil la vremea respectiva.

Vorba lui Roy Keane in lumina serii pariziene, „What goes around, comes around„, traducandu-se cam in vorbele titlului acestor randuri, cu trimitere la Football Association of Ireland. Si se pare ca nu doar noi ii avem pe cei din FRF dar, apa la moara in Bucuresti, multa lenjerie murdara e prin lumea aceasta. Roy Keane a socat zdrobsindu-se la federali pentru patetica si „plictisitoarea” cersetorie a simpatiei in privinta asa zisului „furt” din Franta, atragand atentia ca Irlanda sa se uite in propria ograda, in barna din proprii ochi, pentru a vedea carentele rezultate din temerea de a face curajos marele pas decisiv, slabiciuni ce au frustrat-o la maxim si carora le-au pus capac un gol din ofsaid.

Beckham si Roy Keane sar pe drept in apararea lui Henry

noiembrie 20, 2009

De miercuri de la miezul noptii Irlanda boceste si urla din toti rarunchii aidoma unui prescolar caruia i s-a stricat o jucarie si acum le arunca suparat pe celelalte din tarc. Reactia mai mult decat exagerata a insularilor e de un prost gust ce frizeaza ridicolul, Football Association of Ireland si pana si Ministrul Justitiei in guvernul de la Dublin cersind fara demnitate la FIFA rejucari impotriva regulamentului.

A fost o eroare de arbitraj, o greseala umana, ca destule altele in meciuri de fotbal mai mult sau mai putin importante, cu o mai mare ori mai mica miza. Arbitrul asistent n-a semnalizat pozitia de ofsaid a doi jucatori francezi, la o lovitura libera executata de Malouda in prelungirile barajului de la Paris, iar continuarea o stim cu totii.

Uitati de hentul lui Henry… in prealabil a fost ofsaid!

Daca respectiva pozitie afara din joc ar fi fost semnalizata prompt iar arbitrul de centru suedez ar fi acordat lovitura libera in favoarea Irlandei, nu s-ar fi ajuns la valul populist de oprobiu public impotriva lui Thierry Henry si prin extensie la adresa selectionatei Frantei si pe alocuri chiar a natiunii franceze. Marul discordiei ar fi trebuit sa fie legat de ofsaid, nicidecum de oportunismul ulterior al lui Henry.

Telefoane in direct, in emisiuni, mesaje text si comentarii pe marginea jocului, cu toate au oferit tot atat de multe canale pentru ca publicul insular sa-si verse naduful, dandu-i-se apa la moara si datorita reactiei oficialilor. Iar ce s-a spus si s-a scris aduce nici mai mult nici mai putin cu asasinarea caracterului lui Henry.

Rasul lumii…Comentatorii BBC n-au avut habar de henturi dar au spus apoi ca-i incredibil sa nu fi fost vazut de arbitru!

Culmea ironiei, intr-o mostra evidenta de ipocrizie, ce spune multe despre postura ingrata si uneori fara sansa de scapare a arbitrilor, comentatorii in direct ai meciului pentru BBC Radio 5 Live au sesizat infractiunea abia la peste un minut dupa comiterea hentului, gratie reluarii de pe monitoarele video, moment din care insa au intors brusc foaia, referindu-se la „incredibilul” situatiei: „Este incredibil ca n-a fost vazut de arbitru si e incredibil ca Irlanda sa fie astfel eliminata!”  In prealabil, in comentariul fazei, gazetarul se referise la „o deviere”, despre care puteti asculta aici… http://news.bbc.co.uk/sport1/hi/football/8367817.stm

Domnilor comentatori le-au trebuit vreo 80 de secunde sa se dumireasca de faptul ca Henry comisese hent dar li s-a parut incredibil ca arbitrul sa nu fi vazut acelasi incident…

Tonul indignat revoltat al acuzatorilor aratand cu degetul spre detinatorul la zi al Champions League, etichetat drept „a cheat„, un trisor, cauta tapi ispasitori dupa ce Irlanda ratase in grupa oportunitatea de a invinge Italia, de care a fost egalata in minutul 90, dupa care n-a dispus nici macar de Muntenegru, in ultimul joc din calificari. Locul doi. La baraj.

Unde, in meci tur, la Dublin, Franta si-a demonstrat superioritatea si a invins meritat cu 1-0, fara ca Irlanda sa concretizeze cele cateva oportunitati avute. Frustrati de visele risipite in fata finalistelor Cupei Mondiale din 2006, unii jucatori irlandezi cautau nod in papura lui Diarra, imediat dupa prima mansa, incercand sa-si faca dreptate dupa fluierul de final.

Miercuri, la Paris, in probabil cea mai buna evolutie a Irlandei din ultimii ani, capitanul Robbie Keane a egalat in prima repriza scorul general al barajului, 1-1, dupa pauza atat O’Shea cat si Duff si acelasi Keane avand oportunitati ideale de a majora diferenta si implicit de a califica Insula de Smarald la turneul final. Ar fi fost probabil o calificare meritata, gratie evolutiei din Orasul Luminii, unde o linie de mijloc cu doi jucatori de la Stoke City, unul de la Blackburn Rovers si un al patrulea de la Fulham a cam manevrat in voie in fata unui „Cocos Galic” neimpunandu-se acolo nici in fata Romaniei.

Dar ocaziile se razbuna si legea nescrisa a fotbalului i-a lovit pe oaspeti aidoma bumerangului.

Si daca golul lui Gallas n-ar fi fost validat, Irlanda tot n-ar fi fost calificata. Unde-i atunci furtul calificarii?

Irlanda plange ca i-ar fi fost rapit dreptul de a ajunge in Africa de Sud insa chiar si daca golul lui Gallas n-ar fi fost validat, nu este cert ca verzii ar fi triumfat la loviturile de departajare spre care curgea meciul. Ar fi ramas 1-0, cu sanse relativ egale pentru combatante de a se califica de la 11 metri. Si-atunci!?!

Ultimul joc la Campionatul Mondial pentru ambele reprezentative se soldase cu esecuri la penaltyuri, Franta in fata Italiei, la Berlin, in finala, iar Irlanda in fata Spaniei, in Coreea de Sud, in optimile din 2002. Cine si-ar fi infrant emotiile si ar fi triumfat? Sunteti convinsi ca Irlanda? Si-atunci de unde pana unde pot afirma irlandezii ca au fost furati de o accedere la Mondial? De la 1-0 in prelungiri pana la un al doilea gol marcat, pe care l-au tot irosit cu nonsalanta, e cale lunga.

Beckham recunoaste ca e greu de spus daca ar fi putut proceda altfel decat Henry

Pe cateva din aceste linii au marsat si David Beckham si Roy Keane, ultimul, in cadrul unei conferinte de presa in calitate de manager al lui Ipswich Town, ambii nefiind de acord cu catalogarea de „trisor” atribuita de mass-media si publicul larg atacantului francez si gasind nu atat scuze acestuia cat explicatii pertinente si puncte de vedere implicand mai multi factori.

De fapt, e o practica de teren de antrenament a fotbalistilor, ce poate deveni reflex necontrolat, de a repotrivi, „reaseza” balonul, odata acesta scapat afara din joc. Si aici poate sari in ajutorul lui Henry latura involuntara, neintentionata, a abordarii sale. Si foarte putini jucatori profesionisti, fie ei si irlandezi ori britanici in general, ce doresc a-si asuma un statut nedovedit de cavaleri nobili ai dreptatii, mai albi ca albul, arogandu-si implicit un compas moral absolut, ar fi procedat probabil altfel decat francezul, in circumstantele date. Dar dupa razboi multi viteji se aduna sa arunce cu pietre.

Cu fair-play si realism, irlandezul Keane indeamna contestatarii sa se uite mai intai in propria ograda

Conferinta lui Roy Keane este o mostra absoluta de echidistanta si curaj in a-ti apara un punct de vedere nepopular, probabil total indegirabil pentru multi pasionati de fotbal, inclusiv compatrioti, in conditiile in care fostul mijlocas a purtat si banderola de capitan al „verzilor”. De urmarit parerea sa pe http://news.bbc.co.uk/sport1/hi/football/8370497.stm

In contrast cu spusele intelepte ale lui Keane, de fapt o reactie la exagerarile debitate dupa returul din Franta, s-a pravalit un urias val de articole populiste, in cel mai pur stil al maniei proletare, terfelind reputatia lui Thierry Henry dar mergand mult mai departe si impungand din varii unghiuri nationala Frantei. Deloc de mirare, venind de peste Canalul Manecii. Rezidurile sindromului de superioritate, al arogantei atotcunoscatoare si fara echivoc, a veninului perpetuu improscat de urmasii imperialismului ce inca isi asmute tentaculele de sub alta palarie, au degenerat in alte patinaje cu „inamicul” la tinta fixa. Ce deliciu, sa aiba a le reprosa ceva, cu un aer revendicativ, rivalilor de peste Canal. Mi-ar trebui ore si pagini intregi si n-ar suporta virtualul, rosind de rusine si manie, sa descarc vitriolul altui exces de frustrare insulara.   

Irlanda, in tricouri albe si chiloti verzi, n-a avut 15 secunde de inspiratie absoluta, aidoma altor alb-verzi in Paris, intr-un 17 si nu 18 noiembrie, acum 16 ani, cand Franta era lasata acasa, eliminata in ultima secunda a calificarilor la US World Cup ’94. De ce n-a reusit Irlanda acel al doilea gol calificant, aidoma lui Emil, fie in repriza secunda, fie dupa egalarea nemeritata reusita de Gallas? La aceste ratari sa fi gasit un raspuns capitanul risipitor Robbie Keane si nu la presupunerile ca Platini si Blatter si-ar fi trimis bezele, strangeri de mana si mesaje text, din susul tribunei, incantati de deznodamantul favorabil Frantei si implicit turneului final in organizarea FIFA…

Stim cu totii ca FIFA are bubele ei, ca Mondialul e o taraba corporatista a companiilor, sponsorilor, marcilor de echipament, ca Franta e dorita ca „brand” si putere de cumparare a suporterilor ei, ca Irlanda nu e in aceeasi categorie a marilor dezirabile, ca fotbalul si societatea in general aluneca pe o panta ireversibila a degradarii conduitei, probitatii si integritatii umane, si-am mai aflat acum ca si alte mari vedete pot oferi mostre de oportunism extrem intru atingerea scopurilor, le stim pe toate astea, insa nu credeam ca Irlanda era buricul pamantului si cea mai nedreptatita dintre nedreptatite. Bocetul federatiei, demnitarilor si fanilor ei pare insa a starni mai degraba ilaritate ori dispret decat simpatie.

Ai pierdut? Continua…

Ziua 137. Incompetenta, conspiratie sau amandoua?

mai 7, 2009

Ati putea spune pe buna dreptate ca nici pe departe n-are nimic una cu cealalta. Dar dubiile-mi in privinta probitatii si integritatii forului fotbalistic european mi-au fost confirmate cand UEFA s-a dedat la a accepta si coopta in forurile si comisiile sale un conducator din Romania. Destui idealisti s-ar fi asteptat, tot asa cum unii inimosi au visat la desantul americanilor dupa razboi, ca de-acolo, ‘de la centru’, sa se incurajeze curatenia intr-unul dintre compartimentele avariate ale fotbalului continental, si anume cel romanesc. Din contra, s-a intamplat ca la centru sa fie promovat un ‘om de fotbal’ in ale carui mandate s-a perpetuat o stare de fapt inacceptabila. Dintr-un fotbal ceausist planificat si cooperatist, s-a transformat intr-unul muribund si compromis de viespi ce-i supsesera sangele.

Cu un ‘reprezentant’ la ‘centru’, ‘Tricolorii’ au avut parte de altceva in disputele cu niste forte ce altadata pareau a avea painea si cutitul in mana. In mod neobisnuit, arbitrajul a fost favorabil impotriva Olandei, la Constanta, in precedentele preliminarii, iar Ovrebo n-a fost nici el deloc rau la remiza cu Italia, de la turneul final.

Tom Henning Ovrebo, vikingul imperturbabil, a reaparut pe marea scena in returul semifinalei Champions League, de pe Stamford Bridge din Londra, si si-a lasat amprenta pe deznodamantul calificarii intr-o mult mai mare masura decat in iunie trecut, cand admitea eroarea de a fi invalidat golul lui Luca Toni.

La final, egalati in prelungiri si eliminati fiind de catalani, niste jucatori ai lui Chelsea parca scosi din minti doar exprimau ceea ce destulor iubitori ai fotbalului cu oarecare cunostinte de politica jocului le era mai mult decat clar si le hranea imaginatia. Si anume ca UEFA n-ar fi agreat o a doua finala la rand de Champions League intre aceleasi cluburi, si anume Man United si Chelsea, si inca din aceeasi tara. Acuzatie la care UEFA a sarit ca arsa, dezmintind-o categoric.

Se crease cocktailul perfect… Cateva penaltyuri mai mult sau mai putin discutabile, neacordate gazdelor. O oarecare paranoia de ani buni pe insula, a se vedea de exemplu concursul Euroviziunii, cum ca Europa nu i-ar agrea si le-ar „face felul”, cu ramificatii in fotbal, unde suspiciunile planau asupra arbitrilor revansarzi, a plonjoanelor teatrale ale latinilor, a cutitarilor romani setosi de sange din Albion… In acest pahar, golul lui Iniesta a fost lamaia acra ce a declansat furia si pasiunea nebanuita a reprezentantilor unui club englez, considerat prin excelenta de o predispozitie calma. Parca atat ar fi asteptat, un motiv sa-si descarce suspiciunile ori chiar anumite prejudecati nu neaparat restranse doar la nivelul unui esantion nereprezentativ al populatiei.

Nu doar o data s-au exprimat diriguitori ai fotbalului european ori chiar mondial, fie chiar si prin conducatorii Platini respectiv Blatter, ca Premier League prea a dezechilibrat balanta de forte in fotbalul continental, ca prea a monopolizat puterea si a racolat jucatori din toate zarile, chiar si la vremea adolescentei, in detrimentul inclusiv al reprezentativei Angliei, ca prea si-a „cumparat” succesul cu imprumuturi cu dobanda pentru care nu mai stiu acum cum sa scoata camasa. Pe fondul acestei retorici, un arbitraj ca si cel de pe Stamford Bridge ingroasa semnele de intrebare in privinta politicii din spatele cortinei. Nu trebuie sa fii mare intelept pentru a intui ca odata tragerea la sorti efectuata, barosanii fotbalului au visat cu ochii deschisi la o finala Man United – Barcelona. Intre detinatoarea la zi a trofeului si castigatoarea din 2006, o alta grupare emblematica a Europei.

As spune insa ca suprematia monopolista a fruntaselor din Premier League in Champions League este doar efectul planului initial al forului fotbalistic european de a oferi mai multe locuri, pana la patru, ba chiar 5, fortelor continentale, printre care si Anglia. UEFA a creat un balaur care n-a mai putut fi controlat, renuntand la un format cum nu se poate mai popular, cel cu cate o campioana mare si tare din fiecare federatie de sub obladuirea sa. Dandu-le spatiu de manevra si remunerandu-le consistent victoriile, conducatorii fotbalului le-au amplificat puterea deja acumulata si au creat o situatie intr-adevar neplacuta, cu o vadita tenta de repetitivitate, ce ar genera plictis, dezinteres si chiar repulsie in randul fanilor jocului si ai competitiei. In ultimele 5 sezoane, finalele au fost disputate de doar sase cluburi, si anume AC Milan, Liverpool, Man United si Barcelona, cu cate doua aparitii, plus Arsenal si Chelsea.

Iar in acest grup restrans, conform rezultatelor din acest sezon, s-a ajuns in situatia ca finala sa fie o potentiala repetitie a ultimului act de la Moscova, din 2008. Ce conducator UEFA si-ar fi dorit un asemenea scenariu? Astfel ar putea fi luata in considerare o teorie a conspiratiei, exprimata pare-se si de unii jucatori ai londonezei, dupa joc, suspectandu-l pe Ovrebo de uneltiri in folosul atingerii scopurilor celor de la UEFA.

Creand in timp acest monstru elitist, UEFA a raspandit Champions League pe piata globala insa a tensionat conexiunea tocmai cu iubitorii jocului de pe continent, care se simt dezafectati de lumile aparte in care evolueaza cele cateva cluburi cu sanse la fazele finale ale competitiei si restul „muritoarelor de rand”, lasate in urma la mai toate capitolele. Champions League ca produs de piata pentru consumatorul avid de transmisii in direct o fi crescut in ochii novicelor insa in mod cert e pasibil de expirare in estimarile puritanilor iubitori ai jocului.

Iar acum, incercand sa domesticeasca ‘monstrul’, a mai dat competitiei o lovitura negativa de imagine, cu un arbitraj daca nu partinitor atunci foarte slab. La un asemenea nivel, asa prestatie inmulteste semnele de intrebare la adresa sanatatii competitiei. Pe termen scurt, UEFA si-o fi facut voia de a avea finala dorita dar pe termen mediu Champions League nu va mai fi perceputa cu aceiasi ochi. Ovrebo a deschis Cutia Pandorei sau, cum vreti, UEFA a dat apa la moara unor sponsori si difuzori care numai ochi iesiti din orbite, degete aratatoare, f*****g si nervi n-ar fi vrut sa vada la ora deciderii celei de-a doua finaliste.   

Si-a dat seama Ovrebo ca a dezechilibrat in asa hal jocul prin eliminarea lui Abidal incat a aplicat pana in panzele albe legea compensatiei ori, vazand ca deznodamantul e inca la mana destinului, a facut jocul unora de a-i oferi o sansa Barcelonei dorita in finala, refuzand gazdelor cateva lovituri de la 11 metri indelung cersite? Sau norvegianul a fost pur si simplu depasit de evenimente, un simplu nerod din categoria „Ref, You don’t know what you’re doing”?

La fel de adevarat e ca jucatorii lui Chelsea probabil si-ar fi vazut de sampania calificarii si n-ar fi sarit la arbitru daca Iniesta n-ar fi egalat in minutul 92, insa adevarul e ca acordarea macar a unui penalty din evantaiul celor contestate ar fi clarificat probabil lucrurile… 2-0. Daca a aplicat litera regulamentului la ce-i drept fina tragere de tricoul lui Anelka, eliminandu-l pe Abidal, ca ultim aparator, atunci ar fi putut-o aplica macar si la o tragere de tricou, in careu, asupra lui Drogba, sau la hentul lui Pique. Dar neacordand gazdelor ceea ce se pare ca li s-ar fi cuvenit, a dat nastere la interpretari.

Iubitorii teoriilor conspirationiste ar putea merge intr-atat de departe incat sa-l suspecteze pe Ovrebo ca l-ar fi razbunat, intr-o fratie de breasla, pe colegul sau scandinav, Frisk, retras din arbitraj dupa un alt de pomina Barcelona – Chelsea, 2-1 in februarie 2005, cu londonezii pe-atunci antrenati de Mourinho. Suedezul a fost intr-atat de asediat de reactia amenintatoare a fanilor lui Chelsea, incat a aruncat prosopul, iar legi existentiale nescrise ori metafizice inrauresc anumite ganduri si actiuni…

Cert este ca, pentru a doua seara la rand, Londra a trait dezamagirea unei eliminari, ramanand sub blestemul de a nu cuceri macar o data Champions League, competitie continuatoare a Cupei Campionilor Europeni, adjudecata pentru Albion de Manchester, Liverpool, Nottingham si Birmingham, dar nu si de capitala. Clubul Chelsea, de la creditorul Abramovich si pana la cel mai neinsemnat fan, a fost deposedat in propriul fief, in ultimele secunde, de o noua prezenta in finala, lovitura incasata de magnatul rus putand fi comparata, pastrandu-se proportiile si apeland la paralelele inegale din gimnastica, la socurile generate pietei de capital si actionarilor acesteia. Desi e vorba de alt domeniu si conotatiile sunt diferite, parca se cauta o reglare de conturi. Alte orizonturi, mai egalitariste, ar urma sa erodeze capitalismul salbatic, cu reprezentatul sau tip furisat pana si in fotbal, tocmai la Chelsea?

S-ar putea raspunde cu da, daca e sa notam – din nou, coincidenta sau nu – ca guvernul britanic a iesit populist la interval chiar in seara returului Chelsea – Barca, prin vocea ministrului Andy Burnham, cerand o distribuire egala a veniturilor cucerite de „careul de asi” in Champions League, cadrilater perceput ca un produs de export de lux al Premier League si prin extensie al fotbalului englez. Se cere nici mai mult nici mai putin decat impartirea banilor facuti in Europa si celorlalte cluburi din elita, asta fiind una dintre ideile emanate de la guvern si care vizeaza curbarea exceselor si dominatiei „celor mari”. La asemenea retorica, alde Chelsea poate avea si mai multa apa la moara ca n-a fost ceva curat cu refuzarea atator penaltyuri… 

Greseala e umana. Repetitiile lui Ovrebo au fost insa nu doar suparatoare, ci stranii. Doar incompetenta sau e vorba de altceva, mult mai tenebros? Si ne gandim din nou la coridoarele puterii, pe care si-au facut culoar si reprezentanti ai unui joc putred pana in rarunchi.

Departe de a-i plange de mila lui Chelsea. N-are nevoie de asa ceva si, daca ai intreba fani ai altor londoneze, ce parere au de deznodamantul semifinalei cu Barca, probabil ti-ar raspunde ca „what goes around, comes around”. Efectul bumerangului. West Ham a fost secatuita de talent de la sosirea lui Abramovich sub ‘pod’, pentru a ma referi la un pagubit, iar daca ar fi sa ne amintim de un alt dusman ce si l-au facut ‘albastrii’, ei bine, atunci haideti sa pomenim de numele sefului executiv Peter Kenyon, ajuns de la Old Trafford la Stamford Bridge, atat de incantat cand il scufunda si storcea financiar pe Adrian Mutu. Chelsea, prin stilul ei de a-si crea loc cu coatele la masa elitei continentale, si-a facut si niscaiva inamici, iar Kenyon a depasit culmea arogantei trasand planuri cincinale cu ‘albastrii’ dominand mapamondul.

Dar lasand la o parte politica fotbalului, acest sport e pana la urma doar un joc si fotbalistii cu un pas in finala de la Roma nu au meritat tratamentul la care au fost supusi de un trimis al UEFA. Jucatorii buni sunt innebuniti sa joace pe scena marilor finale si sa castige trofee, atat si nimic mai mult. Din nou, au suferit aceiasi eroi fara de care n-ar exista jocul, si anume fanii, jucatorii, corpul tehnic, pentru niste oale sparte de altii, asta daca e sa imbratisam teoria conspiratiei. S-a dovedit miercuri ca si la cel mai inalt nivel competitional cel care are painea si cutitul in mana poate dispune dupa bunul sau plac mersul lucrurilor… Cat de vulnerabil si caraghios a parut Drogba, in slapi, protestand, gesticuland incontrolabil si clocotind de o furie neputincioasa, in fata unui arbitru care, fara a aplica litera regulamentului, era acoperit de ‘umbrela’ forjata a forului in numele caruia oficiase!

Ce coincidenta… De cand cu alegerile si improspatarea la varf, UEFA are parte uneori si de niste arbitraje in meciuri cheie ce-i usureaza pe-ai nostri ca brazii sa remarce ca „vezi mai Constantine ca si Gheorghe ala de arbitru face la fel!?” Cu greu se vor stinge ecourile arbitrajului din returul Chelsea – Barca si poate se va face lumina in ‘orbul gainilor’ lui Ovrebo. Insa ‘lumina’ nu va veni de la centru, tot asa cum asteptata asanare din fotbalul romanesc poate fi realizata doar cu forte proprii, din interior.