Posts Tagged ‘finala’

Ziua 173. Inimi planse ofera o floare

iunie 14, 2009

De departe, la aflarea vestilor, nu pot sa zic decat ca ma doare sufletul. Nu la nedreptatea in sine, a cata oare in decenii la randul de desertat umilinta pe un simbol al Timisoarei, Poli, la fel de nepretuit ca florile orasului, ci la ostentatia cu care a fost servita.

Nu cred ca exagerez spunand ca e un exercitiu de acomodare la subordonare si la a inghiti fara replica. Impartitorul „dreptatii” a dovedit nu doar cata putere are, de care de fapt nu ne indoiam, dupa ani de arbitraje cel putin tendentioase ale asa zisilor cavaleri ai fluierului, dar cat de malefic este raspandita. Este o turnare in realitate a fanteziei „Drumul spre victorie”. Orice le era permis tartorilor, cu larghete, totul era aruncat in carca victimei alese.

Am asistat la suficiente jocuri cu arbitraje de pomina impotriva lui Poli, pentru a mai avea vreun dubiu in privinta atitudinii injuste la adresa clubului caruia i s-a furat pana si traditionalul alb-violet si prin extensie avand drept tinta orasul in sine.

Am crescut cu Poli in suflet si cu credinta ca daca esti bun si „cuminte”, daca te porti frumos si respectuos, ti se intinde si strange mana cu aceeasi caldura. Descinderile pe stadioanele tarii si nu numai m-au adus in timp cu picioarele pe pamant si am realizat ca vom fi mereu calul de bataie pentru cutezanta de a fi „mai altfel”. 

E paradoxal faptul ca la 20 de ani de la raspandirea cu rapait de arma a plumbului rece pe strazile Timisoarei, impotriva unei multimi inclusiv cu mame ce plecasera spre centru cu sufletul plin de sperante nu doar pentru sine si sufletele din carucioarele ce le impingeau intr-un sublim gest de desertaciune, ci pentru toti semenii din „cetate” si compatriotii, sa avem parte prin simbolul dragostei noastre fotbalistice la un tratament cu o mana intinsa nu cu fair-play, dar cu un rautacios deget aratator, amenintator si uns cu alifiile cinismului uman.

Paradoxul e cu atat mai coplesitor cu cat intre „libertatile” vremurilor actuale, insamantate cu sange acum 20 de ani la Timisoara, e si aceea ca tineri arbitri sa raspandeasca buruiana nedreptatii taman in dauna clubului orasului alintat candva „martir” si pe scena finala a competitiei sponsorizate de un alt simbol al urbei, Timisoreana. Din 1718. Oare cati ani avea impartitorul dreptatii la Targu Jiu cand timisorence cu prunci in carucioare isi infatisau busturile drept tinta in calea gloantelor?

Despre tirirea finalei Cupei Romaniei intr-o seara ratata as spune ca doar confirma ura neostoita a multora impotriva simbolului unei comunitati absolut remarcabile din societatea romaneasca. Nu se pierde nici un prilej pentru inca o lovitura la adresa Timisoarei. Practic nu se mai loveste in Poli, daca sesizati ca Poli a fost  dezradacinata ca nume, ci se loveste in ce a ramas dupa furtul identitatii clubului „frunce a Banatului”.

Dar la tot exercitiul de ingenunchere a acestui club si ceea ce reprezinta el pentru oamenii locului as zice ca, desi te face intr-adevar sa-ti smulgi parul din cap si sa te sui pe pereti (garduri despartitoare) si in plus provoaca reactii ale oficialilor clubului care continui sa cred ca nu cadreaza cu spiritul altfel tolerant, impaciuitor, calm si cu ton moale al urbei banatene, bazat pe comunicare articulata si argumentata, as zice asadar ca ar trebui sa le intindem o mana calda, cu o floare.

Floarea intrebarii disperate a doamnei alese, marturie peste vremi pe banda magnetica, adresata soldatilor din acel decembrie ’89 cu gloante. Incerca sa-i faca sa rationalizeze impactul tragic al actiunilor lor, sa-si vina in fire si sa realizeze monstruozitatea pe cale de desfasurare. Ca sunt de-acelasi nat, ca le-ar putea fi mama sau sora… Dar in ochii agresorului si executantului, linia de demarcatie era clara. Isi pierdusera capul si puterea argumentului nu statea drepti in fata cetii spiritului.

Asa si-a pierdut cu buna stiinta capul si executantul de la Targu Jiu. A executat o dorinta mai putin ascunsa, mai mult fatisa, a destulora…

Sa le intindem florile inimilor noastre planse si sa ne rugam pentru sufletele lor, sa-i ajute bunul Dumnezeu, caci saracii nu stiu ce fac.  Ceea ce se dorea a fi un eveniment spectacol al frumusetii nobilului joc sportiv pe nume fotbal a sfarsit prin a fi de fapt scena insamantarii de rautati provocatoare, in ton cu uriasa mocirla morala in care a fost cu buna stiinta sufocata societatea romaneasca si cu ea fotbalul romanesc.

Reclame

Ziua 163. Exclusiv de pe Wembley… Un derby de secolul XIX

iunie 4, 2009

Saptamana trecuta am asistat pe Wembley la revenirea in prima liga a clubului celui mai mic oras din Premier League, Burnley, elevare cu atat mai mult aidoma unui basm cu cat aproape intreaga  sa populatie ar incapea in tribunele retrogradatei Newcastle.

Finala barajului de promovare in Premier League e cotata in Albion drept disputa cu cea mai mare miza din intregul sezon competitional, datorita potentialului de castig de 60 milioane lire sterline, reversat din varii surse, si mai ales din drepturi de televizare, la reusita urcarii treptei din Championship in elita. Iar jocul Sheffield United – Burnley, intre “nordicele” din comitatele rivale in Razboiul celor doua roze, Yorkshire si Lancashire, a generat o atmosfera de mare meci, detectabila inca de la iesirea din statia de metrou Wembley Park.

Sheffield United - Burnley la ora startului finalei, pe Wembley... 80.158 spectatori

Sheffield United - Burnley la ora startului finalei, pe Wembley... 80.158 spectatori

Agitatie, larma, rosu-alb-negrul lui Sheffield si visiniu-albastrul lui Burnley. Babilonie. In fata hotelului Holiday Inn, o mare “rosie” incercand sa acopere cu scandari sarcastice la adresa rivalilor locali din Sheffield, Wednesday, considerati “the pigs”, porcii, asurzitoarele cantece bubuind din boxe ale diverselor renumite formatii din nordul industrial. Printre care si un refren al lui The Stone Roses, trupa din Manchester, difuzat invariabil la intrarea “Diavolilor” la meciuri pe gazonul lui Old Trafford.

Un baietel tinand cu Sheffield United si avand pana si parul vopsit intr-o tenta rosiatica, a aratat calea spre Wembley. Intortocheat e drumul spre elita...

Un baietel tinand cu Sheffield United si avand pana si parul vopsit intr-o tenta rosiatica, a aratat calea spre Wembley. Intortocheat e drumul spre elita...

Incerc sa ma inteleg cu un fan din Sheffield. United sau Burnley? Imi arata cuponul de pariu, cu o lira mizata pe Brian Howard deschizand scorul si favoritii invingand cu 2-1. Si-mi spune ca nu si-a reinnoit abonamentul anual de 280 lire pentru ca gruparea de la Bramall Lane n-a facut inca nici o miscare, asteptand deznodamantul de pe Wembley. Dar cum a tot mers sa-i vada pe “Lancieri”, de la varsta de 5 ani…

In optimismul lor, fortificat de parcursul bun in retur, fanii din Sheffield nu s-au sfiit sa le ceara pana si politistilor sa-i pozeze in grup... Sumedenie de produse cu simbolurile Lancierilor. O mare "rosie"

In optimismul lor, fortificat de parcursul bun in retur, fanii din Sheffield nu s-au sfiit sa le ceara pana si politistilor sa-i pozeze in grup... Sumedenie de produse cu simbolurile Lancierilor. O mare "rosie"

Optimismul celor din Sheffield e mai mare, aidoma orasului. Un grup de fani cer unui politist sa-i pozeze, altii au vestimentatii exotice, ce nu le-acopera nici fesele. Dar pe balconul din fata Wembleyului, dominat de statuia lui Sir Bobby Moore, flutura falnic un urias steag visiniu-albastru, al celor din Burnley. Sa fie oare un semn prevestitor?

Unul si mare, fluturand la loc de cinste, la capatul Wembley Way, sub statuia lui Moore, a sugerat cine ar putea umfla potul. Visiniii...

Unul si mare, fluturand la loc de cinste, la capatul Wembley Way, sub statuia lui Moore, a sugerat cine ar putea umfla potul. Visiniii...

In stadion, fanii, jumi-juma, complet separati, cu un vag fum parca de petarde emanand dinspre potcoava lui Burnley. To burn, adica a arde. Tensiune. Cazan in clocot. Si Wade Elliott nu pierde vremea, fostul amator ochind vinclul cu dreptul, in minutul 13, de la 25 metri: 1-0 pentru Burnley. Ma gandesc la fanul parior. Ei bine, avea de fapt sa fie unicul gol, o reusita de… 60 milioane lire! Cu toate caznele lui Sheffield, retrogradata controversat din elita in 2007, cand cu “cazul Tevez”, visiniu-albastrii au meritat cu prisosinta succesul si implicit promovarea. Spre fericirea jumatatii din cei 80.158 spectatori. Cati!?!

De pe strazi, rosiii, in "jumatatea" vestica. 40.000 de fani ai lui United!

De pe strazi, rosiii, in "jumatatea" vestica. 40.000 de fani ai lui United!

“De unde naiba au rasarit? Cine si-ar fi imaginat!?” isi revarsau naduful fani din Sheffield, unul chiar recunoscand ca se astepta la un 4-0. Dar tocmai in aceasta consta cheia succesului “Visiniilor”. Calul negru de pe turnanta, decis sa reinnoiasca o istorie altfel remarcabila. Daca numerosi chibiti de fotbal din Anglia vedeau in Burnley trupa retrogradata in 1976 pe vecie din elita, si care se redresa oarecum abia in anul 2000, cand revenea in liga a doua, dupa ce fusese intre timp amenintata nu doar de liga a cincea, semiprofesionista, dar si de desfiintare, in schimb putinii localnici care au tinut clubul in viata au crezut cu tarie ca va veni si ziua lor.

Ca si fanii sai, irlandezul Paddy Kenny a abordat finala scaldat in soare, in poarta... fara umbra. Peste 13 minute avea sa scoata mingea din ate...

Ca si fanii sai, irlandezul Paddy Kenny a abordat finala scaldat in soare, in poarta... fara umbra. Peste 13 minute avea sa scoata mingea din ate...

Vis impartasit apoi cu vorba masurata, bun simt si realism, in interviuri, de toata suflarea celui mai mic oras din elita, de la presedinte si pana la copilandri. Fostul oras minier o aduna doar 73.000 de suflete, din care aproape 40.000 au descins pe Wembley, dar clubul de fotbal nu e deloc de ici de colo.

2. Aston Villa. 3. Wolves. 4. Blackburn. 5. Bolton. 8. Everton. 9. Burnley. 12, ultima pozitie, Stoke City. Acestea sunt prim-divizionarele actuale, din 2009-2010, sapte la numar, si locurile ce le-au ocupat la intaia editie de campionat din istoria fotbalului, in indepartatul 1888-1889. Asadar Burnley, fondata in 1882 si jucand pana si astazi, din 1883, pe legendarul Turf Moor, longevitate depasita doar de Preston North End, cu al ei Deepdale, are o istorie cu filigran de aur fin. Burnley a fost la inceputuri, Burnley a castigat si prima liga engleza, in 1960. Iar peste un an sosea la Turf Moor, in sferturile C.C.E., Hamburger SV…

Celalalt capat, la racoare si... imaculat. 270 de minute de play-off fara gol primit de danezul Jansen, care si-a confirmat si pe Stamford Bridge renumele de... pantera la penaltyuri, cand contribuia la eliminarea lui Chelsea, in toamna lui 2008. Jensen are oarecum traiectoria lui Leese, un neamt care se trezea promovand cu o alta "buturuga mica" din nordul minier, Barnsley, in deceniul trecut.

Celalalt capat, la racoare si... imaculat. 270 de minute de play-off fara gol primit de danezul Jansen, care si-a confirmat si pe Stamford Bridge renumele de... pantera la penaltyuri, cand contribuia la eliminarea lui Chelsea, in toamna lui 2008. Jensen are oarecum traiectoria lui Leese, un neamt care se trezea promovand cu o alta "buturuga mica" din nordul minier, Barnsley, in deceniul trecut.

Barry Kilby, localnicul presedinte al clubului, si care in cei 10 ani la carma s-a inconjurat de oameni de-ai urbei ce-au adus bani de-acasa in momentele de cumpana, stia bine pe ce tezaur sade. Burnley, ca vechime, traditie si palmares, incluzand doua titluri nationale si Cupa Angliei, le intrece pe vecinele din zona, Wigan, Bolton si chiar si Blackburn Rovers.

Iar aici e marea rivalitate, despartita de nici 20 kilometri. Blackburn – Burnley, mai asteptata de fani, chiar si de adolescenti, pana si decat descinderea lui Man United la Turf Moor. E vorba de mandrie, de punerea lucrurilor la punct. Cand si Blackburn se intorcea de nicaieri in elita, cu banii lui Sir Jack Walker, ba chiar castiga si Premier League in ’95 cu Shearer in atac, Burnley plangea prin subsoluri. Ascensiunea a fost anevoioasa iar acum, la promovare, scepticii au iesit déjà la atac. Ca Turf Moor e prea inghesuit si vechi, cu putin peste 20.000 locuri, ca echipa se strange in jurul scotianului Graham Alexander, cu doar cateva minute nejucate in intreaga campanie, desi la 37 ani, ca aerul elitei e altul decat acum 33 ani, cand Burnley il respirase pentru ultima data, ca doar 7 dintre cele 17 promovate la baraj au rezistat primului an in Premier League, ca bookmakers ii coteaza déjà drept candidati detasati la retrogradare.

Chibzuit, bonomul Kilby si-o fi zis in barba ca si Blackburn, obsedanta Rovers, a urcat direct pe 4 dupa promovarea la baraj, dar a dezarmat intregul Albion marturisind ca-si tine promisiunea de a reinnoi pe gratis abonamentele anuale ale celor 6.300 fani sezonieri, asta “pentru loialitatea lor peste ani, cand si la foarte greu”. Mai toti presedintii, la promovare, ar fi umflat modestele tichete a circa 300 lire, in ciuda revarsarii amintitelor 60 milioane, insa Burnley are alte principii, cu micuta comunitate locala rasplatita si la loc de cinste. Ca Burnley a ars si prin zile negre, sustinuta cu larcimi, o spune si faptul ca doar ea si nou-promovata de pe locul 1, Wolves, dintre toate elitistele actuale, au castigat peste ani toate cele 4 ligi profesioniste. Print si cersetor.

Fanilor din Sheffield nu le-a venit sa creada deznodamantul finalei. Dar a fost cat se poate de clar. Clubul considerat mai mic a fost mult mai voinic. Sheffield, la anul? Cu Newcastle si Boro prin preajma, din nou cu West Brom in a doua, cu alte pretendente in coasta, sansele par de-acum mai mici...

Fanilor din Sheffield nu le-a venit sa creada deznodamantul finalei. Dar a fost cat se poate de clar. Clubul considerat mai mic a fost mult mai voinic. Sheffield, la anul? Cu Newcastle si Boro prin preajma, din nou cu West Brom in a doua, cu alte pretendente in coasta, sansele par de-acum mai mici...

A fost lunea unui lot restrans, strunit de iscusitul Owen Coyle, un ex-atacant cu o selectie pentru Irlanda si rodat in fotbalul scotian. A fost lunea reinnodarii unui basm de 127 ani. Ce n-a reusit in ianuarie, cand, dupa ce era invinsa de Spurs la Londra cu 4-1, a “intors” incredibil in returul semifinalei de pe Turf Moor la 3-0, scor insa insuficient pentru accederea in finala datorita neaplicarii in Cupa Ligii a regulii golului in plus marcat in deplasare, ulterior fiind impunsa in minutul 117 din prelungiri, Burnleyul lui Owen Coyle a izbutit in schimb absolut pe merit in mai. Nu doar ca a ajuns pe Wembley, ci si in Premier League. Iar scepticii ar fi bine sa noteze parcursul lui Burnley pana in semifinala de 3-0 cu Tottenham… 1-0 pe Turf Moor cu Fulham, locul 7, 2-0 cu Arsenal, locul 4, plus un 1-1 si calificare la penaltyuri pe Stamford Bridge, acasa la Chelsea…  Sa vina Blackburn!

Ziua 162. Neutri si nu prea la finala Cupei

iunie 4, 2009

O capitala cu doua cluburi prim-divizionare, neimplicate insa in finala Cupei. O capitala care nici nu gazduieste macar ultimul act al competitiei. Ma refer la Scotia, finala Scottish F.A. Cup si orasul Edinburgh.

In lipsa de altceva, amatorii de fotbal din citadela-port dintre coline au chibitat in ultima sambata a lunii mai pentru Rangers, proaspata campioana din Glasgow, sau Falkirk, „buturuga mica” fofilata in finala de pe Hampden Park. Rangers practic acasa, in Glasgow, pe Hampden, desi arena o are la Ibrox Park.

I-am intrebat pe cei cu care am intrat in vorba in Edinburgh daca lumea tine in finala in general cu Falkirk. Nici pe departe! Nu doar cand joaca acasa, pe Ibrox, dar chiar si la meciuri in deplasare, Rangers e sustinuta de grupuri de suporteri din Edinburgh, care fac deplasarea organizat, cu autocarele.

Si totusi, fani ai lui Falkirk s-au regasit intre suporterii din Edinburgh ai lui Celtic ori intre simpatizantii „calului negru”, „buturuga mica” avand sansa a doua. Exista iubitori de fotbal mereu plini de compasiune pentru echipa mai mica, mai ales intr-un duel inegal. „Suporterii lui Hearts sau Hibs vor inclina insa sa tina cu Falkirk”, mi-a spus un fan al „maroniilor”, Heart of Midlothian. Explicatia consta in rivalitatea mai mare a trupelor din Edinburgh cu Rangers decat cu Falkirk, plus in faptul ca oraselul Falkirk, situat pe o derivatie a drumului national ce leaga Edinburghul de Glasgow, e la circa 20 de minute de rulat din capitala.

In pubul Mathers, pe un ecran, antrenorii lui Falkirk si Gers, "Yogi" si Smith, sunt inca pe pace...

In pubul Mathers, pe un ecran, antrenorii lui Falkirk si Gers, "Yogi" si Smith, sunt inca pe pace...

... iar pe celalalt ecran, deasupra intrarii, Chelsea si Everton aveau sa ofere cel mai rapid gol din istoria finalelor pe Wembley...

... iar pe celalalt ecran, deasupra intrarii, Chelsea si Everton aveau sa ofere cel mai rapid gol din istoria finalelor pe Wembley... Saha, surprins de BBC in prim-plan, avea sa intre in istorie, batand recordul lui Di Matteo, pe atunci la Chelsea...

Finalele Cupei Scotiei si Cupei Angliei in 2009 au fost la concurenta, sambata de la ora locala 3. De pe Hampden si Wembley, in direct pe micile ecrane. Iar in pubul Mathers, din centrul Edinburghului, gazdele au facut treaba buna, permitand vizionarea in paralel a finalelor. In consecinta, s-au strans si partizani, stransi la o masa in jurul unui tip in tricoul lui Chelsea, cu Terry pe spate, o alta tabara, deconspirata inca in primul minut, la reusita lui Louis Saha, tinand pumnii celorlalti albastri, de la Everton.

In fine, la o alta masa, fani ai lui Hibs si Hearts, localnicele din Edinburgh, mai interesati de finala Rangers – Falkirk. Aveau ocazia sa mai glumeasca pe seama cluburilor lor, despre care am intrat in vorba. Intrebandu-i una alta, fanii „verzilor” de la Hibs au avut doua poante despre rivala locala, Hearts.

Prima tine de stadionul „maroniilor”, Tynecastle, sugernadu-mi-se sa-l vizitez cat mai grabnic, nu de alta dar „nu va mai fi multa vreme acolo. Va deveni supermarket Tesco”. Cum Hearts a fost foarte aproape in acest deceniu de a-si vinde stadionul, asta inainte ca lituanianul Romanov sa intre in carti, mi-am zis ca bancul are un sambure de adevar. Aveam sa aflu la fata locului, la Tynecastle, ca stadionul ar putea fi complet reconstruit, pe un amplasament rotit cu 90 de grade fata de actuala sa pozitionare. O scoala a fost deja reconstruita, peste drum, terenul vechiului locas de invatamant fiind achizitionat de Romanov, care doreste si demolarea randului de case din preajma, cu despagubirea locatarilor, pentru repozitionarea stadionului. Proiectul e la stadiul de aprobari pe la consiliul local. Dar despre Tynecastle voi reveni in amanuntime altadata.

Hibs, fondat in 1875, cu radacini in nord-estul orasului. Fanii ei fac misto de Hearts, infiintata in 1874, in sud-vest. Si viceversa...

Hibs, fondat in 1875, cu radacini in nord-estul orasului. Fanii ei fac misto de Hearts, infiintata in 1874, in sud-vest. Si viceversa...

A doua poanta ar fi despre inima de pe caldaram. Heart of Midlothian, inima omului locului, din zona Lothian, incluzand si capitala Edinburgh. Acest simbol, sub forma unor caramizi maronii in pavajul cu piatra cubica gri de pe Mila Regala, in dreptul catedralei St. Giles, tine de o legenda ce istoriseste ca pe acel loc erau adusi intru judecata raufacatorii ori dusmanii cetatii. Iar oamenii adunati la procesul public erau imbiati sa-si arate dispretul, sa arunce piatra. Mai exact, sa scuipe. In timp, gestul a fost interpretat ca fiind purtator de noroc. Iti poarta noroc daca scuipi in acel loc, in trecere prin dreptul „inimii” de pe caldaram, pe Royal Mile. Versiunea fanilor lui Hibs e ca se scuipa a dispret la adresa rivalei Hearts… Doar o gluma inofensiva.

Heart of Midlothian, inima de pe caldaramul din preajma catedralei, pe artera pietonala Royal Mile, si totodata figurand drept stema a clubului Hearts...

Heart of Midlothian, inima de pe caldaramul din preajma catedralei, pe artera pietonala Royal Mile, si totodata figurand drept stema a clubului Hearts...

Everton are 1-0 dar jocul sufera din cauza caldurii iar Rangers – Falkirk e „alb”, lancezit de soare. Prilej sa aud despre Falkirk. Care a strans fosti internationali, ca Steven Pressley, fost capitan al lui Hearts si al Scotiei, fundasul cu alura de Braveheart, sau ca Jackie McNamara, ani la rand pe dreapta la Celtic, cu care cucerea de trei ori Cupa Scotiei, plus Neil McCann, fostul atacant de buzunar al Rangersului. Un cimitir al elefantilor? Poate, dar cu un antrenor tanar.

John Hughes are 45 de ani si a jucat in doua perioade la Falkirk, altfel, ca fiu de docher din Leith, zona lui Hibs, trecand cu cele mai multe jocuri la activ si prin „verdele” celor de la Easter Road. De aici si explicatia primelor zvonuri dupa demisia lui Paatelainen de la carma lui Hibs, zguduind jumatatea „verde” in seara precedenta. Mai exact, in josul Milei Regale, pe panoul publicitar al publicatiei locale, era anuntat socul demisiei unuia, iar in susul strazii, spre castel, era deja lansata versiunea sosirii lui John Hughes, de la Falkirk. Asta in dimineata finalei! Buna campanie de presa…

Acesta e maiestuosul sediu al ziarului numarul unu al Scotiei, The Scotsman, situat la intrarea pe podul North Bridge dinspre Mila Regala, unde isi avea amplasate panourile cu demisia si zvonurile inlocuitorului in postul de manager la Hibs

Acesta e maiestuosul sediu al ziarului numarul unu al Scotiei, The Scotsman, situat la intrarea pe podul North Bridge dinspre Mila Regala, unde isi avea amplasate panourile cu demisia si zvonurile inlocuitorului in postul de manager la Hibs

Miniconcert stradal, "buskers", cum sunt numiti in Regat, si o ipoteza de ultima ora a acelorasi jurnalisti de la The Scotsman, cum ca locul lui Paatelainen ar putea fi luat de "Yogi"

Miniconcert stradal, "buskers", cum sunt numiti in Regat, si o ipoteza de ultima ora a acelorasi jurnalisti de la The Scotsman, cum ca locul lui Paatelainen ar putea fi luat de "Yogi"

Cine mai e oare si „Yogi”? Yogi e porecla unui John Hughes trecut si prin fotbalul englez, pe la Crystal Palace, si care a fost alipita celuilalt John Hughes, actual manager al finalistei Falkirk. Iar „falsul” John „Yogi” Hughes, sperand la trofeu pe banca de pe Hampden Park, a fost imediat creditat cu sanse de a prelua timona lui Hibs. Sangele apa nu se face… A jucat la „verzi” iar tatal sau a lucrat in port. Nu iese fum fara foc…

Dar poanta zilei, amintita printre randuri in acelasi The Scotsman, e ca pana si John Robertson ar fi in calcule pentru postul de la Easter Road. Ei bine, Robertson e nimeni altul decat recordmanul de goluri pentru rivala Hearts, cu 214 reusite adunate mai ales in anii ’80, si al carui deliciu de a puncta de noua ori contra lui Hibs a devenit subiect de DVD, expus la loc de cinste, la intrarea in magazinul de prezentare al ‘maroniilor”, din centrul comercial al Edinburghului.

Noua goluri contra lui Hibs, un DVD cu Robertson in shopul lui Hearts, si un zvon despre fostul varf, cum ca ar prelua-o taman pe Hibs. Chiar asa?

Noua goluri contra lui Hibs, un DVD cu Robertson in shopul lui Hearts, si un zvon despre fostul varf, cum ca ar prelua-o taman pe Hibs. Chiar asa?

Dar Hibs a mai instalat antrenori... surpriza. A fost cazul francezului Frank Sauzee, a carui sedere n-a fost insa una fericita, fapt ce nu-i impiedica pe fanii lui Hibs sa-si aduca aminte cu placere de trecerea "cocosului" prin Leith, dupa cum sugereaza tabloul-fotografie expus intr-un pub cu tenta "verde" din zona lui Hibernian

Dar Hibs a mai instalat antrenori... surpriza. A fost cazul francezului Frank Sauzee, a carui sedere n-a fost insa una fericita, fapt ce nu-i impiedica pe fanii lui Hibs sa-si aduca aminte cu placere de trecerea "cocosului" prin Leith, dupa cum sugereaza tabloul-fotografie expus intr-un pub cu tenta "verde" din zona lui Hibernian

In asteptarea altor goluri, mai rasfoiesc stufosul supliment de sport al lui The Scotsman, editie speciala de sambata cu duplexul finalelor, si aflu ca „Yogi” se lansase in antrenorat la Falkirk, actuala sa echipa, dar ca partener la carma cu nimeni altul decat Owen Coyle, recent promovat in Premier League la timona micutei Burnley. Ce mica e lumea!

Si alte reportaje interesante, despre David Moyes, scotianul de la carma finalistei Everton, ori consideratii pe marginea esecului unui alt fiu al Glasgowului, Sir Alex Ferguson, in finala de la Roma. O dezbatere si despre furia suporterilor scotieni, The Tartan Army, la adresa federalilor, pentru larghetea acestora de a sprijini lansarea unei selectionate comune a Regatului Unit, in turneul de fotbal al Jocurilor Olimpice londoneze din 2012. Daca SFA se impusca singura in calcai, sprijinind echipa comuna in detrimentul unei viitoare pierderi a independentei forului de la Glasgow, cand va fi sa reprezinte Scotia in turneele sub egida FIFA ori UEFA? Temeri intemeiate ori nejustificate?

Mathers, cu o oferta variata de whisky si o ambianta discreta, nu aducea a pub de fotbal. Dar cele doua finale au schimbat ambianta. Si deznodamantul jocurilor avea sa se schimbe dupa pauza, in avantajul favoritelor...

Mathers, cu o oferta variata de whisky si o ambianta discreta, nu aducea a pub de fotbal. Dar cele doua finale au schimbat ambianta. Si deznodamantul jocurilor avea sa se schimbe dupa pauza, in avantajul favoritelor...

Dupa ce Rangers a inscris decisiv, imediat dupa pauza, 1-0, prin Novo, iar Chelsea a intors rezultatul prin stangul lui Lampard, 2-1 contra lui Everton, pe-aici mi-a fost drumul, inapoi spre Leith. Mai erau putine minute si-mi spuneam ca soarta finalelor nu se va schimba. Cand doar mi-am varat capul intr-un alt pub, sa vad scorul final, 1-0 pentru Rangers, am sesizat si gestul descumpanit al unui fan din local. Nu purta culorile lui Falkirk dar sigur nu tinuse cu Rangers. Poate era suporter de-al lui Hibs… Iar dintr-un alt colt al stabilimentului izbea zambetul lui George Best. Un portret al fiului Belfastului, cu mentiunea „the greatest Northern Ireland player”. Da, Georgie se ridicase dintre catolicii Ulsterului iar faptul ca era tinut la loc de pret in respectivul pub spunea despre apartenenta la „verzi”. Fanii lui Hibs, cum mi se explicase deja, inclinasera sa tina cu Falkirk. Fara folos. Dar poate se aleg cu „Yogi” la Easter Road…

Ziua 158. Burnley, de pe Wembley in Premier League

mai 28, 2009

Incredibil dar adevarat, sosirea subapreciatei si parca demodatei Burnley Football Club in Premier League a devenit fapt implinit in calduroasa ultima zi de luni din mai 2009. Dupa 33 de ani, o dubla fosta campioana a Albionului a revenit la masa bogatilor.

Istoria indelungata a clubului, traditia sa, alinierea visiniu-albastrilor intre fondatoarele Football League, ce participau la prima editie de campionat din istoria fotbalului, sunt tot atatea motive, si mai seminificative decat reculul din ultimele decenii, cand The Clarets nu doar s-au zbatut sa ramana in fotbalul profesionist al ligii a IV-a dar si sa fiinteze, pentru a saluta cu toate onorurile elevarea reprezentantei celei mai mici localitati din elita intr-o competitie cosmopolita, la care parca nu s-ar preta.

Visiniii din Burnley au adus cu ei pe Wembley aproape 40.000 suporteri. In potcoava estica a arenei a fost o mare visinie. Si cand te gandesti ca oraselul n-are nici 75.000 locuitori...

Visiniii din Burnley au adus cu ei pe Wembley aproape 40.000 suporteri. In potcoava estica a arenei a fost o mare visinie. Si cand te gandesti ca oraselul n-are nici 75.000 locuitori...

Dar tocmai in caracterul aparte al clubului si comunitatii ce-o reprezinta, cu un pronuntat iz localnic, sta frumusetea povestii acestei promovari si a redobandirii unui statut de invidiat. Intr-o competitie in care cluburile sunt cumparate ca in lumea afacerilor de nord-americani, rusi ori arabi, ascensiunea lui Burnley cu conducatori localnici la carma si un corp tehnic fara veleitati ori vreun buget mamut este poate cel mai frumos triumf al fotbalului de data recenta in Premier League.

Cu o zi inainte, alti visinii albastri, de la Scunthorpe, din alt orasel din nordul Angliei, promovau in urma unei finale de play-off, pe Wembley. A fost ca un semn… Din nou, sfidand asteptarile, Burnley F.C. a invins-o cu 1-0 pe Sheffield United tot asa cum in semifinale trecea cu victorii in dubla mansa, fara sa incaseze gol, de prim-divizionara pana in 2008 Reading F.C.

Fanii lui Sheffield s-ar putea declara dezamagiti de deznodamantul final, dupa ce trasesera la promovarea directa, in lupta cu Birmingham City, pana spre finalul campaniei. Dar ultimul act de pe Wembley le-a dovedit cine e de departe echipa mai valoroasa, mai sudata, mai abila. Burnley…

Odata promovati si reveniti de pe Wembley cu picioarele pe pamant, in orasel, The Clarets au purces la o scurta parada avand drept puncte de referinta stadionul clubului, Turf Moor, folosit neintrerupt pana in zilele noastre inca din deceniul noua al secolului al nouasprezecelea, precum si primaria localitatii. Parca tot Burnleyul iesise in strada. Fericire absoluta!

Iar odata sampania bauta, bonomul presedinte Barry Kilby a pus punctul pe i. Burnley Football Club va ramane un club adevarat, servind comunitatea locala si avand drept principal reper radacinile-i adanci in viata urbei, si nu o „afacere”, cum se dovedesc a fi, pe zi ce trece, tot mai multe grupari din elita. Kilby a promis ca Burnley isi va pastra valorile traditionale, va conserva etosul clubului si nu va sucomba presiunii majoritatii. Iar avalansa de 60 milioane, generate din drepturile de televizare si alte contracte castigate prin promovare, nu le va lua capul de pe umeri…

Kilby va pastra status-quo la nivel operational iar Owen Coyle, antrenorul „minune”, va continua ascensiunea inceputa cu „Visiniii”. Intr-adevar, se cer intariri, mai ales in linia ofensiva, dar structura compacta a lotului, cu doar 23 jucatori folositi in campania de promovare, isi va pastra aura familiala, de camaraderie. Ascultandu-l pe marcatorul Wade Elliott la putine minute dupa decernarea trofeului invingatoarei finalei, amintindu-si de zilele sale in amatorism ori de colegii si prietenii intalniti in traiectoria carierei sale, am avut o mostra de bun simt, chibzuinta, intelepciune, picioare pe pamant, profesionalism.

Stoke City si Hull City, promovate anul trecut in urma campioanei diviziei, West Brom, au rezistat neasteptat in elita. Deci se poate! Supravietuirea lor da sperante uneia ca Burnley si e semn ca nu trebuie sa fii neaparat mare si tare pentru a-ti apara sansele pana la capat. De fapt, prin prisma jocului prestat de Burnley, unii opineaza ca The Clarets ar fi mai pregatiti sa faca fata rigorilor crescute ale elitei decat Birmingham City, promovata automat de pe locul 2, o deja complexata de sindromul A-B-B-A.

Burnley, revenita dupa 33 ani, n-are decat de castigat… Acestea ar fi niste prime consideratii pe marginea promovarii unei echipe putin cunoscute in peisajul recent al fotbalului englez dar care, de fapt, are in spate o istorie cel putin la fel de semnificativa ca si Rovers, vecina din orasul Blackburn, situat la o scurta plimbare cu autobuzul, si care a spart unica data de la lansarea Premier League in 1992 suprematia la titlu a favoritelor Man United, Arsenal si Chelsea. Iar daca Blackburn a reusit nu doar sa promoveze, si tot la baraj, ci sa si castige campionatul, atunci Burnley, cel putin in ochii sustinatorilor ei, era obligata de concurenta sa forteze marele salt. La brat cu rivala Rovers, ce o spulbera la Turf Moor in acea prima editie din 1888-1889, Burnley s-a aflat inca de la inceputuri pe meterezele unei competitii remodelate sub numele Premier League, asta pe cand actualele grupari in voga, Man United, Arsenal, Chelsea ori Liverpool, au stralucit atunci prin absenta.

Burnley si promovarea ei au facut un imens bine fotbalului englez, invadat la varf de comercialism, mercantilism, corporatism si desfranare financiara. Burnley e antiteza pozitiva a tot ceea ce permeaza fotbalul cu puterea banului si basmul ascensiunii Visiniilor trebuie perceput in acest context. Iar pentru a indeparta orice dubii, Kilby a admis cu calm ca The Clarets vor ramane loiali inghesuitului Turf Moor, cu toate inconvenientele gazduirii unor jocuri cu urias potential de incasari pe o arena veche de peste 125 ani, sugerand totodata ca destulor prim-divizionare nu le va surade sa descinda in atmosfera partizana de pe un stadion transpus parca dintr-o alta epoca.

Pentru o dupa-amiaza de vis, fanii Visiniilor au savurat triumful in "buricul" fotbalului englez, pe Wembley. Desi pe Turf Moor nu-si permit luxul de a se lafai in spatiu, suporterii The Clarets au dreptul sa spere la cateva scalpuri...

Pentru o dupa-amiaza de vis, fanii Visiniilor au savurat triumful in "buricul" fotbalului englez, pe Wembley. Desi pe Turf Moor nu-si permit luxul de a se lafai in spatiu, suporterii The Clarets au dreptul sa spere la cateva scalpuri...

Telespectatorii romani au avut ocazia sa vizioneze un crampei de Turf Moor si Burnley in returul semifinalei Cupei Ligii, cand Visiniii au intors deficitul de 1-4 de la Londra, cu un neverosimil 3-0 contra lui Spurs. Asadar se poate, chiar si in dauna unor reprezentante in Cupa UEFA. Burnley, atat de privita de sus, atat de neinsemnata, dar de fapt cu un suflet atat de mare, cu un blazon glorios, cu un sambure tinand de valorile initiale ale jocului in Albion mult mai nealterat decat mai renumite tartore.

Pentru conformitate, insirui numele eroilor de pe Wembley, cu mentiunea ca revin curand cu alte clisee sesizate la finala… Asadar: Jensen – Duff, Carlisle, Caldwell, Kalvenes, Elliott, Alexander, McCann (Gudjonsson), Blake (Eagles), Thompson (Rodriguez), Paterson. Iar numele Carlisle ma imboldeste sa fac o comparatie, cu QPR. Masivul fundas mulatru, desemnat jucator al finalei, evoluase candva pentru QPR. In nesfarsitul du-te vino de jucatori si antrenori de la Rangers, perpetuat cu si mai mult sarg de cand cu preluarea londonezei de catre „miliardari”, Carlisle a constituit si el o… suma cu multe zerouri, o… afacere. In vreme ce QPR, cu potentul triumvirat Mittal-Ecclestone-Briatore, a tusit in incercarea esuata de a prinde barajul, Burnley cu Carlisle in restransul lot, migalos constituit, a ajuns in elita. Este diferenta dintre oamenii adevarati de fotbal, cu pasiunea pentru joc in suflet si cu o intelegere aprofundata a legilor sale nescrise, si arivistii intr-un sport pe care nu-l inteleg cu adevarat si nu-l apreciaza la adevarata valoare, folosindu-l in schimb doar drept vehicul al pomparii faimei si intereselor personale.

De la A la Z, de la fiecare pasa in teren si pana la fiecare cuvant rostit de antrenorul Coyle ori presedintele Kilby, Burnley a dovedit cu prisosinta ca pana si in aceste zile de un cumplit mercenariat mai e loc si pentru „buturugi mici” veritabile. Cine indrazneste, reuseste. Cutezatorii Visinii nu pot fi decat aplaudati la scena deschisa.

Nu mai e nevoie sa ne frecam la ochi, caci in calendarul competitional pe 2009-2010 vor exista jocurile Burnley – Manchester United si Burnley – Chelsea. Burnley, intregind la opt numarul prim-divizionarelor din nord-vestul industrial. Cate doua din Manchester si Liverpool, plus Bolton Wanderers, Wigan Athletic, Blackburn Rovers… The Clarets, la mai mare…

Ziua 157. Man United din nou zero

mai 28, 2009

Inainte de a sublinia doua consideratii esentiale legate de esecul „Diavolilor rosii” in Cetatea Eterna, as incepe cu… sfarsitul.

Daca e cineva care merita sa fie pus la punct de impunsaturile de 2-0 ale lui Eto’o si Messi, din finala UEFA Champions League de pe Olimpico, atunci acesta e Richard Scudamore, presedintele executiv al Premier League. Pastorul competitiei de elita din Albion s-a intrecut in cateva randuri in superlative la adresa puterii acesteia, amintind de  invidia cu care este privita de pe Continent.

Ei bine, pentru o seara, dar cat de importanta seara, Scudamore a fost redus la tacere si poate a aflat de vorba cu lauda de sine nu miroase a bine. Intr-adevar, Premier League a facut in ultimii 4-5 ani pasi decisivi in a se distanta valoric de structura Football League si in a redresa balanta de forte in cupele europene, propunand cateva reprezentante, din amintitul „careu cu asi”, care au patruns pe rand pana in finalele Champions League. Liverpool in 2005, Arsenal in 2006, din nou „Cormoranii” si in 2007, de aceasta data pierzand, apoi Manchester United si Chelsea anul trecut si iarasi „Diavolii rosii”, in ultimul act de la Roma. Revenirea in forta a „englezelor” s-a materializat intr-o recolta de doua trofee, ambele obtinute la lovituri de departajare, in acest deceniu. Zece finale, dintre care ultimele 5 cu implicare engleza, si doua cupe. E mult? E putin? E mai putin decat „norma” spaniola, ori italiana, dar e un nou inceput, macar din punctul de vedere al insularilor.

Intr-o singura seara, pe taram roman, presupusa hegemonie a fortelor din Premier League in UEFA Champions League, si nu neaparat a competitiei de varf din Albion in intregul ei, a fost serios pusa sub semnul intrebarii. Campioana Angliei a fost surclasata, dejucata fotbalistic, mental si psihic. Premier League ca un tot unitar, daca e sa amintim de unicul succes englez in defuncta Cupa UEFA de la mijlocul anilor ’80 incoace, al lui Liverpool, in 2001, e cu atat mai labila scrutinizarii vizavi de pompozitatea autodecernarii titlului de cea mai valoroasa competitie interna continentala.

Confuzia din estimarile lui Scudamore tine de impresia ca finantele generate din contractul cu BSkyB si cu alte forte comerciale implica automat valoarea de necontestat, drept cea mai buna, a Premier League. Eroare. La banii pompati recent, Anglia ar fi trebuit sa defileze mai abitir prin Europa. Faptul ca restul cluburilor, catarandu-se din pluton pe locurile de Cupa UEFA, n-au rupt deloc gura targului, desi beneficiasera si ele de finantari serioase din amintita afacere cu difuzorii TV, spune multe despre valoarea intrecerii interne. Foarte buna dar neconvingatoare la ora duelurilor internationale. De ce oare?

Anglia n-a intrecut deloc asteptarile ba din contra, in ochii unora, in insula, recoltele puteau fi mai bune. Iar faptul ca Manchester United, antrenata de vesnicul scotian, a aliniat pe Olimpico doar doi fotbalisti englezi, un al treilea intrand in ultimele minute ale finalei, ar trebui sa dea si mai mult de gandit unora ca Scudamore. Roma le-a servit drept nivel de coborat cu picioarele pe pamant. Era nevoie de o confruntare cu realitatea…

A surprins inaintea finalei optimismul depasind moderatia al taberei engleze, de la mass-media si pana la fani, cu totii dusi de val de declaratiile lui Sir Alex Ferguson, altfel foarte chibzuit si ponderat. Cei de la Old Trafford au crezut cu tarie in sansa lor si, cum s-a dovedit in trecut, insularii sunt cei mai vulnerabili cand se simt pe cai mari. Rezultatele din sezonul abia incheiat ar fi trebuit insa sa-i puna in garda pana si pe cei mai neavizati pariori, carora succesele lui United ar fi putut sa „le ia fata”.

Ei bine, va vine sa credeti sau nu, dar Manchester United n-a inscris nici un gol in fazele finale ale competitiilor K.O. disputate in 2008-2009. Un prim semn demn de luat in seama a fost oferit in uvertura sezonului: 0-0 cu Portsmouth, in Supercupa Angliei. United s-a impus la penaltyuri. In februarie, in finala Cupei Ligii, a urmat un alt 0-0, dupa prelungiri. Cu Tottenham. United avea sa se impuna la penaltyuri. In aprilie, tot pe Wembley, United era eliminata din Cupa Angliei la lovituri de departajare, de Everton, dupa 120 de minute de 0-0. Trupa din Liverpool se califica in finala… Iar la Roma, zeroul a fost in vazul tuturor. Deja al patrulea…

Mai mult, in drumul spre Roma, dar uitate in toamna, au fost remizele albe cu Villarreal, atat pe Old Trafford cat si in Spania. Iar in campionat, desi a castigat titlul, Manchester United n-a convins in meciurile cu celelalte cluburi din „careul de asi”, Liverpool batand-o cu 2-1 la Anfield si cu 4-1 la Old Trafford, iar Arsenal invingand-o si ea, 2-1 pe Emirates, si remizand alb in fieful „Diavolilor rosii”. Doar cu Chelsea, 3-0 si 1-1, si-a pastrat United dominatia… 6  1  2  3  7-9 ar suna o linie de clasament neoficiala, cu observatia ca Rooney si compania au marcat intr-un singur meci rivalelor la titlu mai mult de-un gol in 90 de minute.

Cu aceste rezultate in palmares, United ar fi trebuit sa abordeze mai circumspecta duelul cu Barcelona. De fapt, s-a lasat dusa de valul „dublei” 1-0 si 3-1 din semifinala neelocventa cu inconstanta Arsenal. Iar daca n-ar fi fost un anume Macheda, la inceput de aprilie, in weekenduri consecutive, sa inscrie pe final golurile victoriilor cu Villa si de la Sunderland, ma intreb cine ar fi facut-o. Pentru ca, parcurgand rezultatele amintite mai sus, un lucru e cert. Ca Rooney, Berbatov, Ronaldo, Tevez si intr-o oarecare masura Park si Giggs, si ei cu un pronuntat profil ofensiv, adunati la un loc, n-au oferit avalansa de goluri care ar sugera-o trecerea in revista a numelor lor…

A doua observatie as face-o pe marginea formulei de start aleasa de Sir Alex Ferguson. A adus a exacerbare a increderii in fortele proprii sa aliniezi in fata unor mijlocasi campioni europeni en-titre, „sudati” in jocurile pentru catalani si ale Spaniei, si anume Xavi si Iniesta, niste jucatori care nu deseori au fost folositi laolalta in linia mediana. Ori a fost desconsiderata forta cuplului Xavi – Iniesta sau s-a bazat prea mult pe alesii sai, sigur e insa ca Anderson si Carrick au fost „dovediti” fara mila. Anderson, mai in etate doar decat Busquets dintre finalisti, a fost ineficient iar Carrick a dovedit din nou ca nu e croit pentru cel mai inalt nivel. Are limitele sale iar cand faza primului gol a fost declansata, s-a vazut intrecut de mijlocasii blau-grana.

De fapt, si pe hartie, formula Giggs – Carrick – Anderson – Park nu suna deloc bine. Nu parea la inaltimea unui act final. Si asa a fost. Giggs, la apus, Anderson, prea necopt, cu Carrick si Park jucatori foarte buni dar atat. O combinatie care n-avea cum sa functioneze propice, mai ales in fata unor Xavi si Iniesta, cu Messi misunand prin preajma, asteptand sa vrajeasca balonul. Iar daca in 1999, in urma cu 10 ani, cand desi se vedea condus de Bayern inca din minutul 6, Sir Alex Ferguson a dres busuiocul prin introducerea lui Sheringham si Solskjaer, care au declansat o memorabila rasturnare de scor, acum insa inlocuirile facute n-au mai salvat un deznodamant previzibil odata ce Eto’o i-a depasit pe Vidic, Carrick si Van der Sar.

Tevez, pentru numeroasele sale goluri cheie, ar fi avut un alt impact ca titular, decat de la pauza, cand il lasa la cabine pe Anderson. Iar Tevez cu Berbatov, prin „greutatea” lor, ar fi dat consistenta 11-lui trupei din Manchester si evolutiei acesteia. Dar asa, introdusi la 0-1, n-au mai avut luciditatea sa intoarca soarta intalnirii. Ferguson nu s-a inselat decat in privinta lui Scholes, un alt fault de maidan al acestuia dovedind ca ar fi consitituit un risc pentru propria echipa. Nimanui nu-i place sa joace o finala in inferioritate numerica. Dar asa, introdus la 0-2, pe final, stinsul roscovan n-a mai avut timp sa colectioneze rosul, ci doar un galben. Scholes, al carui unic gol in dubla mansa din 2007-2008, elimina Barcelona si continua marsul lui United…

A fost in principal esecul lui Ferguson, care a recunoscut cu sportivitate superioritatea catalanilor, iar in extensie al unui fotbal englez cocosat de bani dar nu si de trofee. Un total de trei in ultimele 10 editii, din anul 2000 incoace, deci din douazeci puse la bataie, inseamna nitel mai mult de-o septime. Hegemonie a Premier League in Europa? Cea mai cea? As… Iar doi spanioli, conducand orchestra pentru un club spaniol, si servind un african si-un sud-american pentru 2-0, au demonstrat cat de mult teren mai au „englezele” cu straini de recuperat. O fi Premier League foarte spectaculos, atractiv, valoros, pasionant si electrizant, dar pana si elita din Albion are limitele sale evidente… Arsenal in 2006, la Paris, contra Barcelonei, iar Manchester acum. Nu-i asadar de mirare ca, dorindu-si cu sarg UEFA Champions League, Henry si-a facut calculele la rece si a dat Arsenalul, Londra, Anglia si „cea mai valoroasa” Premier League pe Barcelona. Alegere corecta. Cat despre Pique, „infractorul” de pe Stamford Bridge, diferenta intre felul cum l-a oprit prin body-check, la 0-0, pe Ronaldo, si fenta cu care a fost insurubat Vidic de camerunez, ar fi putut sa-l faca pe Sir Alex Ferguson macar pentru o secunda sa fi regretat ca nu l-a tinut in ograda sa. Macar asa, sa nu ajunga inlocuitor al titularilor la invinsii sai de la Roma. QED.

Cat despre viitor, lumea fotbalului nu detine globuri de cristal dar Platini, trecand trofeul din posesia lui United in mainile lui Puyol, a purces fara oprelisti si mai mult ca sigur cu voie buna la redistributia de forte, Cuiul lui Pepelea ramanand „regula lui 6+5”. Daca se va vedea stransa cu usa in aceasta privinta, United si-ar lua mai bine masuri de prevedere inca de pe-acum, nu de alta dar doar O’Shea si Giggs, dintre titularii la Roma, fiind considerati produse proprii ale clubului, alti 4 jucatori fiind transferati din Premier League iar ceilalti cinci chiar de peste hotare. Si din acest punct de vedere, pe termen mediu, hegemonia inchipuita de Scudamore e mai stravezie decat pare. Iar la socantul deficit financiar ce l-a anuntat, coroborat cu imprumuturile cu dobanda de care e impovarata, si care nu s-au subtiat dupa finala pierduta si cu bani mai putini incasati, United ar face bine sa mai modeleze o generatie Beckham – fratii Neville – Butt – Scholes. Altfel, Scudamore nu va mai avea cu ce sa se laude… 

Vorba aceea, tare putini au fost cei care au vazut venind „criza” economica. Sa fi prevestit oare rezultatul de la Roma, cu un tunet inabusit, un viitor cu fulgere si descarcari electrice chiar si pentru „giganti” la prima vedere intangibili? Un  prim raspuns, deja la anul.

Ziua 153. Exclusiv de pe Wembley, cu poze: „Fierul” promoveaza!

mai 26, 2009

Duminica, pe Wembley, am asistat intre aproape 60.000 de oameni la o finala cu doua rasturnari de scor, i-am ascultat pe fani si am vorbit cu un fundas proaspat promovat.

Bobby Moore, un monstru sacru nu doar al fotbalului englez, arcul Wembleyului, si o fetita tinand cu Millwall...

Bobby Moore, un monstru sacru nu doar al fotbalului englez, arcul Wembleyului, si o fetita tinand cu Millwall...

Finalele barajelor de promovare sunt printre cele mai savurate dispute din calendarul competitional iar jocul Scunthorpe United – Millwall London a facut o minunata propaganda esalonului trei englez, Coca Cola League One, si in general Football League, diviziile II – IV, cei 59.661 spectatori fiind tinuti in suspans in privinta cuceritoarei ultimului loc promovant in liga secunda, Championship.

“Albastrii” de la Millwall, calificati in dauna lui Leeds, au adus cu ei, din sud-estul Londrei, circa 50.000 suporteri, cu inscrisul “We fear no foe” pe tricourile oficiale ale “Leilor”, in traducere “Nu ne temem de inamici”, si cu scandarea “Nimeni nu ne place dar noua nu ne pasa”. Pe metrou, ticsit, neinfricatii au pufnit in ras cand conductorul a explicat mersul de melc al garniturii prin faptul ca “fanii lui Gillingham nu si-au retras caravanele de pe Wembley si e deranj”. Gillingham, un club “vecin” din Kentul sud-estic, castigase sambata pe Wembley finala de promovare in liga a treia iar chibitii lui Millwall, printre care si conductorul, ii luau peste picior drept… pagani.

Visiniu-albastrii de la Scunthorpe, din nord-estul Angliei si cu culori aidoma lui Villa, West Ham ori Burnley, au adus 9.300 de fani, cu 29 autocare, o performanta tinand cont de media de spectatori a “Fierarilor” pe arena cu o peluza denumita Arcelor Mittal, 5.020, recordul sezonului fiind contra “vecinei” Leeds: 8.315 privitori.

Wembleyul, o Mecca fotbalistica in cele 3 zile ale barajelor de promovare

Wembleyul, o Mecca fotbalistica in cele 3 zile ale barajelor de promovare

Din statia Wembley Park, suvoi uman curgand pe maiestuoasa Wembley Way, spre stadionul cu arc si statuia lui Sir Bobby Moore la intrare. Era abia 11, iar meciul, la unu. La intrare, programul cu 100 pagini si senzatia ca te avanti intr-o nava spatiala. Iar pe nivelul trei, in foaierul rezervat combatantelor, pe cand inutilizabilii din lot isi domoleau cu o bere emotiile in asteptarea startului, am infiripat un dialog cu unul dintre ex-titulari, treiarul Marcus Williams, acum accidentat dar fundas stanga de baza, cu 32 aparitii, la precedenta promovare a “Fierarilor” in liga a doua, in 2007.

Mama, tata si fetita, fani Scunthorpe, zambind cu gandul la promovarea "Fierului"

Mama, tata si fetita, fani Scunthorpe, zambind cu gandul la promovarea "Fierului"

“Am patit-o la glezna dreapta, in ultimele etape” a inceput mulatrul de 23 ani, cu tata jamaican, si care a strans 26 aparitii in campionat in acest sezon, din 46 runde. Dar, atentie, per total, “Fierarii” au fost duminica la al 60-lea joc in campania 2008-2009… “Regret ca nu pot juca dar sunt increzator ca o voi face din august, si inca in liga a doua. Am batut-o pe Millwall tur-retur si cred ca vom promova. Iar acum vom stii mai bine decat in 2007-2008 cum sa evoluam in Championship”, a continuat fundasul devenit profesionist chiar cu Scunthorpe, in 2003, si pentru care a adunat 34 meciuri in acel sezon de liga a doua.

Kenny Milne, dreapta, scotianul "Fierului" poposit in fotbalul englez, mi-a marturisit ca la inceput nu s-ar fi asteptat ca formatiile din prima jumatate a ligii a treia sa fie de nivelul unora din elita "cimpoiera". Din pacate pentru Kenny, 3 operatii intr-un an la genunchi nu i-au permis sa dea piept, ca fundas dreapta, cu alde Leeds, care, dupa cum mi s-a explicat, a ratat promovarea directa in fata unei nu atat de puternice Peterborough, sfarsita a doua, pentru ca "n-a castigat tocmai meciurile cheie"...

Kenny Milne, dreapta, scotianul "Fierului" poposit in fotbalul englez, mi-a marturisit ca la inceput nu s-ar fi asteptat ca formatiile din prima jumatate a ligii a treia sa fie de nivelul unora din elita "cimpoiera". Din pacate pentru Kenny, 3 operatii intr-un an la genunchi nu i-au permis sa dea piept, ca fundas dreapta, cu alde Leeds, care, dupa cum mi s-a explicat, a ratat promovarea directa in fata unei nu atat de puternice Peterborough, sfarsita a doua, pentru ca "n-a castigat tocmai meciurile cheie"...

“Diferenta de esalon e abordabila si iti ofer cateva exemple. Tanara aripa Andy Keogh era cedata in sezonul promovarii noastre, in ianuarie, pe 600.000, lui Wolves, si iata ca tocmai a promovat in Premier League”… Iar eu am aflat ca Scunthorpe va mai primi 250.000 lire in baza unei clauze contractuale stipuland promovarea baiatului ce juca si contra tineretului Romaniei, intr-un 1-1 la Bristol. “Apoi, odata ce-am promovat, l-am cedat pe doua milioane si pe varful Billy Sharp, ce fusese remarcat de Sheffield United pentru cele 30 goluri stagionale. Iar maine Billy joaca barajul pentru intrarea in Premier League… Contra cui crezi? Cand am retrogradat, vara trecuta, l-am vandut cu 1 milion si pe Martin Paterson, la Burnley, iar el a marcat acum, in semifinale, contra lui Reading. Am avut jucatori ce acum bat la poarta elitei”, mi-a spus Marcus, care, la randul sau, a fost urmarit de diverse cluburi, inclusiv Bolton Wanderers.  

L-am intrebat cine crede ca va prima, Neil Harris, golgeterul absolut al lui Millwall odata cu acest sezon, depasindu-l pe marele Sheringham, ori decarul de 21 ani al “Fierarilor”, Gary Hooper, cu 24 goluri in 45 aparitii in acest campionat. 45 din… 46. “Uite, bookmakers il dau usor favorit pe Harris. Nu stiu, dar vor fi goluri!”, a opinat Williams, care anul trecut a semnat un nou contract pe 2 ani, imbunatatit de la 1.500 lire la 4.500 saptamanal, si incluzand bonusuri de victorie, 400 lire, de aparitii, chiar ca rezerva, de jocuri fara gol primit, in calitate de fundas, si de loialitate, valorand 100.000 anual, esalonat, cu ultima transa, de 35.000 lire, depinzand si de deznodamantul de pe Wembley…

Un show de start cu covor rosu, baloane, numele combatantelor si al sponsorului principal

Un show de start cu covor rosu, baloane, numele combatantelor si al sponsorului principal

Conduse de capitanii Byrne, un fundas irlandez, si Harris, varful londonez, "Fierul" si "Leii" au generat... flacari la intrarea pe gazon

Conduse de capitanii Byrne, un fundas irlandez, si Harris, varful londonez, "Fierul" si "Leii" au generat... flacari la intrarea pe gazon

Din incinta, in balconul cu scaunde rosii de piele. O mare albastra, a lui Millwall, soare de mai dar si sarje de foc la intrarea echipelor pe teren. Si déjà in minutul 6 a fost 1-0 pentru “Fierul”, marcand tocmai septarul Matt Sparrow, un produs al lui Scunthorpe, cu 344 de jocuri si 35 de goluri. Unul in plus, pe Wembley! Ce nu reusise in semifinala barajului, la loviturile de departajare, decise cu 7-6, cand a nimerit transversala, Sparrow a izbutit in schimb in noul “Templu”. “Nu mai cantati deloc” a izbucnit tribuna lui Scunthorpe, amutind cei 50.000 rivali.

Bucurie de nedescris in jumatatea mai putin populata a tribunelor, ocupata de fanii "Fierului", cand Sparrow a marcat: 1-0 Scunny!

Bucurie de nedescris in jumatatea mai putin populata a tribunelor, ocupata de fanii "Fierului", cand Sparrow a marcat: 1-0 Scunny!

Gary Alexander, cu o “dubla” in nici 5 minute, a intors rezultatul inaintea pauzei, 2-1 pentru Millwall, apoi acelasi Sparrow a egalat, in minutul 70, iar eroul Alexander a devenit risipitor, “cap” de gol dar alaturi, din 6 metri. Ramanea 2-2. Prelungiri?

Jumatatea "albastra", a lui Millwall, s-a crezut invingatoare la 2-1. Dar in minutul 70 cei 50.000 fani ai "Leilor" lui Millwall au fost amutiti de acelasi Sparrow.

Jumatatea "albastra", a lui Millwall, s-a crezut invingatoare la 2-1. Dar in minutul 70 cei 50.000 fani ai "Leilor" lui Millwall au fost amutiti de acelasi Sparrow.

In 23 mai 1992, in finala de accedere din liga a patra, tot pe Wembley, dupa prelungiri, Scunthorpe ceda lui Blackpool cu 4-3 la penaltyuri, ratand tocmai doiarul cu 38 selectii pentru Scotia, Graham Alexander, care luni (aseara) juca in finala barajului de promovare in Premier League, pentru Burnley, desi la… 37 ani!

Woolford, aripa stanga, a evitat prelungirile pe caldura in minutul 85, si fiesta "Fierului" s-a declansat. N-a curs doar apa...

Woolford, aripa stanga, a evitat prelungirile pe caldura in minutul 85, si fiesta "Fierului" s-a declansat. N-a curs doar apa...

Dar Scunthorpe a evitat prelungirile, in minutul 85, prin blondul stangaci Martin Woolford, desemnat jucatorul finalei, si fiesta “Fierarilor” a demarat. Tricourile visinii aruncate in peluza, fanilor, de la care promovatii au primit un banner, afisandu-l pe gazon: “Sa vina Shearer!” Aluzie la promovarea micutei Scunthorpe si retrogradarea marii Newcastle, un inedit derby al coastei nord-estice, in absenta celui local, al estuarului lui Humber la Marea Nordului, cu Hull, ramasa in elita.

"Fierarilor" le e inmanat la balcon trofeul invingatorilor finalei, nou-promovati din League One in Championship. Dupa Leicester si Peterborough, promovate direct, Scunthorpe a prins via-Wembley trenul ligii secunde. Voiaj placut!

"Fierarilor" le e inmanat la balcon trofeul invingatorilor finalei, nou-promovati din League One in Championship. Dupa Leicester si Peterborough, promovate direct, Scunthorpe a prins via-Wembley trenul ligii secunde. Voiaj placut!

Revenirea dupa doar un an in liga a doua inseamna si un premiu de la Football League de 5,5 milioane lire, aur pentru “The Iron”, ce in noiembrie 2006, din nevoi financiare, isi investea ca antrenor fizioterapeutul clubului, Nigel Adkins. Cu el, “Fierul” promova automat in liga a doua in 2007, nu la baraj, ci de pe locul intai, revenind in Championship dupa 45 de ani. Acum Adkins a reusit prin furcile caudine ale barajului sa readuca micutii visinii fondati in 1899 in esalonul secund, la exact 10 ani dupa ce Scunthorpe triumfa pe Wembley intr-o alta finala de promovare, in liga a treia, contra altei londoneze, Leyton Orient: 1-0, gol Alex Calvo-Garcia.

“Fierul”, micuta Scunthorpe, s-a intors in liga a doua. Dar Burnley in elita? De la barajul de Premier League, saptamana viitoare, un alt reportaj exclusiv de pe Wembley.

Marcus Williams, stanga, intervievatul meu, a avut satisfactia unei a doua promovarii in Championship, sperand sa fie complet refacut pana in august, mai ales ca Ian Morris, tanarul concurent pe postul de fundas stanga, a facut un joc bun in finala pe Wembley

Marcus Williams, stanga, intervievatul meu, a avut satisfactia unei a doua promovarii in Championship, sperand sa fie complet refacut pana in august, mai ales ca Ian Morris, tanarul concurent pe postul de fundas stanga, a facut un joc bun in finala pe Wembley

Ziua 151. Reprosuri, marsuri si inca o finala

mai 22, 2009

Nu cred ca am mai auzit din gura unui antrenor sa fie impacat cu dezertarea din tribune a suporterilor echipei sale inaintea fluierului de final. Am mai scris pe marginea acestui subiect, opinand ca fanii de moda noua ai Arsenalului sunt rasfatati si de vreme buna… Mai mult, li s-a si dat apa la moara celor care s-au grabit recent spre gurile de iesire din Emirates Stadium, insusi managerul Arsene Wenger declarand ca spectatorii sunt liberi sa paraseasca arena cand cred de cuviinta.

Cat se poate de adevarat ca nimic nu-i poate tine cu forta. Insa fanii n-au intors spatele „Tunarilor” din perversitate, ci pentru ca nu le-a priit ce-au vazut. Lui Wenger ar fi trebuit sa-i pese la culme ca multi au luat-o la pas, si nu sa le accepte optiunea, incuviintare cu care o fi vrut poate sa le sugereze politicos ca daca nu le place Arsenalul in versiunea 2008-2009 sunt liberi sa cedeze locul altor amatori de bilete pe Emirates.

La putine zile dupa ce sute, poate chiar mii, de fani ai Arsenalului au catat spre iesiri in esecurile acasa cu Man United si Chelsea, Sky Sports a dat o raita prin preajma Emirates, pentru a lua pulsul fanilor. Trei dintre ei, care nu vom stii daca au fost alesi pe spranceana ori reprezinta un esantion semnificativ, si-au declarat suportul absolut pentru managerul francez al clubului. „Este un geniu”, a spus unul dintre suporteri, subliniind ca „Tunarii” ar trebui sa-l tina cu orice pret, nepermitandu-si luxul de a pierde un asemenea conducator de osti.

Respectivul fie traieste pe alta planeta, fie refuza realitatea, fie este un naiv incurabil. De ce? E simplu… In anul 2004, cand Arsenal cucerea ultimul ei titlu, cu 26 de succese, 12 remize si fara nici un esec, 11 puncte o desparteau in frunte de urmaritoarea Chelsea si 15 de Man United. „Tunarii” se impuneau cu o recolta de 90 de puncte…

Au trecut de-atunci cinci ani si esecurile categorice pe teren propriu in fata respectivelor urmaritoare sugereaza o semnificativa rasturnare de forte. Acum Arsenal asteapta ultima etapa la 18 puncte in urma campioanei lui Sir Alex Ferguson si, mai mult, n-a dormit linistita pana de curand nici macar in privinta prinderii locului 4, slabiciunile putand fi puse si pe seama recoltei subtiri a „tunarilor” echipei, Adebayor, cu doar 10 reusite in Premier League, si van Persie si Bendtner, cu cate 9. Comparativ cu forta ofensiva a trupelor de pe podium, care propun macar doi marcatori intre cei cu cel putin 12 goluri, „Tunarii” au ochit in gol.

Mai alarmant insa pentru fanii ce paraseau in graba tribunele de pe Emirates este faptul ca pierderea trenei in lupta pentru putere a devenit o realitate a ultimilor ani, nefiind doar o simpla scapare sezoniera. Astfel, dupa ce in 2005 Arsenal a tinut cat de cat piept, rolurile inversandu-se si Chelsea rapindu-i coronita cu un avans de 12 puncte, in ciuda celor 87 de goluri pe care le marcase, „Tunarii” au alunecat mai apoi la coada „careului de asi”.

In 2006, cu doar 67 de puncte si 68 de goluri marcate, Arsenal a ramas la 24 de puncte in urma lui Chelsea si la 16 de Man United. In 2007, la 21 puncte de „Diavolii rosii” respectiv la 15 de Chelsea, recolta sa fiind aproape identica: 68 puncte, 65 goluri.

Ceva mai bine doar anul trecut… Locul 3, cu 83 de puncte, gratie unui finish in tromba, in care s-a apropiat la doua lungimi de barca de Chelsea si la 4 de United. Dar, pentru a treia oara in ultimele 4 editii, Arsenal n-a strans grozav de multe puncte si a ramas serios in urma podiumului.

La aceasta stare de fapt, Wenger replica taios ca fanii sunt liberi sa plece de la stadion cand vor iar alti suporteri il vad drept geniu. Din aceste crampeie ale relatiei antrenor – sustinatori, s-ar parea ca mariajul e solid. Iar numerosii suporteri loiali lui Wenger si politicii sale au amenintat cu un mars de sustinere al antrenorului, drept raspuns la dubiile planand asupra francezului in acest nefast final de sezon. Nimic rau in a-si arata solidaritatea cu un tehnician care a redimensionat in ultimul deceniu Arsenalul, fiind un gest mai mult decat laudabil sa-si arate simpatia fata de francezul luat usor la intrebari, insa cat de realist e acest demers? Pot fanii vedea limpede intr-un glob de cristal revenirea Arsenalului la zilele de glorie cu titluri la activ?

Un lucru e cert. Ca atat Wenger cat si fanii simpatizanti au exagerat cand si-au dat un respiro. Pot sa plece linistiti, cand vor. Si e un geniu. Intr-adevar, e genial sa strangi jucatori de talent din toata lumea si sa cedezi la carma lor in jocuri succesive acasa. Unu – trei, unu – patru. Daca i s-ar fi intamplat unui antrenor periclitat, din zona retrogradarii, ar fi fost „asasinat” pentru asemenea secventa nefericita…

Iar daca inghit asemenea rezultate, iubitorii alb-rosului ar putea da navala la coada si pentru a-si procura trusourile de deplasare pentru editia 2009-2010, abia lansate pe piata. Sunt albastre cu foarte fine dungi verticale albe, ceva aducand cu unul al lui Chelsea de-acum cam doua decenii. Pana si albastrul aduce pe undeva tocmai cu acel… albastru. Unde mai pui ca e la 40 lire sterline? Deloc putin, fiind vorba de un tricou de deplasare. Si apropo… Va fi oare folosit pe… Stamford Bridge?

Ce-a mai sarit in ochi in acest final de sezon? Reprosurile mai mult decat verbale, ba chiar fizice, cu impinsaturi si o fata sugerand ca era gata sa muste, aruncate de Jamie Carragher colegului sau de linie de la Liverpool, Arbeloa. Ibericul ramasese „interzis” la o faza din care West Brom ar fi putut inscrie iar Carragher n-a intarziat sa-i faca observatie. Iesirea sa ar putea fi pusa pe seama frustrarii ca in ziua precedenta Manchester United confirmase ceea ce era de asteptat, cucerirea titlului, si asta in detrimentul unor „Cormorani” ce fusesera la sefie de Anul Nou si care mai sperasera la ceva pana si recent, in urma cu cateva etape. Sa castigam noi cu 4-1 pe Old Trafford si sa ne vedem din nou vaduviti, si-o fi zis bietul Carragher…

Insa incidentul s-a derulat intr-un joc care practic nu mai conta. Cu o zi inainte, United devenise campioana. Visul lui Liverpool tocmai fusese pus din nou la conservat, pentru macar inca un an. S-ar putea spune ca darzenia lui Carragher de a lua in serios fiecare faza a jocului, intr-o penultima etapa ramasa fara rost pentru probabila vicecampioana, este mai mult decat admirabila, insa agresivitatea sa a fost de speriat. In fond, era vorba de un coechipier, si el „daramat” la finele unui sezon in timpul cariua sperase la altceva. Greselile sunt omenesti iar Carragher – surpriza, surpriza! – nu era nici macar capitan.

O fi vrut englezul sa-si impuna autoritatea de localnic fidel rosului pe un final de sezon cand, in conditiile despartirii de Hyypia, din vechea garda, ar putea si mai mult sa le creasca profilul „flamanzilor” de succes Agger si Skrtel? Nu de alta dar Carragher a mai evoluat pe dreapta, postul lui Arbeloa, pe la inceputuri. Departe de mine, Doamne fereste, sa sugerez ceva, dar prea s-a dat la el. Si un repros verbal ar fi fost putin exagerat, in contextul disputei academice, si cu Liverpool distantata la 2-0, dar asa, chiar ca a fost prea de tot. Ce-o fi gandit managerul conational al lui Arbeloa? Oricat s-ar crede ca in zilele noastre, cu loturi multinationale si estomparea identitatilor nationale, toti sunt egali si in aceeasi linie, totusi, spaniolul la spaniol s-ar putea sa traga.

Carragher o crede ca sunt straini mai putin devotati spiritului locului dar e destul de greu sa-i pretinzi unui jucator venit din alta tara, din alta cultura fotbalistica, sa „simta” pentru club aidoma tie, localnic nascut in respectivul oras si probabil visand de mic sa joci in rosu. Numiti-l pe Arbeloa mercenar dar si pe Carragher dus cu pluta. Dar acesta e spiritul bulldogului. Greu de vazut o asemenea iesire din partea unui iberic, la adresa unui insular. Sau ma insel?

Oricum, iesirea dura a lui Carragher a tinut chiar prima pagina a unui prestigios supliment de sport iar pe tema Wenger – fani Arsenal s-a pedalat suficient in presa engleza. Mult mai putin s-a scris de un alt eveniment care ar fi meritat o mai ampla avancronica. Cu litere mici, ora de incepere, 20, si difuzorul transmisiei in direct. Atat despre mansa tur a finalei Cupei Angliei pentru tineret, dintre Arsenal si Liverpool. S-au expus cu lux de amanunte faptele controversate din taberele seniorilor celor doua mari cluburi. S-a trecut prea usor cu vederea peste reusita pepinierelor lor. Anul trecut, Man City si Chelsea se duelau in finala. Iata ca Arsenal si Liverpool le-au detronat iar acest fapt ar putea sclipi la reverul lui Wenger. Iata un fapt intr-adevar remarcabil, ce reconfirma ochiul sau pentru „nou”, filierele sale de acaparare de „manji”.

Daca as fi fost in locul francezului, cand a fost foarte recent ofuscat si de asocierea numelui lui Silvestre de cuvantul geriatrie, atac venit din partea actionarilor clubului si scos la inaintare de presa, as fi raspuns refeindu-ma la banda rulanta juvenila a Arsenalului. In finala FA Youth Cup! Reusita cu care ar fi dezamorsat „bomba” legata de Silvestre. Dar zdrobsindu-se ca la lipsa de respect nu are cum sa raspunda decat cu aceeasi placa, de a nu avea respect, Wenger a aratat din nou ca nu sufera de fapt sa fie „atacat”, sa-i fie puse la intrebare deciziile. Aparandu-l pe Silvestre nu pentru faptul ca e francez ci doar pentru ca il considera drept un jucator ca oricare altul, indiferent de varsta, Wenger practic s-a autoaparat. In fond, anul trecut, managerul isi imagina „acoperirea” si intarirea defensivei prin cooptarea unui fundas spre final de cariera, cap limpede si cu sezoane bune in spinare la United.

Doar faptul ca Ferguson i l-a cedat si ar fi trebuit sa-l puna pe ganduri pe francez. Dar poate tocmai aici se vede cat de limpede ocosenia alsacului, de a fi estimat ca ar mai putea „scoate” din Silvestre nebanuite resurse pe care Ferguson nu le-ar mai fi detectat. Imaginati-va ca scotianul stia foarte bine, dupa ani de lucru cu Mikael Silvestre, potentialul fundasului. Nu l-a dat de bun. Iar Wenger chiar ca a luat intr-o trupa tanara un jucator trecut, care nu mai cadra. Dintre atatea optiuni de a da consistenta experientei lotului sau, Wenger a ales cat se poate de nefericit si dintr-o sursa stravezie in privinta potentialului real al transferatului. Adevarul supara si chit ca e nerespectuos, cum s-a referit Wenger la etichetarea lui Silvestre drept de geriatrie, are acoperire. Pe cand Wenger, aparandu-si cooptatul, nu doar a marit semnele de intrebare in privinta clarviziunii, alegerilor sale si chiar a diplomatiei conversationale, dar si-o fi facut si unul – doi inamici in plus, intre acei atacatori poate la fel de „intepati” cand e sa le fie pusa sub lupa egocentrismul…

Lasati garda jos fratilor si desfatati-va cu generatia viitorului. Voi reveni, despre Arsenal – Liverpool, un derby demn de FA Youth Cup Final. „Tunarii” sunt asadar salvati in acest sezon nu doar de fotbalistele „Tunarite”, ci si de tineret.

Ziua 150. Lucescu ori McClaren, profeti peste hotare

mai 21, 2009

Incep cu invinsul. Nu doar a fost demis de la carma selectionatei Angliei, ci si facut cu ou si cu otet pentru maniera capitularii si a ratarii calificarii la Euro 2008. In seara aceea ploioasa de toamna, pe Wembley, la memorabilul 2-3 cu Croatia, Steve McClaren cadea in ridicol pentru modul in care se ascundea sub ditamai umbrela, cand altele erau prioritatile.

A urmat o iarna lunga pentru fostul secund al lui Sir Alex Ferguson, hibernare in care nici o grupare nu l-a sunat sa-i propuna revenirea in lumea antrenorilor echipelor de club. Era tapul ispasitor pentru eliminarea in fata Croatiei si Rusiei. Iar cand a sosit o oferta din Olanda, prima reactie a fost una de scepticism.

Dar Steve McClaren tocmai a inchis gura criticilor, cu un prim sezon de exceptie in Tara Lalelelor, in care le-a devansat in ierarhia finala pe altadata favoritele Ajax, Feyenoord si PSV, calificandu-se totodata cu Twente Enschede in finala Cupei Olandei. Jumatatea goala a cupei de sampanie o constituie faptul ca McClaren a ratat de putin potul final peste Canalul Manecii. Caci Twente, desi spre finalul sezonului a invins-o cu un scor de forfait pe noua campioana, AZ ’67 Alkmaar, antrenata de Louis Van Gaal, a incheiat a doua in clasament, pierzand si finala Cupei, pe De Kuip din Rotterdam. 2-2 dupa prelungiri si 4-5 la lovituri de departajare, cu Heerenveen.

La prima incercare peste hotare si mai ales in conditiile in care a depasit „triumviratul” incarcat de traditie si glorie, McClaren a facut minuni. Insa nu va amuti toti criticii pana ce nu va pasi intre triumfatori. Altfel, ii va fi mereu reamintit faptul ca rezultatele la Marea Nordului n-au fost pe masura asteptarilor si a investitiilor facute, in conditiile in care Steve Gibson, antreprenorul de la carma lui Middlesbrough, a aruncat cu bani in timpul mandatului sau.

McClaren tocmai si-a reconfirmat abilitatile. S-a avantat peste hotare si a iesit al doilea. Mai mult decat meritoriu. In Anglia, desi in 24 februarie 2004, cand Boro castiga Cupa Ligii la Cardiff, 2-1 cu Boro gratie lui Job si Zenden, McClaren devenea primul antrenor autohton care sa puna mana pe un trofeu dupa o seceta de 8 ani, imaginea sa a iesit grozav sifonata de deranjul de la carma Angliei. In plus, desi se califica si in finala Cupei UEFA, eliminand-o chiar pe Steaua in primavara lui 2006, McClaren claca pe marea scena europeana: 0-4 in finala cu Sevilla.

Pentru un an insa, in Olanda, antrenorul englez a lasat senzatia ca a deprins tainele fotbalului continental, estompand impresia lasata de rezultate gen 0-2 la Zagreb ori 0-4 intr-o finala europeana.

Daca McClaren s-a vazut invins, si chiar categoric, in ultimul act al Cupei UEFA, in schimb Mircea Lucescu a cucerit ceea ce este ultimul trofeu din istoria de-acum defunctei competitii. La Istanbul, inapoi intr-o metropola unde a antrenat in doua tabere rivale, antrenorul roman a scris istorie cu o echipa la a carei carma e de cinci ani si cu care s-a calificat in finala in ciuda eliminarii din faza grupelor Champions League. Sau poate ca respectiva ratare a calificarii a fost o binecuvantare sub acoperire.

Scriam si ieri de despartirea lui Lucescu, acum ani buni, de fotbalul romanesc. Trecut prin Italia si Turcia si ajuns peste granita, in Ucraina, Lucescu si-a urmat drumul si finalmente a cucerit marele premiu. 20 mai 2009, o zi mare pentru antrenorul roman si implicit pentru fotbalul nostru. A castigat el si titlul in campionatul Ucrainei, plus Cupa si Supercupa, dar triumful pe marea scena europeana le intrece pe toate. A avut la dispozitie resurse logistice si financiare, a rulat jucatori in nestire, a mai si vandut pe sume bune in vest, gen Elano Blumer contra a opt milioane de lire sterline, in Anglia, la City, si finalmente si-a croit drum pana la capat.

Lucescu a completat misiunea lui Advocaat, pastrand Cupa UEFA in fostul spatiu sovietic, si triumful european il aseaza fara indoiala intre tehnicienii de rang, cu reputatie remarcabila in fotbalul acestui inceput de mileniu. A reusit insa sa sparga gheata peste hotare, la carma „vecinilor” ucrainieni. De unde ca nimeni nu e profet in tara lui.

Iar succesul sau nu e deloc stirbit de valoarea oarecum diluata in ultimele sezoane a de-acum defunctei Cupa UEFA. E drept, altii au fost parametrii competitiei cand era onorata de toata crema fotbalului continental, mai putin campioanele si numai campioanele aliniate in C.C.E., insa abilitatea de a smulge trofeul, in prelungiri, la carma unui club mai degraba „de pluton” decat de rang major in Europa, il transforma pe Lucescu intr-un mag cu atat mai regretat pe plaiurile natale cu cat vraistea in fotbalul de club si la nivelul echipei reprezentative pare mai mare ca niciodata.

Ziua 149. Despre „Tovarasa”, un refuz, Groapa si Mircea

mai 19, 2009

Doar o vorba despre ceata. Daca va intereseaza, citeste si da mai departe. De fapt acest meci n-ar fi trebuit sa se joace, n-ar fi trebuit sa existe in calendarul competitional, pentru ca unul dintre cluburi n-ar fi avut ce cauta in fotbal.

Vorbesc despre Dinamo – Poli, vazut de departe, dupa ce am auzit de un 3-1. S-a ridicat in picioare si, in numele intregii clase, i-a spus ca refuzam sa mai participam la orele Dumneaei, chiar si cu explicatii ce n-am fi fost obligati sa le mai oferim. I-a vorbit pe un ton potolit, calm si la subiect. Era imediat dupa vacanta de iarna, la inceput de 1990. Era zdravan, pieptos, cu suflet de rugbist si reprezentantul nostru. Era portavocea unei clase care nu mai accepta indoctrinarea unui subiect de liceu cu conotatii ante-’89. Ne-am ridicat in picioare si am parasit sala.

S-au aliniat la centrul terenului, au salutat publicul si s-au retras. Au facut act de prezenta dar n-au dat piept cu cei pe care nu-i mai recunosteau ca adversari in arena sportiva. Era nu mult dupa vacanta de iarna, la inceput de 1990. Erau zdraveni, pieptosi, jucatori de rugby reprezentand Timisoara si potravocea unui oras care nu mai accepta sa dea piept cu un club dinamovist afiliat fostului sistem. In Timisoara se murise pe strazi de mana unor angajati ai Ministerelor sistemului. Iar Dinamo de rugby oare ce era? Sandu Domocos si ai lui au facut un gest de zile mari, au lansat un mesaj despre necesitatea de curat in sport. N-au avut partizani, n-a avut ecou. Capul plecat sabia nu-l taie. Gestul n-a fost inteles pentru ca asta era si este starea de spirit a unei natiuni care cam tot pe-atunci era avertizata cu renumitii 20 de ani de un anumit sfatos mereu propus pe „sticla”. Despre atitudinea de jos palaria a rugbistilor Timisoarei a scris recent Ion Golumbu, in Vocea Porumbelului din Fotbal Vest.

De ce a adus Ionica vorba despre amintiri pierdute in ceata istoriei? Pentru ca dificultatile Timisoarei sportive se lovesc de acelasi nume. Dinamo. Intr-o lume ce s-a schimbat atat de mult in aproape 20 de ani, ceva a ramas totusi de neclintit. Dinamo, odiosul sau trecut si perpetuarea unei minciuni. E simplu… Acest 3-1 e o alta palma usturatoare pe obrazul Timisoarei, alta umilinta fara rost, pentru simplul motiv ca respectivul meci nici n-ar fi trebuit sa aibe loc. Dupa Victoria, Scornicesti, Moreni retrogradata, si altele ar fi trebuit aruncate la cosul istoriei. Dar Marie doar si-a schimbat palaria iar dovada sta in continuitatea lui Dinamo, si nu oricum, ci cu o traiectorie spre titlu. Nu numai ca inca fiinteaza dar si domina. Qed. Asta daca mai era de demonstrat ceva in privinta stanelor de piatra cu mii de vieti intr-o societate atat de data peste cap in acest rastimp…

Dar Timisoara nici nu s-ar mai putea lua atat de Dinamo, de cand fanionul ei nu mai are aceeasi cadere morala. Culmea ironiei e ca in cei 20 de ani Dinamo nu doar ca n-a fost scoasa din scena de gesturi chiar si de refuz ale unor jucatori de a mai da piept cu „rosii”, ba din contra, si-a pastrat identitatea postbelica. Iar la fel de ironic e ca Timisoarei i s-au luat culorile, numele si a acceptat „inlocuitori”. Surogate. Asa e cand te iei la tranta cu sistemul. Dinamo invinge. Per total si cu 3-1 ieri, azi, maine si… pana cand?

De cate ori in acesti 20 de ani n-au fost sperante pentru un alt deznodamant in acest duel de trista amintire!? Iar sperantele s-au naruit in desertaciune si amar. Uneori chiar cu concursul celor care au practicat noncombatul in numele unor jocuri de culise. Palme autoadresate, date in spatele cortinei. Dar fanul nu e dus cu pluta… Si anii au tot trecut iar gestul rugbistilor lui Domocos e tot mai pierdut in ceata, tot mai solitar si chiar luat in deradere. Ca Vezi Doamne ar fi facut pe desteptii. Nu Domnule… Daca e ceva esential si vital in existentele noastre, e pastrarea flacarei vii a constiintei, a credintei in fapta daca nu chibzuita macar dreapta. Nimeni nu s-a raliat atunci rugbistilor si natiunii i s-a dezvaluit soarta ce i-a fost prevestita cu 4 planuri cincinale inainte.

Vorbeam de probitatea morala a Timisoarei. Subtire, subtire. Ce-a mai ramas din flacara? Reprezentantii noilor culori in Groapa au fost de peste granita sud-vestica, din Europa Centrala, de culoare, cu straini de Banat si in restul structurilor iar capitanul a absentat. Prezenta capitanului ar fi reamintit ca Orasul Florilor si-a tot vandut bobocii, in cei 20 de ani, tocmai celor carora Domocos si-ai lui le-au spus-o verde in fata ca „data viitoare dar niciodata pana atunci”…

Pe cat a fost el de furios cand Timisoara s-a mai pus o data cu sistemul, dar inainte de ’89, si l-a batut sfidand comenzile, Mircea macar s-a retras intre timp din Groapa si Triunghiul Marianelor care e sistemul fara sanse de eradicare a cancerului. A facut-o pentru ca si-a respectat blazonul de profesionist si a iubit prea mult mingea, pentru a-si mai irosi cariera intr-o cacealma.

Iar rezultatele s-au vazut si roadele sunt culese. Cu mici derapaje si intoarceri in peisaj, Mircea si-a mentinut insa linia si a pastrat distanta. A cladit la Brescia Romena, a fost recunoscut ca atare de Moratti, a vrajit si Stambulul iar apoi si-a gasit refugiul in campia rusa. De unde apare sub luminile orbitoare ale rampei unei finale europene. Vorbeam de traiectoria sa in ascensiune, departe de Dinamo pentru care se zdrobsea la invingatorii sai in noiembrie ’87, furios nevoie mare pe 1 Mai timisorean, iar acum asteptam sa vedem daca va culege si toate roadele. Nu doar o finala, ci trofeul.

Sahtior e din Donetk iar Mircea din Romania. Finala e ultima de Cupa UEFA. Iar Werder e adversara, Werder care castiga in ’92 si Cupa Cupelor, pe-atunci deja muribunda. O facea la finele unui sezon inceput cu 6-0 si 5-0 cu Bacau. 2-0 in acea finala, marcand Rufer si Allofs. Klaus e si acum la verzi, in conducere. Werder e surpriza, Sahtior e surpriza. Din sute de cluburi europene, unul carmit de Mircea a prins finala. Cateodata iti trebuie si 20 de ani pentru a atinge un asemenea pisc dar asteptarea merita. Ce alte variante ar fi avut? Sa continue in Groapa? 

Dinamo a murit in momentul cand n-a fost recunoscuta drept adversara in competitie de niste eroi bravi cu brate tari si coloana vertebrala. Dar a fost mentinuta in viata de un sistem care se perpetueaza si se regenereaza cu concursul tacit al unei natiuni ingenuncheate si momite cu paine si circ pe altarul dorintelor de-a parveni in varii forme. Decat la un bal de ochii lumii, mai bine la spital. Brazii se frang dar nu se indoaie. Unde-or fi acei rugbisti demni si cine le-ar asculta la o adica povestea? Ca de statui nici nu poate fi vorba.

Ziua 148. Wembley, un privilegiu

mai 19, 2009

Desi un esec intr-o finala pe Wembley e poate mai greu de digerat decat oriunde altundeva, totusi, in special prin prisma evidentei istorice, aceasta sansa in plus de a promova intre profesioniste e mai mult decat binevenita.

Liga a cincea, tampon intre primele 4 divizii, profesioniste, si National League System, piramida reunind cluburile semiprofesioniste ori amatoare din peste 50 de serii pe numeroase nivele, si-a desemnat duminica, pe Wembley, a doua promovata in esalonul patru. Saltul din Blue Square Premier la profesionism e la fel de meritoriu ca orice alta promovare si cu atat mai dificil cu cat evadarea din liga de 24 echipe cu acoperire nationala e conferita de un unic loc promovant direct plus un al doilea la baraj, comparativ cu oferta din Football League, de “2+1” sau chiar “3+1”, cum e cazul ascensiunii din esalonul patru in trei, cu 3 promovate automat.

Mai mult, de la infiintarea in 1979 a ligii a cincea, sub numele Alliance Premier League, intre ale carei 20 de grupari fondatoare s-au aflat si finalistele barajului de duminica, Torquay United si Cambridge United, toate cele 8 prime castigatoare ale acestei serii unice n-au fost acceptate in structura fotbalului profesionist, conform votului negativ al membrilor Football League, abia Lincoln City, in 1987, primind “verde” si fiindu-i implicit validat triumful din “anticamera”.

Ulterior, desi gheata fusese sparta, nici Kidderminster Harriers, Macclesfield Town si Stevenage Borough n-au fost rasplatite pentru castigarea esalonului cinci cu promovarea intre profesioniste, datorita reglementarilor impuse arenelor din Football League. Cu campioane degeaba alti 3 ani la rand, liga a cincea si-a pus ograda la punct si si-a trimis din 1997 cate o reprezentanta intre profesioniste.

Iar din 2003 a avut parte chiar de doua promovate. Una direct iar cealalta la baraj, dupa un turneu play-off cu jocuri tur-retur intre ocupantele locurilor 2 si 5 respectiv 3 si 4, incheiat cu o finala pe teren neutru. Doncaster Rovers, o profesionista esuata timp de 5 ani in liga a cincea, devenea prima promovata la baraj in Football League, Tierney marcand pentru 3-2 in minutul 100 al finalei cu Dagenham&Redbridge, disputata la Stoke. Iar faptul ca Doncaster joaca acum in liga a doua n-a putut decat sa incurajeze aspirantele la promovarea via-baraj din Blue Square Premier.

  1. Copiind-o pe Doncaster, zilele trecute Exeter City a promovat direct in liga a treia, dupa ce anul trecut, in 18 mai, castiga finala play-off de accedere in esalonul patru. Doua promovari la rand! Si mai interesant, Exeter pierduse precedentul ultim act al barajului ligii a cincea, 1-2 cu Morecambe, in prima finala a acestui esalon gazduita de Wembley. Se intampla in mai 2007, in fata a 40.043 spectatori…  

Si astfel am ajuns la Cambridge United. Pentru ca, urmand pilda lui Exeter de a bate insistent la portile… barajului, The U’s, cum sunt porecliti galben-negrii, au ajuns si in acest sezon in finala, dupa ce anul trecut tocmai ei erau invinsii lui Exeter City pe Wembley, in fata a 42.511 spectatori: 0-1. Esec soldat cu despartirea de antrenorul Jimmy Quinn, marcator pentru nord-irlandezi in Romania.

Atunci, clubul fondat in 1912 in orasul universitar Cambridge sub numele Abbey United, conform numelui arenei, Stadionul Manastirii, a patruns pe Wembley dupa ce o elimina in semifinala pe Burton Albion, nimeni alta decat castigatoarea si promovata din acest an din Blue Square Premier, chiar si fara Clough Jr. la timona, trecut in ianuarie la Derby.

  1. Dar Cambridge s-a intors duminica pe Wembley, arena ce nu-i este straina. Pentru ca, apropo de baraje, The U’s deveneau la 26 mai 1990 primii invingatori din istorie ai unei finale play-off gazduite de marele stadion: 1-0 cu Chesterfield, gratie reusitei unui anumit Dion Dublin. La premiera asistau 26.404 spectatori si Cambridge United promova astfel din liga a patra, unde se perpelise 5 ani, intr-o aceeasi primavara in care era stopata abia in sferturile de finala ale Cupei Angliei, de Crystal Palace, ulterior finalista editiei.   

Sfertfinalista ca grupare de liga a patra, Cambridge a repetat imediat figura, promovand automat din esalonul trei in 1991, in paralel cu o eliminare din F.A. Cup abia pe Highbury, 1-2 cu Arsenal, inaintea semifinalelor. Pe val, galben-negrii aveau sa joace in mai ’92 pentru un loc in finala barajului de promovare in ceea ce devenea in acea vara Premier League. Pe 10 mai, in turul semifinalei, 9.225 spectatori asistau la Cambridge la un 1-1 cu Leicester, insuficient pentru o descindere pe Wembley.

Cat de intortocheate sunt caile fotbalului… Micuta Cambridge rata la mustata in 1992 sansa de a deveni prima grupare promovata in ani succesivi din liga a patra pana in elita si totodata de a juca in editia inaugurala a Premier League! A facut-o pentru The U’s numitul Dion Dublin, masivul atacant de culoare vandut pe loc lui Manchester United, pe un milion.

Fara Dublin, a urmat picajul. Inapoi in liga a patra, in 1995, ba chiar retrogradata si dintre profesioniste, in 2005, dupa 35 de ani neintrerupti in Football League, unde salta in premiera in istoria sa gratie votului favorabil al Ligii de a o inlocui pe Bradford Park Avenue, in ’70.

Retrogradata si cu stadionul vandut, Cambridge s-a regasit recent, alinandu-se in Blue Square Premier cu duelul universitar cu Oxford United, o prim-divizionara in anii ’80, si strangand cei mai multi chibiti la derbyul local cu “marea” Histon, iar finalmente facandu-si drum, dupa prelungiri, in al doilea baraj pe Wembley.

Unde a dat de Torquay United, trupa cazuta in 2007 dupa 80 de ani intre profesioniste si care in semifinala barajului de anul trecut, dupa 2-1 in deplasare si de la 1-0 acasa, s-a vazut insa eliminata tocmai de Exeter, cea cu promovarile recente, o “vecina” pe coasta sudica.

Torquay si-a vandut guivaerul tot lui Man U, extrema Lee Sharpe, in mai ’88, asa ca ambele United aveau in comun nu doar dorinta de a reveni in Football League. Si au strans duminica pe Wembley, cum le sade bine, 35.089 spectatori, plus si mai multi pe Setanta, difuzoare a 79 de jocuri din esalonul V in acest sezon, pentru un 0-2: Torquay United promovata in liga a patra!

Marcatori au fost Hargreaves si Sills, cu cate o reusita in fiecare repriza, golul doi cazand dupa ce invinsa Cambridge ramasese in 10 oameni. Asadar Torquay United, clubul de pe malul sudic al Angliei, in acelasi comitat Devonshire cu Plymouth Argyle, din liga a doua, si Exeter, dintr-a treia, a revenit in Football League, dupa 2 ani de pribegie. Cat despre Cambridge si fanii ei, vremea rea de pe Wembley va continua si… in sezonul urmator, tot in esalonul cinci.