Posts Tagged ‘fan’

Fisa unui „Groundhopper” incognito

august 24, 2009

La ora la care Sven-Goran Eriksson si a sa Notts County erau intampinati la Macclesfield de chibiti  ai gazdelor travestiti drept Ulrika Johnson, un fan al trupei din Nottingham prefera sa dea deplasarea ce avea sa se dovedeasca de vis, gratie unui 4-0, pe o vizita la terenul “buturugii mici” Wembley F.C., adaugat astfel listei de peste 800 de arene pe care a asistat la jocuri de fotbal, dupa cum mi-a dezvaluit cu ocazia unui meci din runda extrapreliminara a Cupei Angliei

Nu stiu pe cate stadioane insulare am fost dar Neil nu se incurca in zeci, spunandu-mi inca din primele vorbe ca a trecut bine de opt sute. Adica mii de meciuri, aducandu-mi imediat aminte de regretatul Branco Vuin. Neil nu actioneaza insa cu aparatul de fotografiat ci e loial cercului restrans al cutreieratorilor pe cat mai multe terenuri, denumiti “Groundhopper”. Hopa de pe o arena pe alta.

L-am remarcat cum schiopata, la intrarea pe Vale Farm, terenul lui Wembley Football Club, inaintea jocului din runda extrapreliminara a Cupei Angliei, cu Basildon United. Mi-a impartasit imediat preferinta sa pentru meciurile din ligi amatoare, cu explicatia de care aminteam in reportajul precedent, ca “aici suntem tratati de la poarta ca fiinte umane si apoi spectatori, si nu ca portofele, cum e cazul in primele esaloane”. Nu l-am contrazis, el fiind mult mai umblat, pana si acum, cu un genunchi “in pioneze” dupa o miuta, accidentare ce l-a impiedicat recent sa asiste la traditionalul amical Wimbledon – FC United of Manchester, ocazie cu care si-ar fi adaugat in palmares prezenta pe arena sud-vest londoneza Kingstonian.

Te admir ca ai avut curaj sa stai cu ei in peluza”, m-a gratulat Neil, dupa ce i-am spus ca m-am simtit in largul meu intre fanii oaspetei din Manchester, dizidenti ai “marii” United. De ce? “Au fost cei mai acizi la adresa opiniilor mele, dupa ce am scris ca n-am mai vazut asemenea comportament ca al lor in ligile mici, cu ocazia primului joc din istoria lui FC United, cu Leigh RMI. Ce mai scandari… Plus ca i-au stropit cu bauturi alcoolice pe jucatorii adversarei. Am opinat ca asemenea atitudine nu cadreaza cu fotbalul amator”.

Asadar Neil scrie… Cutreieratorul intre doua varste, cu cercel in forma de peste in urechea stanga, si aducand perfect cu un fan inveterat, mi-a explicat ca semneaza sub pseudonim un editorial sub genericul “Povestile calatorului”, in revista saptamanala a fotbalului amator din Albion, comentarii de tot felul primindu-le in casuta virtuala. La care scoate din punga si o revista sub acelasi nume, insiruind toate diviziile si cluburile din fotbalul amator, plus tintarul competitional pe 2009-2010.

Cu asemenea “Biblie”, Neil a “coborat” in sfarsit de la Nottingham si pe Vale Park, arena lui Wembley F.C. din preajma marelui Wembley. Pe care, desigur, l-a bifat demult. Ii arat programul de meci, pe ale carei ultime pagini e radiografia facuta sub acelasi generic “Povestile calatorului”, la 6 jocuri la care asista de marti pana sambata, de un anume Brian Buck, prezentat drept un “Groundhopper” senior si abonat anual la Tottenham. Il intreb pe Neil daca e si el cutreierator “senior” si imi arata recordul lui Brian Buck, publicat in aceleasi pagini: 9.373 de jocuri pe 2.837 terenuri vizitate.

De unde pana unde “Groundhopper”? Si aici Neil ma da gata. “Ca abonat al lui Notts County, am mers si in toate deplasarile, si cum intre 1984 si ’91 ne-am plimbat din prima liga intr-a treia si inapoi, am ajuns sa vad arenele destulor profesioniste. Iar in 1997, cand am cazut chiar in esalonul patru, am sfarsit prin a contoriza spre 91, totalul stadioanelor din Premier League plus Football League. Dupa care m-am concentrat sa le vizitez, tot cu County, si pe cele ramase inca nebifate. Am batut astfel lejer suta, datorita numeroaselor promovate peste ani dintre amatoare, in primele 4 ligi. Asa ca in acest nou sezon am de mers doar intr-o deplasare cu Notts County, pe 28 decembrie, la nou-promovata Burton Albion”.

L-am intrebat daca nu merita acum sa se intoarca la statutul de abonat al alb-negrilor “The Magpies”, preluati in iulie de investitorii arabi de la Munto, cu al lor director de fotbal Sven-Goran Eriksson. “Am avut destul! Notts e clubul cel mai plimbat intre divizii, cu 12 promovari si 15 retrogradari, iar mai nou intre ligile mici ale profesionismului, plus ajuns la un pas de desfiintare la mijlocul acestui deceniu. Cand am descoperit deliciul de a fi <Groundhopper> pe cat mai multe arene, am imbratisat fotbalul amator. E alta viata… N-as mai fi ca fani ai lui Manchester United care pana si acum isi ocupa sambetele calatorind la Old Trafford. Multi sunt afaceristi din Londra. Altii, de exemplu din Exeter, umplu doua autocare pentru a <taia> o jumatate de tara, pana in Manchester. Lipsiti de imaginatie…

Odata toate arenele profesionistelor vizitate, cu Notts County, Neil s-a axat intr-o buna zi pe meciuri de referinta, ultimele pe stadioane vechi, ce urmau sa fie scoase din circuit, ori inaugurale, pe terenuri noi-noute. “De exemplu am fost peste drum, pe vechiul Wembley, la cantecul de lebada… Anglia – Germania.” Zic Didi Hamann si ma ingana. Joc de referinta i s-a parut si acesta, al lui Wembley F.C., in chiar primul tur al Cupei Angliei. “Acum voi incerca sa merg in fiecare tur pe cate un teren nevizitat…”  

Neil imi spune ca e cat se poate de obiectiv in “pastilele” sale, ferindu-se sa laude fara acoperire, pentru a nu fi ulterior “dovedit” de potentiali alti “Groundhopper”, care, unsi cu toate alifiile, pot face diferenta intre nenumarate terenuri, tribune, atmosfere de meci. Wembley F.C.? “Un calificativ bun. Primitori!

Auzim la radio ca e Macclesfield 0 – Notts County 4, dupa ca in prima etapa “Macalendrii” lui Eriksson o zdrobisera cu 5-0 pe Bradford City, si il intreb daca n-are chiar nici un regret. De la locul 21 in 2008 si 19 in mai, adica la un pas de retrogradarea dintre profesioniste, lidera acum in liga a patra. “M-am bucurat recent, acolo, pe Meadow Lane, la amicalul cu rivala Forest, 2-1 pentru noi, la debutul lui Sven. Dar mai degraba sunt fan al fotbalului amator, in intregul sau, decat al lui County, si – la urma urmei – toti acesti bani noi la profesionism, fie in Premier League, fie la Notts, pot fi retrasi intr-o buna zi. Tocmai au pompat peste 5.000 lire pe saptamana in salariul noului varf Lee Hughes, enorm pentru liga a patra, ca de, are cota, dar tocmai asemenea contracte pe <plimbareti> ne-au dus pe buza falimentului. Deci…

Deci Neil cu cutreieratul sau, spre “cota” 1.000 si pe urmele “seniorului” Buck, iar Notts County sub bagheta lui Sven, incercand intr-un cincinal sa redea stralucirea celui mai in etate club profesionist din lume. Da. Fondat in 1862, County e mai vechi decat federatia engleza, infiintata in 1863, si participant la prima editie de campionat din istoria fotbalului, clasandu-se pe 11 din 12 cluburi, in 1889. E drept, un unic trofeu major, Cupa Angliei, in secolul XIX, dar clubul care va aniversa la anul centenarul pe vechea arena Meadow Lane se poate lauda cu admirabilul rol de esantion pentru alb-negrul vertical al “Batranei Doamne” Juventus…

Ziua 133. Scuze pentru pierderea contactului

mai 3, 2009

Ne-am tot inmultit pe peron, in asteptarea trenului. Iar de pe peronul invecinat ni s-a servit un exercitiu de indemanare si rabdare intru expunerea unui nou sa-i zicem afis publicitar.

In linii mari, din ce-am reusit sa diferentiez, panourile publicitare sunt fie traditionale, de moda veche, cu „strat” peste „strat” de reclame pe hartie, straturi ce sunt „varuite”, fie electronice, mai noi, care se „rotesc” la scurte intervale regulate. Poate de-aceea ne-a si atras atentia operatia de inlocuire a reclamei din statie, datorita modului mai putin ortodox, aducand oarecum cu inaltarea velei unei ambarcatiuni. Reclama era pe un urias banner plasticat, dreptunghiular, de dimensiunile panoului, pe a carui rama angajatul incerca sa desfasoare si sa intinda uniform coarda de sustinere a afisului. A fost nevoie de suficienta meticulozitate si aproape un sfert de ora de cazne, in vazul tot mai multor pasageri.

Panoul vecin, de moda veche, ramasese intact, cu o reclama la servicii financiare. N-am mai apucat sa vedem ce rasese si „defrisase” de pe cel cu pricina, cam in stilul ruperii unei etichete lipicioase de pe o sticla, cand n-ai avea ce face ori prea multe ganduri iti roiesc prin minte. Cert e ca noul mesaj lasa loc de interpretari. Iar la asemenea spectacol, comentariile oamenilor nu s-au lasat asteptate.

Fac o paranteza. Daca recesiunea a plecat mai multe capete si a innegurat mai multe frunti, in schimb a generat si ceva bun in oameni. Unii au inceput sa schimbe o vorba, sa comunice, sa renunte la „masca” de robot uman ce le fusese insuflata in timp, sa stranga implicit randurile. Poate ca unii s-au dumirit ca sunt in aceeasi barca si barca ia apa, pe cand cad mastile. Si de aceea e bine sa discuti.

Asadar „vela” s-a inaltat si mesajul reclamei a dominat spatiul vizual aidoma unui elefant ce-si incheiase siesta. Fara majuscule, un sorry cu litere ingrosate si mai mult decat de-o schioapa iar dedesubt, cu litere ceva mai mici for losing touchSorry / for losing touch. Asadar scuze pentru pierderea contactului. Nimic altceva. Vreun logo de firma, vreo sigla. Doar litere negre pe fondul alb al bannerului.

Scuze pentru pierderea contactului. Ah, da, si un Eros mic, cu sageata din dotare, conturat in coltul din stanga jos. Dar chiar minuscul in comparatie cu literele mesajului ori cu bannerul in sine. Un mucalit pus pe glume de duminica a luat-o pe politica si si-a dat cu parerea ca partidul de guvernamant isi cere scuze electoratului pentru pierderea contactului. Cu solul, cu realitatea? Intr-adevar, se evolueaza in lumi paralele si unii nu mai au demult picioarele pe pamant.

Odata morisca pornita, un altul si-a zis ca mesajul o fi avand de-a face cu criza si e un soi de smerenie a institutiilor financiare pentru decuplarea de la ceea ce parea un sistem bine uns, solid, dar care aduce pe zi ce trece cu un esafod din carti de joc. Cu un castel la plaja, tavalugit de ape. O pierdere a contactului cu clientii bancii ori, mai bine zis, cu nevoile lor reale?

Cate capete, atatea interpretari. Aaaa, nu… E reactia industriei publicitare la aceleasi nevoi reale ale consumatorului. Stiu prospectantii pietei care ar fi dorintele adevarate ale lui Johnny si Mary, Domnul si Doamna Linie Mediana din strada? Poate ca se simt cu musca pe caciula ca i-au bombardat cu ce nu le trebuie. Cu reclame la masinute de impachetat fum.

Dar Eros pare a fi indiciul. Sunt scuzele unui instrainat catre persoana iubita ori ale unui pribeag catre cei dragi, rudele indepartate, de peste mari si tari. Ar parea cel mai plauzibil. Sau…

O fi vreo firma de telefonie mobila sau o agentie de inlesnire a inlantuirilor romantice. Reclama e sufletul comertului dar comerciantul nostru poarta masca, e fara nume, nu se arata, ci doar lanseaza mesajul. Restul ramane la inspiratia cititorului. A pasagerului in asteptarea trenului. A calatorului. A pribeagului.

Imi zic ca industria publicitara, desi n-are limite la capitolul imaginatie, poate ca, din contra, nu mai prea are ce sa puna pe pereti. Si asta pentru ca multe companii se sfiesc sa-si mai faca reclama in aceeasi masura ca pe vremuri. Sunt alte timpuri, cu credite mai greu de smuls, cu constrangeri bugetare, cu mersul pe sarma. Publicitatea e in foame de clienti cu dare de mana. Si atunci sorry-ul ar putea fi luat si drept o… parere de rau la turnura actuala a lucrurilor.

Macar acest mesaj te amuza si te indeamna sa-ti porti gandurile pe meandrele posibilitatilor, pe cand altele, care au impanzit in ultima vreme spatiile publicitare ce mobileaza la tot pasul mediul citadin, bat de la neplacut la lugubru. Unde pe vremuri era nu stiu ce reclama la vopsea de par, acum e o invitatie sa te inrolezi, ori mustrari sa-ti vezi de pasul mare si ciocul mic sau chestii chiar si mai sinistre, cu mesaje insidioase si subliminale. Ceea ce erau reclame ale unor companii private sunt, pe aceleasi panouri, spoturi ale unor organizatii guvernamentale, birocratice. Asadar se nationalizeaza si industria publicitara, dupa schimbarea la fata din finante? Daca ar fi sa te iei dupa unele reclame, ponderea spatiului publicitar adoptat de varii organisme bugetare a crescut in detrimentul sectorului privat.

Trenul a intrat in statie, cu totii am concluzionat ca macar am avut „fun” intr-un intermezzo din „marea noastra iesire saptamanala in lume”, cum a ironizat situatia unul dintre barbatii in asteptare, si ne-am rasfirat spre treburile noastre, fiecare inapoi in carapace, cu gandurile si ipodurile pompand frecvente sonore intru linistirea spiritelor. De fapt, fara sa vrea, angajatul luptandu-se cu ridicarea „velei”, ne-a coagulat pe peronul adiacent, ne-a facut spectatori ai unei piese de teatru cu drept de opinie.

Spuneam ca oamenii s-au pus pe vorbit. Si mi s-a reconfirmat cat de mult inseala aparentele, cat de usor sunt demontate presupunerile. O alta statie, de autobuz, o alta asteptare, de cateva minute. A trecut al nostru? Nu, inca nu. Din una-n alta, femeia de culoare imi explica faptul ca nu e in asteptarea autobuzului. Doar isi savura tacticos mucul ramas din tigara. Statia de plexiglas era refugiul ei, „pauza de tigara”. „Cred ca locatarii de peste drum s-au prins deja ca nu ies sa iau autobuzul, ci la o tigara”. Nu in casa, sub nasul copiilor. Pai nu prea mai ai voie niciunde, de exemplu in spatii publice, si poate intr-o buna zi si statiile de autobuz sau mijlocul strazii vor fi interzise pentru pufairea unei tigari. Unul dintre micile delicii ale vietii. As zice, ca nefumator, ca daca pana si fumul va fi taxat si anihilat, atunci ce le-ar mai ramane multora!? O funie?

Dupa tigara, guma de mestecat. „Sa nu ma simta, sa nu ma miroasa. Ei n-ar putea concepe ca mama lor fumeaza, nu ma vad in aceasta lumina si nu vreau sa-i dezamagesc”. Buna politica. Pe ascuns, in statie. N-am intrebat-o daca ar fi de origine congoleza ori cameruneza ci daca i-a fost mai bine in Belgia. „Sigur ca da. Eram ca si acasa. Deprinsa cu toate, vorbind franceza. Dar m-am mutat pentru copii, sa prinda si engleza. Lor le place, sunt fascinati de descoperirea acestei limbi, insa mie nu. Mi-era mult mai lesne acolo”. Nu stie si flamanda si imi destainuie ca vorbitorii de franceza si flamanda au mai multe usi deschise pe piata muncii in Belgia. Ea le-a deschis usa copiilor in insula…

O las in statie si imi aleg un loc. In spatele meu, o familie tanara din Balcani. Albania? Poate de pe-acolo… Incovoiati de munca dar drepti. Nu inteleg nimic dar ma surprinde mucea, cu un accent insular. Baietelul se lanseaza in a da cu presupusul. Ia sa vad daca estimez corect, pasandu-i tatalui patratelul pe care ar urma sa-l bifeze. Intr-o engleza greoaie, parintele-l aproba si-l tachineaza… Esti pus pe sotii. Coboara si bag seama ca asteapta alta legatura…

In tren, cinci copii de gimnaziu. Preponderent baieti. Imbracati „colorat”, palavragind rapid. Unul frunzareste o revista mondena pentru adolescenti, plina cu colaje foto si texte explicative. Aud ceva de sex dar trec si prin filme, zodii. Gemeni. Par dezghetati si nu „spalati pe creier”. Par rasfatati, fara griji, dar dezvaluie mai multe decat cuprinde ochiul observatorului. „Am jucat aici!” Treceam pe langa The Den, arena lui Millwall, si ajung apoi sa se explice de ce-au ajuns sa tina cu Arsenal ori Man United. Si nu cu Millwall. Un mucalit se refera la Arsenal drept Ars. In engleza se scrie arse si s-ar traduce dorsal. Baiatului i-a ramas albastrul de Millwall in vine. Altul tine cu United ca mai are o poarta deschisa acolo. Si-i vede la lucru. Bravo lui. Dar subiectul deviaza spre clubul dinspre est, Charlton. Stiu ei denumirile exacte ale diviziilor. „Erau in Premier League iar acum au ajuns din Championship in Division One”. Imi spun ca mai e speranta in lumea asta daca isi bat capul cu denumirile exacte si traiectoria descendenta a unei localnice. Au trecut de la United si Ars la „Lancieri”.

Mai e speranta… Se ridica si-atunci vad ce-au lasat in urma lor. Decupaje, ferfenite de reviste, sticle de plastic aproape goale, pungi, saratele. Mai e speranta? Moare ultima. Iar aparentele inseala.

Cate clisee, cate crampeie din transhumanta citadina pe transportul urban, tot atatea senzatii ca s-a pierdut contactul. Cel al oamenilor cu oameni, coagulati in conversatie si simtiri de circumstantele hilare ale „ridicarii velei”, cel al femeii africane cu apropiati de peste Mediterana, cel al albanezilor ori macar balcanicilor cu radacinile lor mai degraba rurale, cel al copiilor iesiti intru explorarea orasului fara familiile lor. Familii? Sunt mai putine de jumatate in peisajul social fragmentat din insula.

S-a pierdut contactul, regretele sunt inabusite de mandrie, tristetea instrainarii e tot mai greu de fardat, mastile incep sa cada, sorry e tot mai greu de rostit si se clatina in dictionare iar unii isi freaca mainile pentru decuplarea contactului multora. Pierderea legaturii e balsam pentru planurile Divide Et Impera. Fiecare in cutiuta lui, cu gandurile si ipodul sau, cu biletul sau de tren spre o destinatie ce nu-i schimba fagasul ori albia, decuplat pe zi ce trece de la vibratii si interdependenta umana, cu contactul pierdut. Cati eram cu mama ori cu tata ori cu sora ori cu prietenii ori cu cunoscutii? Mai nimeni. Sorry. Sorry?