Posts Tagged ‘muzică’

Vă place The Corrs? Ascultaţi cu atenţie…

Iulie 30, 2010

Jim Corr, de la grupul irlandez The Corrs, invitat fiind în Saturday Night Show la RTE, Radio Televiziunea Irlandeză, a trecut în revistă temerile sale legate de geopolitica mondială şi avansarea spre Noua Ordine Mondială, cu un unic guvern mondial. Muzicianul a explicat că se arată interesat de acest subiect esenţial existenţelor noastre moderne în calitate de proaspăt tată, văzându-şi băiatul ca o extensie a sa în viitor şi fiind implicit circumspect relativ la lumea în care acesta ar urma să trăiască.

Corr s-a referit printre altele la subiecte ca „11 septembrie 2001”, „gripa aviară”, „încălzirea globală”, „cutremurul din Haiti”, „scannere corporale în aeropoarte”, subliniind că sunt evenimente ori iniţiative intenţionat prefabricate de mai puternicii din umbră ai lumii, şi care să constituie cauze ale implementării politicilor dorite, având drept scop restrângerea libertăţilor cetăţeneşti pe scară largă.

Corr a menţionat că publicaţia sa online abordează asemenea aspecte: http://www.jimcorr.com/

Dar urmăriţi mai bine interviul în direct cu Jim, în emisiunea televizată de sâmbătă seara…

http://www.davidicke.com/headlines/37004-jim-corr-on-the-saturday-night-show

Iar dacă vi se pare că asemenea evenimente sunt prea îndepărtate ori intangibile cu existenţele Dumneavoastră, mai reflectaţi… Tot ceea ce vă înconjoară, deja şi în cele mai mici amănunte ale vieţii, chiar dacă nu vă daţi seama sau nu vă puteţi închipui aşa ceva, se îndreaptă deloc încet dar foarte sigur spre ceea ce reliefează Corr. Ritmul a devenit fast and fourious, să zicem aşa…

Anunțuri

Un vocal localnic despre o rivalitate ce divizeaza in familie

Ianuarie 19, 2010

Pe BBC1, mare meci mare. Un derby local. City v United, in Manchester, in semifinala amanata cu doua saptamani a Cupei Ligii.

Scriam recent de Ian Brown, artist solo, fost vocalist al celebrei The Stone Roses, ale carei slagare rasuna in zi de meci la Old Trafford, si iata-i opinia despre fotbal, despre „Diavolii rosii”, trupa sa de suflet. Avand in familie fani Manchester City, Ian stie mai bine cum stau lucrurile pe falia de fapt subtire intre albastru si rosu. Culori sub care, indiferent de simpatii, bate tot o inima de fan…

http://www.youtube.com/watch?v=rd_O4jJIiO8

Si daca tot suntem la pasiunea lui Ian pentru United, iata-l si in post de selectioner al unui XI Dream Team…

http://www.youtube.com/watch?v=3Olg5ifRlyA

De cealalta parte a baricadei, Noel Gallagher, de la un alt faimos grup al anilor ’90 din Manchester, Oasis, vorbeste despre dragostea sa, Man’City, si plecarea de pe Maine Road pe City of Manchester Stadium.

http://www.youtube.com/watch?v=qu4pUqJAVJ4

Pe coloana sonora a unuia din hiturile lui Brown, F.E.A.R., inapoi pe Old Trafford, cu un tur de orizont cu vedere spre trecut al clubului finalist la zi a Champions League…

http://www.youtube.com/watch?v=oE9lHPJsN4c

A doua „repriza” a semifinalei, saptamana viitoare, pe Old Trafford.

Madchester sau Cum au crescut altii

Ianuarie 2, 2010

Miercuri 6 ianuarie va fi sarbatoare in Manchester. Pe City of Manchester Stadium, arena a municipalitatii ridicata intru gazduirea Commonwealth Games, rivalele City si United vor juca in prima mansa pentru un loc in finala Cupei Ligii. In returul din 20, pe Old Trafford, ca de obicei, la megafoane vor rasuna acorduri din The Stone Roses, formatie locala „cap de afis” mondial si al carei solist Ian Brown ne poarta pe strazile Manchesterului cu imnul Stellify, postat spre finele acestui articol… 

Asadar voi incepe anul 2010 asa cum ne-am despartit de 2009, cu muzica Made In Madchester, intr-o paralela football – music a la Manchester. A fost un adevarat curent muzical ce a stat in anii ’80 la baza remodelarii identitatii unei urbe in cautari in perioada post-industriala. Au fost formatii, inca in activitate, si destule slagare ce au definit cultura insulara a acelor ani si a ceea ce avea sa urmeze. Destui dintre spectatorii prezenti in acest ianuarie la disputele de pe City of Manchester Stadium si Old Trafford, din semifinalele Carling Cup, au crescut si pe liniile sonore postate in continuare, asteptand pe-atunci si la o redesteptare fotbalistica a orasului.

Muzica unor grupuri din Manchester a revigorat scena britanica dar a dat parca un impuls si fotbalului local, marea United reusind in 1993 recucerirea titlului, dupa peste doua decenii, un prim pas al dominatiei sale in Albion. In anii ’80, titlurile n-au luat calea Manchesterului, ci doar Cupa Angliei, cucerita de United in 1983, contra lui Brighton & Hove Albion, la cateva luni dupa ce „Diavolii rosii” cedasera lui Liverpool in prelungirile finalei Cupei Ligii, respectiv in ’85, in dauna lui Everton. Atat.

Pentru City, semifinala de miercuri si din 20 ianuarie va reprezenta o prima aparitie in penultimul act al unei competitii knock-out, oricare ar fi ea, din 1981 incoace. Dupa aproape 30 de ani! Atunci, „albastrii” ajungeau in finala Cupei Angliei, FA Cup, pe care o pierdeau in rejucare, 2-3 cu Spurs, dupa 1-1 in jocul initial. Iar Cupa Ligii reprezinta ultimul trofeu castigat de clubul mutat de pe Maine Road, din Moss Side, cu un 2-1 contra lui Newcastle, in februarie ’76. Au trecut 34 de ani…

In 1976 se lansa in Manchester si legendara Joy Division, cu solistul vocal Ian Curtis, niste pionieri prin stilul post-punk al curentului Madchester. Din ’80, in urma disparitiei lui Curtis, ceilalti trei, in frunte cu Bernard Sumner, si el un „mancunian”, nascut in Salford, au continuat sub numele New Order, trecand spre electro, alternative, house si new-wave.

In continuare, fiind inca in inertia Sarbatorilor si abia recuplandu-ne la „fotbalul la el acasa”, cateva clipuri cu grupuri celebre din Manchester…  New Order, James, Morrissey, Ian Brown (continuator solo al The Stone Roses) si Inspiral Carpets. N-am inclus in selectie Oasis, trupa fratilor Gallagher, de altfel mari fani Manchester City, rasarita drept o continuatoare in anii ’90 a pionierilor din anii ’70/’80.

Putina muzica in preambulul fotbalului nu strica. Mai ales ca multi suporteri, inainte de a lua drumul arenelor, in masini ori chiar si ajunsi pe Old Trafford, unde The Stone Roses se revarsa cu consecventa din toate difuzoarele inaintea jocurilor, sunt purtati pe asemenea linii melodice din alte vremuri.

Dupa New Order, cu Crystal, trec la James, cu Getting away with it (all messed up)…

Si de la Morrissey, nascut si el in Trafford, fost in The Smiths, cu Something is squeezing my skull, la Ian Brown, cu Stellify

Si inchei cu Inspiral Carpets, alti pionieri pentru care si-a facut ucenicia in jurul scenei unul dintre Gallaghers, cu Two worlds collide

Ziua 164. Le Goal pe Stade de France

Iunie 6, 2009

Acorduri de chitara, muzica rock, razbatand dintr-un pub din preajma. E pe inserate, e caldut, si usa deschisa a pubului te imbie sa asisti la concertul live. Pe o scena improvizata, un artist localnic, purtand tricoul cu „limba” celor de la The Rolling Stones.

Muzica rock intr-un pub de langa gara centrala din Edinburgh, The Hebrides, purtand numele grupului de insulite din arhipelagul britanic. Pe perete, un colaj in relief al Hebridelor. Multe si mici, Hebridele Interioare si Hebridele Exterioare, amplasate in largul coastei vestice a Scotiei la Oceanul Atlantic. Jura, Skye si Mull par nume cunoscute, din grupul Inner Hebrides, iar St. Kilda mi-e cel mai familiar, dintre Outer Hebrides. Ocupate inca din paleolitic, ajunse si sub control norvegian si in mod cert de o frumusete aparte, cum ma asigura si cunoscatorii. Dar tac si ascult muzica. Deuchars, o bere locala, ciocnita cu alti maratonisti…

Si surpriza de a descoperi pe celalalt perete unul dintre cele doar 300 si ceva de copii ale unui tablou cu dedicatie speciala, onorand un moment remarcabil din istoria recenta a fotbalului scotian. Titlul e sugestiv… Le Goal…

Le Goal, cu eroul James McFadden si reusita sa pe Stade de France din Paris...

Le Goal, cu eroul James McFadden si reusita sa pe Stade de France din Paris...

Unul dintre putinele tablouri „Le Goal” a sfarsit in The Hebrides, cu o dedicatie speciala de la autorul golului, James McFadden. Se intampla in 12 septembrie 2007, pe marea arena pariziana, la jocul Franta – Scotia, din preliminariile Euro 2008. Ceea ce parea a fi un succes facil al „cocosului galic” s-a transformat intr-o surpriza de proportii, cu ramificatii pana in ultimele secunde ale campaniei de calificare.

A fost Franta – Scotia 0-1, intr-un joc inscris cu litere de aur in istoria fotbalului scotian. Nu doar succesul de la Paris va ramane in memoria fanilor „cimpoieri”, ci mai ales modul cum a fost smulsa victoria. Cu indarjirea maxima a elevilor lui Alex McLeish si cu momentul de geniu al eroului James McFadden. Care si-a incrustat numele pe vecie in patrimoniul fotbalului de la nordul Hadrian’s Wall. Un stang de senzatie, cazut din senin, de la 30 metri, care a ingenuncheat Franta la ea acasa! Un eurogool marca McFadden si imaginati-va bucuria din barurile Scotiei, la ora acelei dispute din toamna lui 2007.

Desi Scotia a avut sanse de calificare pana in ultima runda a preliminariilor, meciul cheie, de pe Hampden, s-a incheiat cu 2-1 pentru campioana mondiala la zi, Italia, peninsularii si Franta calificandu-se la turneul final, intr-o grupa cu Romania, si lasand revelatia campaniei, Scotia, sa-si linga ranile in insula. Golul lui McFadden a ramas insa consolarea acelei sanse irosite.

Iar The Tartan Army, organizatia oficiala a suporterilor Scotiei, l-a imputernicit pe Jon Snodden, un artist local, sa zugraveasca reusita noului erou al „cimpoierilor”. Graficianul l-a portretizat pe McFadden in momentul sutului, schitand cadrul portii iar in fundal tribunele Stade de France. Colajul cuprinde si chipul lui McFadden iar „Le Goal”, in serie mica, a fost lansat in scopuri caritabile, pentru ajutorarea copiilor. O initiativa nobila a suporterilor, in amintirea unui gol de aur, ce ar fi putut readuce Scotia, dupa zece ani, la un turneu final…

„Le Goal” poarta semnatura autorului si a marcatorului, McFadden. Inramata, langa „Le Goal”, o nota explicativa, cu alte cateva fotografii cu subiect fotbalistic agatate pe peretii de la The Hebrides. Si nu surprinde fundalul uneia, cu tribunele arenei lui Motherwell, Fir Park. Scaunele ei galbui… De ce Motherwell?

Ei bine, la varsta de 17 ani, atacantul McFadden era lansat in prima liga scotiana. Ulterior, era inhatat pe 1,25 milioane de conationalul sau, David Moyes, la Everton. Ca jucator al lui Everton, mignonul McFadden marca atat intr-un alt succes de 1-0 al Scotiei, contra Olandei, in barajul de calificare la Euro 2004, cat si impotriva Romaniei, in 31 martie 2004, intr-un joc amical disputat la Glasgow. „Tricolorii” aveau sa invinga cu 2-1 iar McFadden isi trecea in cont al treilea gol pentru „cimpoieri”. Anii au trecut, iar el a adunat reusite, si intr-o remiza de 1-1 la Valencia, cu Spania, si in preliminarii mondiale, contra Moldovei, sau imediat dupa triumful de la Paris, impungand si Ucraina, intr-un 3-1 la Glasgow.

McFadden a marcat si in actualele preliminarii, intr-un 2-1 la Reykjavik, dar Scotia e in urma aceleiasi Olande de care era surclasata la acel baraj din 2003, 6-0 in returul din Tara Lalelelor. Acela era doar al doilea gol al scotianului, ajuns acum la „cota” 14, din 42 selectii. Anul trecut, marcatorul de 26 ani de pe Stade de France se reunea cu selectionerul de-atunci, Alex McLeish, conational cu care tocmai a revenit in Premier League, cu Birmingham City. Iar „cota” sa de transfer a crescut la 5 milioane, extensibila la 6, in functie de aparitii. Ce face un gol in fieful vicecampioanei mondiale la zi…

Ce-i va mai oferi cariera, ramane de vazut, dar cert e ca fiul Glasgowului lansat de Motherwell a devenit erou national dupa reusita pariziana. Le Goal…

Ziua 145. La discretia fanaticilor

Mai 15, 2009

Eroii acestor randuri sunt suporterii din fotografia de pe frontispiciul blogului. Fanii care in 2005, la descinderea Glazerilor pe Old Trafford, au decis sa rupa randurile si sa-si creeze propria versiune idealizata a lui Man United. Fara sponsor in piept, cu numere de la 1 la 11, cu tricouri in versiunea retro, din vremuri cand „Diavolii rosii” cucereau initial Europa, in ’68, pe Wembley.

De cand au dat nastere lui FC United of Manchester, dizidentii au avut parte numai de promovari. Pe care le-au savurat, subliniind insa ca n-au intors spatele „adevaratei” United si nici nu-i poarta ranchiuna pentru triumfurile sub bagheta lui Sir Alex Ferguson. Ei doar s-au distantat de „regimul Glazer” dar, asa cum se explica si in revista The Red Issue, tin pumnii stransi campioanei Angliei. Asta insa de undeva de la distanta, din tribunele lui Bury, de la Gigg Lane, unde FC United of Manchester continua sa joace in chirie, pana la proxima raza aurita de soare. Cand, cine stie, un minuscul… Old Trafford va fi ridicat pe undeva, pentru dizidenti.

Dar unde vreau sa ajung? Ei bine, doar in acest sezon, dupa 3 promovari la rand, „veritabilii” s-au vazut stopati dintr-o noua ascensiune, incheind pe locul 6, primul sub barajul play-off, ratat dupa un 1-1 acasa, in ultima etapa, la fine de aprilie, cu Bradford Park Avenue. Pentru diluarea amarului sau nu, conducatorii lui FC United of Manchester au apelat la o oferta unicat in fotbal, si anume de a lasa la discretia suporterilor suma pe care doresc sa o plateasca pe abonamentul sezonier pe 2009-2010. Solutia e cu atat mai altruista cu cat, in paralel, la Old Trafford, niste zeci de mii de fani si-asa storsi de bani au fost impovarati cu inca o lira la pretul biletelor pentru viitorul sezon.

Veti spune ca o lira e o nimica toata. Intr-adevar. Dar se aduna… Inspirandu-se poate de la Radiohead, muzicieni ce si-au lansat online ultimul album cu oferta in premiera in industria de profil de a incasa cat cred de cuviinta admiratorii lor ca merita sa achite, asta incluzand si suma de… zero lire sterline, zero centi, diriguitorii amatoarei cu 4 ani vechime si-au pus gatlejul pe butuc, asteptand urmarile.

Gurile rele spun ca toata „schema FC United of Manchester” n-a prins la nivelul asteptarilor, estimarile initiale sugerand transhumanta mai multor dizidenti, de la Old Trafford pe Gigg Lane. Trei-patru mii, cam aici se invarte FC United. Practic, le e pusa loialitatea la incercare, taman in niste vremuri de restriste economica. Unii ar putea spune pas, gandindu-se la plati si chitante.

Dar poate ca FC United mizeaza tocmai pe capacitatea de a strange randurile a celor care s-au dovedit deja a fi suficient de tari, in 2005, cand renuntau la statutul si privilegiul de suporter pe Old Trafford. Anul trecut, pretul abonamentului sezonier a fost de 140 de lire. Acum, fanilor li s-a sugerat sa achite cat cred de cuviinta, dar ideal minim 90 de lire. Chiar si aceasta „podea” are un amendament, si anume ca daca unora le vine greu sa stranga si cele 90 de lire, sunt invitati la club, la o discutie. La o taina, la un ceai. Poate si o negociere…

S-ar putea ca din respectivele mii de dizidenti, ori unii dintre fotografiatii din peluza, sa plateasca mai putin decat cele 140 de lire achitate in 2008. S-ar putea insa, din contra, sa si pluseze, impresionati de gestul conducerii, de a le lasa o marja de manevra, sau gandind ca daca ar face aidoma altora, platind mai putin, s-ar trezi cu FC United in marsarier. Si cine-ar vrea asta!?

Un fan isi va lua de la gura o bere dar nu va intoarce spatele amatoarei cu patru ani vechime. Cred ca se vor achizitiona abonamente de la 141 de lire in sus. In majoritatea cazurilor. Si apropo de ce-am scris deunazi, pe tema deficitului „Diavolilor rosii”, la care se adauga continua crestere a pretului de intrare pe Old Trafford, n-ar fi exclus ca si mai multi deziluzionati sa schimbe macazul. Initial cateva mii, ieri unul, azi unul, maine unul, si tot asa…

Sub titlul Your Season Ticket, Your Choice, pagina online www.fc-utd.co.uk anunta noua campanie radicala a The Board, conducerea lui FC United, sugerand fanilor ca acoperirea pierderilor financiare din ultimele doua sezoane nu se doreste a fi facuta, mai ales in actualul climat economic, printr-o crestere unilaterala a pretului de acces pe Gigg Lane. Daca politica va da roade, ramane de vazut. Cert e ca FC United nu creaza un precedent doar in UniBond Premier Division, unde evolueaza la nivelul 7 al piramidei, ci in intregul fotbal englez.

Inca o dovada ca spre baza piramidei lumea e cu picioarele pe pamant si lucrurile sunt mai normale, firesti, cu o evidenta empatie pentru om. Suporterul cu fular de la Gigg Lane nu e consumator si cumparator, ci in primul rand iubitor de fotbal si fanatic dupa rosu-negru-alb. La Old Trafford, cel ramas pe baricade e client de muls… 

Iar in vreme ce „clientii” se pregatesc de Roma si corida cu Barcelona, „dizidentii” vor lua aer proaspat pe Olympiastadion din Stockholm, la un amical cu Djurgarden. Nu toate drumurile duc la Roma… Vor curge mai multi pasi din toamna spre Gigg Lane? Si pe cate lire?

Ziua 56. Ani de refuz

Februarie 17, 2009

S-a intors, in antreul promotional al turneului mondial Years of Refusal! A concertat in studiourile British Broadcasting Corporation, in transmisiune directa pe BBC Radio 2 si difuzat video online. „Bine ati venit la serata! Sunteti supravegheati… Si eu” si-a intampinat Morrissey audienta, inaintea unui exceptional recital de come-back de aproape o ora.

Morrissey, unul dintre cei mai influenti muzicieni moderni, care a revolutionat scena pop-rockului alternativ cu The Smiths, in anii ’80, a ramas fidel si in cariera solo liricii sardonice, cu un puternic si adeseori controversat mesaj, si unor linii melodice vibrante, substantiale. Muzica de cea mai buna calitate, departe de comercialismul desantat si non-valoric al muzicii moderne.

Morrissey, un monstru sacru, adulat de suporterii sai in aceeasi masura in care e uneori masacrat de critici muzicali ai unor reviste ce se pretind a fi impartitoare de intelepciune. Un solist de 50 de ani din Manchester, revenit acum in prim-plan cu Years of Refusal, un album exceptional. Ani de refuz. Versuri pline de adanci intelesuri, melodii minunate. Turneul american va incepe curand iar cel britanic va culmina cu cateva seri la Brixton Academy, in sudul Londrei, la finele lunii mai. Unele concerte, deja cu casele inchise…

Muzica lui Morrissey e simbolul curajului, puterea cuvantului rostit raspicat, puterea vietii si a spiritului uman. Muzicianul e idolul multor iubitori de muzica din Albion si semnul de intrebare al impartitorilor de premii… pe care el le ia cel putin in deradere. Fiul unor imigranti catolici irlandezi si-a extaziat fanii cu o performanta de zile mari si, printre picaturi, le-a dat apa la moara deversand furia distilata a artistului veritabil. Sala a ras, a aplaudat, a intrat in joc. Morrissey a piscat desisul muzicii goale a ultimilor ani, de fapt o non-muzica rasplatita mereu si din nou in patetice ceremonii de acordare a premiilor, si a deplans disparitia de pe piata a magazinelor de distributie a inregistrarilor muzicale, la care s-a referit ca sunt „pe moarte”. Virgin, un port-drapel de profil pe cateva etaje, din Piccadilly Circus, era preluat nu demult de Zavvi, care a intrat in faliment… Incotro?

Intr-unul din cantece, Morrissey ne spune ca ne lasa sa constatam pe propria piele, dar experientele sale din industria de profil, cu injunghieri pe la spate, l-au lasat fara piele… Morrissey in varianta 2009, la fel de combativ si provocator ca altadata, mereu tanar…

Nu sunt versurile lui Morrissey, de la care sar la un mesaj inmanat unui bolnav de o catolica filipineza, dar la fel de incarcat de semnificatii. Mereu traieste din plin viata…

Sa nu te paraseasca speranta / Ea e cea care-ti da puterea sa continui / Cand simti ca ai renunta

Nu renunta vreodata a crede in fortele proprii / Caci atata vreme cat ai credinta ca poti / Vei avea un motiv sa incerci

Nu lasa pe nimeni sa-ti retina fericirea in mainile lor / Tine-o in ale tale asa incat intotdeauna iti va ramane la indemana

Nu masura succesul sau esecul prin bogatia materiala / Ci prin felul cum te simti / Sentimentele noastre determina bogatia existentiala

Nu lasa momentele grele sa te doboare / Fii rabdator si ele vor trece

Nu ezita sa ceri ajutorul / De care cu totii avem nevoie din cand in cand

Nu fugi de dragoste ci spre dragoste / Deoarece este cea mai mare bucurie a noastra

Nu astepta dupa ceea ce-ti doresti pentru a-ti iesi in cale / Ci mergi drept la tinta cu toata fiinta ta / Cu credinta ca sansa iti va iesi in cale

Nu simti ca si cum ai fi pierdut / Daca planurile si visurile tale nu sunt la inaltimea asteptarilor / Caci mereu inveti ceva nou despre tine si viata si implicit progresezi

Nu fa nimic din ceea ce ti-ar stirbi respectul de sine / Sentimentul de bine e esential pentru a te simti implinit in viata

Nu uita sa razi / Sau nu fi prea mandru sa te abtii din plans / Fie prea incapatanat sa zambesti

Nu uita un prieten care te iubeste / Caci s-ar putea ca tocmai respectivul prieten sa fie varitabil si sa vina in intampinarea nevoilor tale / Si nu uita niciodata cine te-a ajutat sa cresti

Acestea fiind zise, live life to its fullest…

O viata traita din plin. Morrissey, dezinvolt pe scena, ofera un mesaj macar la fel de puternic…

Ziua 30. Va propun Predicatorii

Ianuarie 26, 2009

Va place Manic Street Preachers? Rockerii galezi cu influente alternative, indie si britpop. Mi-am amintit sa-i pomenesc, auzindu-l. A fost o senzatie stranie. In strada, in plina zi. Asteptand la semafor, razbatea in intersectie, de undeva de dupa colt, dintr-o strada adiacenta, o voce amplificata. Ca din megafon. O duba inaintand spre culoarea verde si, mi-am spus, o fi reclama vreunui circ ambulant. Dar nu, nu, zumzetul continuu nu se apropia odata cu vehiculul. Am verde! La vreo 25 de metri, pe trotuar, la zid, un barbat cu un mic difuzor raspandea in neant trairea de a se face auzit. N-avea auditoriu. Declama continuu intr-o strada pustie. Un predicator solitar, poate nestiut, al carui discurs nu l-am descifrat nici macar in franturi de fraza. Nu-i voi stii niciodata mesajul, pasul. Sigur are o poveste a sa, o istorie de zis, filele unei vieti. Ori nuantele unor crezuri. Nu l-am compatimit pentru a vorbi la pereti. I-am apreciat initiativa. Pe multe alte trotuare, fie incruntati, fie cu capul plecat, fie prea ingandurati, oameni fara grai si parca sleiti de simtiri paseau robotic spre a vietii urmatoare destinatie. Cati au rabdarea, discernamantul, puterea si curajul de a lua pe loc repaus, de a trage aer in piept, de a cugeta si a-si descarca baierele sufletului? Am avut norocul sa depistez un predicator azi si mi-a adus aminte de Manic Street Preachers. Tot stradali se declara si ei, dar catarati pe o scena mondiala. Destine si destine… 

S-au suit pe scena muzicala in 1986 si de-atunci vocea solistului-chitarist James Dean Bradfield ne-a tot mangaiat si ne-a provocat cu o lirica inteligenta. Predicatorii scriau candva istorie, concertand in Cuba, la invitatia lui Fidel Castro…

Maniacii predicatori stradali strang in pumni suficienti samburi de adevar. Si sunt prolifici. Au compus si au tot lungit o acolada de distinctii. Inclusiv Best Band in the World Today, decernata de Q-Awards in 1998, an in care albumul This Is My Truth Tell Me Yours, Asta-i adevarul meu, zi-mi-l pe-al tau, a oferit intaiul lor slagar numarul unu, If You Tolerate This Your Children Will be Next… Daca tolerezi asta, copiii tai vor fi la rand… Un titlu pretabil multor realitati insa, in acest caz, referindu-se la Razboiul Civil din Spania si inspirandu-se din „Omagiu Cataluniei” al lui Eric Blair alias George Orwell si „Bombe spaniole” a celor de la The Clash. De fapt, Preachers s-au lansat prin a fi un grup punk-rock…

Voi redacta versurile, insa sa mai zic o vorba… Bradfield, verisorul sau baterist Sean Anthony Moore, chitaristul Nicky „Wire” Allen Jones si basistul Flicker au pornit in aceasta formula, pana in ’88, la plecarea ultimului, si au continuat cu Richey James Edwards, din ’89, cand noul recrut, coleg de liceu al tripletei, a desenat coperta si a compus versurile primului slagar, „Aleea sinuciderii”, acompaniind totodata din fundal la chitara si voce si transportandu-i pe Predicatori la concerte.

S-a intamplat recent, pe 28 noiembrie 2008, ca familia Edwards sa-l declare decedat pe Richey James, la ani buni dupa ce disparuse fara urma, intr-un 1 februarie 1995, dintr-un hotel de pe Bayswater Road, din centrul Londrei. Pe 14, masina-i parasita era gasita in preajma podului Severn Bridge, peste estuarul ce desparte sud-vestul Angliei de sudul Tarii Galilor, o maiestuoasa punte peste ape renumita drept loc de pus capat vietii. Ani buni, multi nu s-au impacat cu varianta disparitiei lui Edwards, artistul fiind uneori zarit poate nu doar in imaginatia trecatorilor aidoma lui Elvis. Cert e ca Predicatorilor le-au trebuit luni bune sa-si revina dupa socul disparitiei subite a lui Richey, redebutand in trioul consacrat si in zilele noastre cu un mesaj caritabil, The Help Album, intru alinarea durerii ranilor razboiului din Bosnia-Hertegovina… Picaturi de ploaie imi cad in crestet…

Anul acesta, Predicatorii vor lansa Journal For Plague Lovers, ultimul lor album, dupa „Generation Terrorists” (’92), „Gold against the soul” (’93), „The Holy Bible (’94), „Everything must go” (’96), „This is my truth, tell me yours” (’98), „Know your enemy” (2001), „Lifeblood” (’04) si „Send away the tigers” (’07).

Daca tolerezi asta, copiii tai vor fi la rand…

Viitorul te invata sa fii singur / Iar prezentul, sa fii temator si rece / „Asa incat daca pot impusca iepuri atunci pot impusca fascisti”

Azi gloante pentru creierul tau / Dar vom uita din nou totul / Monumente asternute din penel pe hartie / Ma transforma intr-un inchipuit fricos

Refren: Si daca tolerezi asta / Atunci copiii tai vor fi la rand / Bis / La rand, la rand, la rand…

Gravitatia imi tine capul plecat / Sau poate e rusinea de a fi asa tanar / Si asa vanitos / Gauri azi in capul tau / Dar sunt un pacifist / Am parcurs La Ramblas dar nu cu intentii reale

Refren…

Si pe strada asta-seara / Un batran se amuza cu taieturile din ziar ale zilelor sale de glorie

Refren…

Si chiar acum s-a terminat un album compilatie, cu muzica de la Shirley Bassey, Bjork, Paul Weller, Fat Boy Slim si pana la, cadere de cortina, da, da… Manic Street Preachers… Care au incheiat cam asa, in uralele publicului… Thank you Manchester… Predicatorii. Recomandabili cu caldura. Deloc maniaci, ba din contra… Alte trei hituri de pe albumul cu pricina, despre adevarul meu si al tau, The Everlasting, You stole the sun from my heart si Tsunami.