Posts Tagged ‘Eriksson’

Seful federatiei engleze isi da demisia

martie 24, 2010

Anglia nu s-a calificat la Cupa Mondiala cu un procentaj maxim, pierzand in Ucraina, la sfarsitul preliminariilor, si nici sustinerea candidaturii pentru gazduirea turneului final din 2018 nu e stralucita, dupa cum i-a dojenit Jack Warner, caraibeanul de la FIFA, asa ca e intr-adevar loc de ceva demisii. Glumesc, bineinteles.

De fapt, Ian Watmore si-a vazut de treaba, nici prea prea nici foarte foarte, dar cu suficienta diligenta si discernamant pentru a nu atrage atentia din cele mai neplacute motive asupra activitatii Federatiei Engleze de fotbal, The Football Association. Presedintele executiv a avut destul tact pentru a conduce „invizibil”, fara intensa scrutinizare si mediatizare la care e supus sportul rege in insula, si fara a pune forul federal in colimator.

Cam asa au decurs ultimele 9 luni, de la investirea sa in functie, incat s-ar putea concluziona ca bosul executiv era un personaj daca nu neimportant, cel putin insipid. Nu multi au auzit numele Watmore in cursul acestei editii de campionat, asta sa nu mai spunem ca la instalarea sa s-o fi ridicat din sprancene… Watcine?

Insa Ian Watmore si-a demonstrat prestanta si a facut sa i se auda numele in lung si-n lat tocmai la descalecare, lunea aceasta, cand si-a anuntat demisia, respinsa cu cateva zile inainte de Lord Triesman, presedintele The F.A. Condeieri de top au titrat imediat ca plecarea sa nu constituie o pierdere pentru fotbal, si pe undeva probabil asa e, proaspatul demisionar sosind in sportul rege din domenii administrative non-sportive, si anume Departamentul de Inovatii, Universitati si Indemanari al Guvernului. Un birocrat de 51 ani…

La fel de adevarat e totusi ca Watmore n-a calcat stramb in mandatul sau, ci din contra, cu o dorinta ardenta de a „impinge” cat mai energic lucrurile inainte, lovindu-se insa de o lancezeala ce pare-se l-a cam frustrat incet incet, a asigurat printre altele fonduri si pentru o academie de excelenta a federatiei, la Burton. Un proiect ce stagna de ceva ani. Cu alte cuvinte, nou in domeniu, tehnocratul a fost totusi gospodar in ograda, insa – avea s-o constate pe propria piele – fara a a-i avea pe toti de partea sa.

Sigur au fost si nazurosi la numirea sa ori la cursul lucrurilor, in care Watmore dorea o crestere a rolului si importantei forului federal in peisajul fotbalului din Albion. Care rol a fost tot diminuat, incet incet, cu fiecare contract tot mai banos asigurat de Premier League, „iesita” inca din deceniul trecut de sub tutela The Football Association. Printre altele, Watmore incerca sa-i dea Cezarului ce se cuvine, sa redea Cupei Angliei stralucirea si ponderea de influenta in „peisaj” din ani ante – Premier League.

Ei bine, tocmai aici si-a frant gatul Watmore. Intrarea intr-o coliziune de interese cu cluburile elitei, ce-au acaparat atentia si puterea in fotbalul din Anglia, n-a cazut bine fortelor majore. In Football Association Board, pentru o intelegere mai exacta a raportului de forte, se regasesc printre altii un David Gill, mai marele executiv de la Old Trafford, ori Phil Gartside, presedintele lui Bolton Wanderers. Tocmai un cliseu cu cei doi, iesind de la o intrunire federala in urma demisiei lui Watmore, a fost sugestiv publicat intr-un cotidian londonez de mare tiraj. Si reprezentantii trupelor din Premier League in acest Board nu pareau deloc dezamagiti de turnura lucrurilor…

Altceva l-a determinat pe Watmore sa arunce prosopul, dezvelindu-si verticalitatea coloanei vertebrale, si anume numirea „peste capul sau” a unui proaspat angajat intr-un departament federal, insa aceasta a fost probabil ultima picatura pentru un abia sosit in fotbal si trezit peste noapte intr-un post fierbinte, cu multe castane in focul din fata sa, cu rechini dand tarcoale, intr-un domeniu competitiv nu doar in iarba si implicit lipsit total de orice mila.

Duse sunt zilele cand Graham Kelly conducea The F.A. pentru 9 ani, din 1989 in ’98, si asta pentru ca influenta Premier League in peisajul insular, pe-atunci deja in crestere, a erodat incet si sigur la baza The Football Association. Scapata de sub tutela federala, organizatia cu cele mai puternice 20 cluburi permease fibra jocului si magnetizase interesul si resursele cu care sa-si exercite influenta. Un exemplu elocvent poate fi neparticiparea lui Manchester United la editia 1999-2000 a Cupei Angliei, o competitie patronata de federatie, cei de la Old Trafford optand neprincipial pentru a se alinia la infantul turneu mondial al cluburilor, in Brazilia. Semn al puterii Premier League.

Pe cand PL se alapta si mai mult, si mai mult, de la sanul BSkyB, federatia se chinuia sa obtina fractiuni din respectivele imense venituri, de pe urma drepturilor de televiziune cedate ori chiar reimpartite, la nevoie, pentru partidele echipei nationale ori din tururile Cupei Angliei, care, premiera absoluta, si asta in mandatul lui Watmore, au sfarsit prin a fi difuzate pe pagina virtuala a forului federal, www.thefa.com . De ce oare? Pentru ca nu mai erau bani si „jucatori” la fel de potenti si interesati ca Sky Sports sa preia tot mai demonetizata F.A. Cup. Cu care BSkyB, iata, nu se leaga la cap…

Kelly a fost un om de fotbal, din interiorul sistemului, dar care poate n-ar fi rezistat cu brio in turbulentele actuale. Urmasii sai au fost mai degraba adusi in sistem, din alte domenii, creindu-se portretul robot al unui presedinte executiv carierist, preluandu-si rolul din fotbal dupa unul la acelasi nivel, sa zicem in industria farmaceutica. Si aici a pierdut The F.A., continuand pe aceasta linie, care a subminat modelarea si propulsarea din interior a unor pasionati ai jocului cu know-how si expertiza din miezul lucrurilor. N-a fost cazul, apelandu-se, cel mai elocvent, la scotianul Adam Crozier, cel ce avea sa numeasca in persoana lui Eriksson intaiul selectioner strain la carma Albionului, si care presedinte executiv si-a preluat apoi acelasi rol la carma Postei Regale si a postului terestru ITV.

Doua lucruri sunt insa certe. Watmore, fie si cat de nestiut a fost, n-a comis gafa predecesorului sau, Barwick, care, venind din lumea mass-media, n-a fost inspirat sa aleaga in rolul de selectioner un antrenor mai nimerit decat Steve McClaren, iar in al doilea rand proaspatul demis a aratat ca principiile si moralitatea au intaietate in dauna unei sederi in scaun fara batai de cap. Omul s-ar fi putut complace in functie, asa cum a facut-o Barwick, cu toata rusinea necalificarii la Euro 2008, insa a preferat un gest demn unei solutii mai lesne, prin care chiar ar fi putut profita nu doar financiar de o eventuala demitere a sa.

Cred ca stiu la ce s-ar putea gandi unii dintre Dumneavoastra. Asta apropo de FRF si o nesfarsita huzureala in scaun. Insa orice comparatie este de prisos si absolut aberanta. Lumi complet diferite, mentalitati si principii parca de pe planete la mare distanta. N-ar avea nici un rost sa batem apa-n piua.

Cert este ca Albionul este in cautarea celui de-al saptelea sau presedinte executiv in ultimii 11 ani, pe cand Mircea Sandu a sezut in continuare bine mersi in scaun. Monolitul federal romanesc ar putea fi o pilda pentru cel londonez, mai ales ca „diviziunile” si „dificultatile structurale” ar fi in opinia lui Richard Scudamore, boss executiv al Premier League, si care a incercat sa se apere in fata opiniilor ca organizatia sa are de-a face cu demisia lui Watmore, principalele cauze ale instabilitatii The Football Association. Asa o fi.

Reclame

Miliardara fara gel, demascata de nou-promovata frugala

noiembrie 9, 2009

Manchester City a aliniat o aparare inchegata din 58 de milioane lire sterline dar tot a incasat trei goluri pe teren propriu de la nou-promovata cu cel mai mic buget si din cel mai mic oras reprezentat in Premier League. Iar al treilea gol, al mijlocasului scotian Kevin McDonald, abia intrat in teren, a condamnat echipa lui Mark Hughes la a cincea remiza la rand.

3-3 acasa cu Burnley, ce incasase 17 goluri in precedentele 5 deplasari de la sosirea in elita, nu suna deloc bine pentru „miliardara” City. Cu acest bilant recent a zburat Hughes si neselectionabilii sai la loturi nationale in Dubai, pentru un intermezzo cu scop de pregatire si reincarcare a bateriilor. Prilej cu care proprietarul azuriilor, seicul Mansour, isi va vedea pentru prima oara jucaria la lucru, intr-un amical cu nationala gazda.

Hughes se va scuza in Golf cum a tot repetat in declaratiile sale, ca echipa are nevoie de timp pentru a se omogeniza. A tot repetat verbul „to gel”. A se inchega. Gelul cu rol de ungere a relatiilor de joc nu si-a facut inca efect iar linia defensiva Zabaleta – Toure – Lescott – Bridge, cu ultimii trei alipiti in acest an argentinianului, a fost demascata de 3 scotieni ai lui Burnley.

Si nici atacul de multe karate si 72 milioane n-a punctat, Adebayor si Tevez fiind ajutati de-aceasta data de capitanul Kolo Toure si aripile Wright-Phillips si Bellamy.

City mai are timp, Hughes poate nu chiar la fel de mult, dar cert e ca banii n-aduc nici succesul instantaneu, nici fericirea, Sir Alex Ferguson parand a avea momentan dreptate: „City nu e un pericol pentru suprematia lui United”. Pasatul Tevez nu e intre golgeterii campaniei iar trupa lui Hughes are mai putine puncte si sigur mai putini admiratori pentru stilul ei de joc comparativ cu garnitura lansata ca din pusca in 2007 de Sven-Goran Eriksson, pe mai putini bani, la inceputul formei de proprietate straine, de extractie asiatica, de la City of Manchester Stadium.

Thaksin i-a cedat jucaria lui Mansour, ce a decartat sutele de milioane, dar fara ingredientul aici pe nume gel parul fanilor e inca ridicat maciuca de alde nou-promovate ca Burnley. Care cat a costat sa puna de-un unsprezece? Parca opt milioane…

Anglia la cinematograf

octombrie 8, 2009

Toate au un inceput. Trist dar adevarat, precedentul tocmai a fost creat.

Sambata, cu ocazia jocului Ucraina – Anglia, din preliminariile C.M. 2010, suporterii Albionului nu vor avea posibilitatea sa vizioneze evolutia favoritilor, nici pe un canal de televiziune terestru, nici pe unul prin satelit. Pana acum cativa ani, difuzarea meciurilor Angliei pe BBC era litera de lege. Mai recent, de cand Setanta a castigat si ea drepturi de televizare prin satelit, canalul irlandez a transmis meciurile nationalei engleze din deplasare, disputate in actualele preliminarii. Dar falimentul Setantei, petrecut in vara, a lasat un gol si nimeni n-a cules cioburile, in conditiile in care Anglia obtinuse deja calificarea.

Fara alt difuzor licitand pentru jocul din Ucraina, federatia de la Kiew a optat pentru distribuirea drepturilor unei companii online, ce va transmite meciul pe internet. Anglia, in drumul spre Africa de Sud, a ajuns doar pe internet. Nu la televizor, ci pe PCuri. Pentru o buna calitate a imaginii, difuzarea este restransa la un numar de un milion de abonati, cu totii platitori. Cinci lire achitate pana miercuri, 10 in cazul platii facute joi si vineri respectiv 12 in ziua meciului. Cati englezi se vor inghesui in jurul monitoarelor? 2,5 milioane, conform estimarilor difuzorului. Cu alte cuvinte, fiecare proprietar de PC isi va chema unul – doi amici… Cert e ca zeci de milioane de insulari vor ramane cu buzele umflate.

Fericiti cu adevarat vor fi doar fanii plecati in Ucraina. Vor vedea la treaba o garnitura aproape completa. Capello nu se joaca. Dar difuzorii o fac, pe pielea sustinatorilor nationalei…

Si mai rau, Puburile, gazde traditionale in asemenea ocazii, nu vor avea ocazia sa trasmita, ceea ce se va rasfrange negativ asupra incasarilor lor. O alta lovitura pentru aceasta adevarata institutie a coltului de strada din comunitatea Albionului, Public House si asa vaduvit de profituri intr-o perioada de criza. Cinematografele Odeon au preluat in schimb jocul din Ucraina, asa incat urmasii inventatorilor jocului se vor duce „la film” pentru a-si vedea la lucru nationala. Hilar, nu-i asa? Iar pentru nevricosi, vestea ca in platoul comentatorilor jocului se va afla Sven Goran Eriksson, e prilej de pastile antidepresive. Macar dupa calificare, cand vor veni niscaiva meciuri amicale, deplasarile trupei lui Capello vor fi acoperite de ITV, post terestru privat.

Pios omagiu unui veritabil gentleman al jocului

septembrie 23, 2009

Sir Bobby Robson a fost comemorat zilele trecute intr-un impresionant serviciu religios in Catedrala din Durham, urbea sa natala din nord-estul Angliei. In luna iulie, in varsta de 76 ani, remarcabilul om de fotbal, fost excelent jucator si antrenor, ceda dupa cativa ani de suferinta in lupta contra cancerului.

Fotbalul n-a pierdut in acest an doar un mare antrenor, de fapt ultimul cu care Albionul a ajuns la un pas de finala Campionatului Mondial, cand cu penultimul act pierdut la penaltyuri la Torino, in fata Germaniei, in ’90, ci mai ales un om minunat, un gentleman desavarsit, de moda veche, ce a impartit binete si intelepciune tuturor celor care au avut sansa sa-l cunoasca, fie ei din lumea fotbalului ori ilustri necunsocuti.

Asa cum remarcau in cursul serviciului religios atat Gary Lineker, devenit golgeter al turneului final din 1986 tocmai sub bagheta lui Robson, cat si Sir Alex Ferguson, antrenor al Scotiei la vremea respectivului Campionat Mondial mexican, Sir Bobby a fost extrem de popular si mult iubit datorita farmecului sau cu care i-a inaltat si i-a facut mereu sa se simta bine pe cei din jurul sau. Robson a avut timp, un zambet si-o vorba buna pentru fiecare…

Asa cum mi-a confirmat si destainuit, intr-un interviu pe care-l realizam la inceputul anului trecut, pe cand starea sanatatii lui Sir Bobby se subrezise simtitor, si Morgan Phillips, autor a doua carti despre Fulham Football Club si tot ce tine de alb-negrii londonezi, si anume <Fulham We Love>, publicata in 1976, la un an dupa prezenta in finala Cupei Angliei, respectiv <From St. Andrew’s to Craven Cottage>, aparuta in 2007 si mergand pe firul istoriei initiale a vest-londonezilor, de la o grupare fondata pe langa biserica din zona, la sosirea pe Craven Cottage, in folosinta pana si astazi.

Reproduc in continuare pasajul despre Sir Bobby Robson, prin vorbele autorului Morgan Phillips, referindu-se la sosirea unui tanar jucator, Robson, sosit de la alb-negrul lui Newcastle United, din nord-estul natal, la alb-negrul lui Fulham…

When did you first see Bobby Robson?

– In the 1940s and 1950s most players lived locally and our neighbours Mr and Mrs Ray, devoted supporters, looked after some of the single men including a homesick Bobby. If the Rays had not welcomed him so warmly, he might well have gone back to the north east of England at the first chance. He became a really exciting forward, almost as skilled as his partner Johnny Haynes. Unfortunately, the club sold Bobby in 1956 but he returned six years later when Fulham was in danger of relegation. He came to our rescue again in 1990 by which time he was manager of the England team. Fulham was in serious financial trouble and Bobby gave a fund raising talk. When he finished he heard someone mention my name. He called me over and spoke appreciatively about my family and our neighbours the Rays, because he still remembered the welcome that he had received 40 years before. Sir Bobby Robson is one of the finest men in British football.

Morgan a subliniat ca Sir Bobby Robson, tanarul sosit la club in anii ’50, a sarit in ajutorul lui Fulham in 1990, pe cand londoneza avea mari probleme financiare, in cadrul respectivului dineu in scopuri caritabile minunatul antrenor mentionandu-i si pe Morgan si familia Ray, de care nu uitase peste decenii, rasplatindu-i cu vorbe bune pentru ospitalitatea cu care-l ajutasera initial sa se acomodeze in capitala. Si dupa cum mai spune Morgan, Sir Bobby devenea iute aproape la fel de iscusit in avanposturile lui Fulham ca eroul legendar al locului, Johnny Haynes. Ulterior, in ’56, Robson a fost cedat, revenind la club in ’62, pe cand alb-negrii erau in pericol de retrogradare.

Sir Bobby a fost apreciat in lungul si latul continentului dar pentru a intari remarcabilele-i virtuti, demn de mentionat este ca antrenorul perindat pe diverse meleaguri a ramas cu sufletul, atasat din inima, nord-estului sau iubit. Iar cand Newcastle United l-a solicitat, intr-un moment de descrescendo pentru club, in 1999, Sir Bobby a sarit din nou in ajutor. Pentru ai sai, din nord-estul industrial, ar fi facut orice. Si a pornit atunci la drum cu un 8-0, record al clubului pe St. James’ Park, contra lui Sheffield Wednesday, finalmente salvand corabia de la retrogradare, dupa o perioada nefericita cu Gullit la timona. Sir Bobby chiar a calificat-o pe Newcastle in Champions League si pana in semifinalele Cupei UEFA, dar a fost pe nedrept si nepoliticos demis, in 2004, de bossul Freddy Shepherd, lovitura care poate a declansat boala gentlemanului, parasind clubul in stilu-i caracteristic, fara ranchiuna ori controverse, ci doar retragandu-se demn, si in plus lovitura ce in mod cert a destabilizat pe termen lung „Cotofenele”. Sfarsite in aceasta vara in liga secunda…

Deloc de mirare, la Durham l-au comemorat si antrenori ca Pep Guardiola, elevul sau la CF Barcelona, ori alti fosti sau actuali selectioneri ai Albionului, de unde, la fel, eronat a fost pus pe faras, si cu smotruieli nemeritate din partea presei, ca Sven Goran Erikkson si Fabio Capello. Fotbalul a fost intr-adevar in doliu dupa Sir Bobby Robson iar lacrimile lui Paul Gascoigne, junele titularizat in acea semifinala de pomina pe Delle Alpi si plangand stins la Torino, s

SirBobby Robson, 1933 – 2009. Odihneasca-se in pace.

Doar Drogba inaintea lui Burnley

septembrie 21, 2009

Orice verdict e vremelnic dar cateva impresii pot fi impartasite. In fond, s-a scurs deja o treime din turul Premier League 2009-2010.

Incep prin a reaminti un paragraf din editorialul „Fotbalul, pe locurile 14-15”, pe care-l semnam in Fotbal Vest in luna iulie, pe cand prim-divizionarele abia isi incepusera pregatirile precompetitionale, si in care le aminteam pe Portsmouth, Bolton Wanderers si Hull City drept ocupante ale locurilor retrogradante, 18, 19 si 20, la finele actualei editii, in mai 2010: „Culmea ironiei e ca si la anul focurile retrogradarii ii vor perpeli probabil tot pe antrenorii englezi iar de-ar fi sa ma dau bookmaker pentru o zi, le-as trece pe Portsmouth, Bolton si Hull pe lista neagra, prima fie ea si preluata de un bogatas arab, dupa modelul de la Man. City, cu tot cu petrodolarii sai dar fara a fi fost pus la “testul de prestanta” in ceea ce priveste standardele Premier League. Adica Hart, Megson si Brown, asta daca luna mai ii va regasi in posturi. Dar nu incercati si Dumneavoastra acasa, sa aruncati bani pe aceasta speculatie cu cele trei, caci s-ar putea sa va arda. Am presupus si eu, asa…”

Visiniu-albastrul lui Burnley a fluturat triumfator in mai, pe Wembley. Momentan, datele problemei nu s-au schimbat, nou-promovata luand in piept elita si batand deja trei cluburi la zero, acasa, pe Turf Moor. Iar la ultima ocazie, gratie unui varf adus de la o recenta participanta in Cupa UEFA, dar acum doar amarata cu zero puncte in coada. "Pompey"...

Visiniu-albastrul lui Burnley a fluturat triumfator in mai, pe Wembley. Momentan, datele problemei nu s-au schimbat, nou-promovata luand in piept elita si batand deja trei cluburi la zero, acasa, pe Turf Moor. Iar la ultima ocazie, gratie unui varf adus de la o recenta participanta in Cupa UEFA, dar acum doar amarata cu zero puncte in coada. "Pompey"...

Dar nu la cele trei ma voi referi, ci la nou-promovata Burnley Football Club, principala candidata a bookmakers la retrogradare, conform cotelor dinaintea inceperii stagiunii. Caci Burnley a infirmat sambata proverbul cu ulciorul care nu merge de trei ori la apa, invingand din nou acasa, in primul joc al rundei a sasea, televizat pe Sky Sports, 3-1 cu Sunderland.

Turf Moor, datorita capacitatii sale restranse, a inregistrat cea mai mica asistenta a etapei din elita, doar 20.196 spectatori, insa… ce mai spectatori. Vorba unui suporter al visiniu-albastrilor, fanii au cantat si scandat la nesfarsit, o ora si jumatate plus prelungiri si la lovituri de departajare, in editia trecuta, cand viitoarea nou-promovata a descins pe Stamford Bridge, a remizat cu Chelsea, si finalmente a eliminat-o din Cupa Ligii, in urma suturilor de pe punctul cu var. A fost o campanie a competitiei K.O. in care Burnley nu doar a facut 1-1 acasa la Chelsea, dar le-a invins la Turf Moor si pe Fulham, Arsenal si Tottenham, fiind eliminata abia de ultima, in prelungirile mansei a doua a semifinalei, datorita golurilor in plus marcate in deplasare. Pazea, vine Burnley!

Fanii sunt acum si mai entuziasti, si mai calzi, ridicandu-se, aidoma echipei, la nivelul elitist al Premier League si percepand insemnatatea momentului. Incredibil dar adevarat, dupa 6 etape, doar Chelsea lui Ancelotti, lidera fara punct risipit, are o linie de clasament superioara lui Burnley in meciurile de pe teren propriu.

Burnley avea sa debuteze in Premier League cu un dus rece la Stoke, promovata de anul trecut, esec care o punea deja sub lupa scepticilor. Dar trupa lui Owen Coyle a strans imediat randurile, inregistrand doua succese de moral, pe teren propriu, in decurs de o saptamana de la debutul campionatului. A fost mai intai acel neverosimil 1-0 cu Manchester United, cand campioana a ratat inclusiv un penalty in jocul de la mijloc de saptamana, iar apoi un alt 1-0, tot in dauna unei „europene”, Everton Liverpool, si ea „inghetata” la punctul alb de danezul din poarta nou-promovatei, Jensen. Saha l-a copiat pe Rooney iar Burnley a strans 6 puncte din doua meciuri creditate cu… „2”.

Sambata, Burnley s-a impus in acel gen de confruntare tipic pentru echipele amenintate de retrogradare. Un meci de… 6 puncte. Sunderland e in aceeasi luntre si, doar invingand formatii mai mult sau mai putin de calibrul ei, Burnley isi poate consolida postura in elita. Restul, gen victorii contra campioanei en-titre, sunt bonusuri mai mult decat binevenite, excelente pentru moral, insa nu neaparat jocuri deseori amintite drept fiind de 6 puncte.

Remarcabil e si faptul ca Owen Coyle n-a facut nu stiu ce achizitii, in mare aceeasi jucatori ce au urcat treapta in elita, via – Wembley, purtand falnic stindardul clubului din Lancashire si in Premier League. Tot Wade Elliott, marcatorul unicului gol din finala play-off, 1-0 contra lui Sheffield United, s-a aflat la originea primului gol de sambata, smulgand un penalty, si tot scotianul Alexander, veteranul capitan, si-a reconfirmat precizia de la 11 metri.

Abia dupa pauza, cand era introdus in minutul 57, un nou recrut a pus si el umarul la redistantarea lui Burnley. David Nugent, abia reintors in Lancashire, dar nu la Preston, unde isi facea un nume cu care debuta cu gol in nationala Angliei, ci la micuta Burnley, si-a redescoperit pofta de gol pierduta la Portsmouth, reusind o dubla de efect, cu capul si cu stangul, din pirueta, dinafara careului: 3-1. Lui Nugent li se adauga fundasii Mears, sosit de la Derby County, via – Marseille, unde a fost imprumutat, si africanul Bikey, un munte de om ce n-a inghitit ratarea revenirii in elita, cu Reading.

Coyle a adaugat ici-colea, prin partile esentiale, dar colectivul unit ce a surprins Albionul, promovand la mustata, continua sa minuneze, pastrand procentajul maxim la Turf Moor. O fi arena cea mai mica din elita, dar vocea suporterilor se face auzita. Iar idolii raspund pe masura, cu 1-0 si 3-1.

In contrast, un club care era egalat in prelungiri de AC Milan, in 27 noiembrie 2008, intr-un joc din grupele Cupei UEFA, n-a acumulat inca nici un punct in Premier League si a incasat o medie de doua goluri pe meci in primele 6 etape. Portsmouth, caci despre „Pompey” este vorba, s-a despartit si de sus-amintitul Nugent, care nici nu figura in acel 2-2 de la Fratton Park, ce a fost… 2-0 pana in minutul 84. Atunci au iesit la rampa Ronaldinho si Inzaghi.

Altii insa, dintre care cei mai remarcabili ar fi Johnson, ajuns la Liverpool, Distin, la concitadina Everton, Crouch, dupa Redknapp, la Spurs, ori Davis, inhatat de Bolton, au parasit Titanicul din portul Portsmouth, la fel ca veteranul Sol Campbell, neutilizat in acel joc de referinta cu milanezii, dar care, transferandu-se tocmai in liga a patra, la Notts County, trupa avandu-l drept director pe Eriksson, a dat masura completa a necesitatii sariturii de pe punte. Tony Adams, la carma contra rosso-nerilor, si-a frant si el de-atunci gatul, iar Paul Hart, inlocuitorul, a tesut cu chiu cu vai plasa mentinerii in elita insa nu mai are solutii si pe 2009-2010.

Portsmouth s-a anuntat a fi drept o victima previzibila, iar startul ei confirma temerile, nu datorita numelui lipsit de sonoritate de pe banca tehnica, Paul Hart, nume ce a atras in intersezon recruti pe masura, jucatori de nivelul doi, cu care doar poti sfarsi sub elita, ci mai ales datorita instabilitatii de la conducerea clubului, destabilizat de interminabilele discutii din cursul verii legate de preluarea gruparii de catre un consortiu arab. Pestele de la cap se impute si incertitudinea de la Fratton Park se rasfrange evident asupra rezultatelor din teren. Cele doua coordonate sunt inseparabile, orice delimitari ar vrea unii sa faca…

Portsmouth e macar la… zero, insa vecina – rivala de pe coasta sudica, Southampton, sta chiar mai rau. Pornind cu un handicap de zece puncte, din nou pe motive legate de imputirea pestelui de la cap, „Sfintii” abia au inregistrat primul succes stagional, 2-0 acasa cu Yeovil Town, in fata a peste 19.000 suporteri, pe St. Mary’s, oaspetii declarandu-se insa dezgustati de acordarea celor doua penaltyuri din care noul recrut Rickie Lambert a asigurat primele puncte alb-rosilor.

Macar Portsmouth e inca in Premier League, cu amintirea unui joc cu milanezii, in Cupa UEFA, acum nici zece luni. Insa Southampton, adversara Stelei in Cupa UEFA, in toamna lui 2003, e lanterna rosie a ligii a treia, si desi handicapul e surmontabil, „Sfintii” fiind la -2 si deci la opt puncte in urma unei clasate pe o pozitie salvatoare, si anume tocmai Yeovil, exemplele nefericite din editia trecuta pot pune sub semnul intrebarii capacitatea clubului de a raspunde adversitatii. Luton s-a scufundat, torpilata de cataroiul din start, -30 puncte. Altele s-au salvat…

Dar sa se fi inclinat oare Anglia aidoma Titanicului, cu coasta sudica luand apa? Nu de alta dar si „verzii” de la Plymouth Argyle, fara succes in 8 etape, proptesc ierarhia ligii a doua…

Unii se scufunda, nou-promovata Burnley exulta. Si nu pare a fi doar un foc de paie. Cata vreme „visiniii” vor invinge si tine la distanta adversare directe, „ambarcatiuni usoare”, gen Birmingham City, si ea o nou-promovata, viitoare oaspete pe Turf Moor, trupa lui Coyle va putea spera la supravietuire. In fond, calculele spun ca si 39 de puncte pot fi suficiente, iar Burnley a strans deja noua.

Urmatoarele luni doar vor confirma (sau infirma) speculatiile rezultate din primele confruntari. Dar Burnley pare a avea vant bun. Si poate ca proximul derby local, la vecina de pe Ewood Park, Blackburn Rovers, va aduce clubului fondator al The Football League, participant la acea memorabila prima editie de campionat din 1888, si primele puncte externe. Ce ziceti, Alexander si Nugent? Se poate…

Fisa unui „Groundhopper” incognito

august 24, 2009

La ora la care Sven-Goran Eriksson si a sa Notts County erau intampinati la Macclesfield de chibiti  ai gazdelor travestiti drept Ulrika Johnson, un fan al trupei din Nottingham prefera sa dea deplasarea ce avea sa se dovedeasca de vis, gratie unui 4-0, pe o vizita la terenul “buturugii mici” Wembley F.C., adaugat astfel listei de peste 800 de arene pe care a asistat la jocuri de fotbal, dupa cum mi-a dezvaluit cu ocazia unui meci din runda extrapreliminara a Cupei Angliei

Nu stiu pe cate stadioane insulare am fost dar Neil nu se incurca in zeci, spunandu-mi inca din primele vorbe ca a trecut bine de opt sute. Adica mii de meciuri, aducandu-mi imediat aminte de regretatul Branco Vuin. Neil nu actioneaza insa cu aparatul de fotografiat ci e loial cercului restrans al cutreieratorilor pe cat mai multe terenuri, denumiti “Groundhopper”. Hopa de pe o arena pe alta.

L-am remarcat cum schiopata, la intrarea pe Vale Farm, terenul lui Wembley Football Club, inaintea jocului din runda extrapreliminara a Cupei Angliei, cu Basildon United. Mi-a impartasit imediat preferinta sa pentru meciurile din ligi amatoare, cu explicatia de care aminteam in reportajul precedent, ca “aici suntem tratati de la poarta ca fiinte umane si apoi spectatori, si nu ca portofele, cum e cazul in primele esaloane”. Nu l-am contrazis, el fiind mult mai umblat, pana si acum, cu un genunchi “in pioneze” dupa o miuta, accidentare ce l-a impiedicat recent sa asiste la traditionalul amical Wimbledon – FC United of Manchester, ocazie cu care si-ar fi adaugat in palmares prezenta pe arena sud-vest londoneza Kingstonian.

Te admir ca ai avut curaj sa stai cu ei in peluza”, m-a gratulat Neil, dupa ce i-am spus ca m-am simtit in largul meu intre fanii oaspetei din Manchester, dizidenti ai “marii” United. De ce? “Au fost cei mai acizi la adresa opiniilor mele, dupa ce am scris ca n-am mai vazut asemenea comportament ca al lor in ligile mici, cu ocazia primului joc din istoria lui FC United, cu Leigh RMI. Ce mai scandari… Plus ca i-au stropit cu bauturi alcoolice pe jucatorii adversarei. Am opinat ca asemenea atitudine nu cadreaza cu fotbalul amator”.

Asadar Neil scrie… Cutreieratorul intre doua varste, cu cercel in forma de peste in urechea stanga, si aducand perfect cu un fan inveterat, mi-a explicat ca semneaza sub pseudonim un editorial sub genericul “Povestile calatorului”, in revista saptamanala a fotbalului amator din Albion, comentarii de tot felul primindu-le in casuta virtuala. La care scoate din punga si o revista sub acelasi nume, insiruind toate diviziile si cluburile din fotbalul amator, plus tintarul competitional pe 2009-2010.

Cu asemenea “Biblie”, Neil a “coborat” in sfarsit de la Nottingham si pe Vale Park, arena lui Wembley F.C. din preajma marelui Wembley. Pe care, desigur, l-a bifat demult. Ii arat programul de meci, pe ale carei ultime pagini e radiografia facuta sub acelasi generic “Povestile calatorului”, la 6 jocuri la care asista de marti pana sambata, de un anume Brian Buck, prezentat drept un “Groundhopper” senior si abonat anual la Tottenham. Il intreb pe Neil daca e si el cutreierator “senior” si imi arata recordul lui Brian Buck, publicat in aceleasi pagini: 9.373 de jocuri pe 2.837 terenuri vizitate.

De unde pana unde “Groundhopper”? Si aici Neil ma da gata. “Ca abonat al lui Notts County, am mers si in toate deplasarile, si cum intre 1984 si ’91 ne-am plimbat din prima liga intr-a treia si inapoi, am ajuns sa vad arenele destulor profesioniste. Iar in 1997, cand am cazut chiar in esalonul patru, am sfarsit prin a contoriza spre 91, totalul stadioanelor din Premier League plus Football League. Dupa care m-am concentrat sa le vizitez, tot cu County, si pe cele ramase inca nebifate. Am batut astfel lejer suta, datorita numeroaselor promovate peste ani dintre amatoare, in primele 4 ligi. Asa ca in acest nou sezon am de mers doar intr-o deplasare cu Notts County, pe 28 decembrie, la nou-promovata Burton Albion”.

L-am intrebat daca nu merita acum sa se intoarca la statutul de abonat al alb-negrilor “The Magpies”, preluati in iulie de investitorii arabi de la Munto, cu al lor director de fotbal Sven-Goran Eriksson. “Am avut destul! Notts e clubul cel mai plimbat intre divizii, cu 12 promovari si 15 retrogradari, iar mai nou intre ligile mici ale profesionismului, plus ajuns la un pas de desfiintare la mijlocul acestui deceniu. Cand am descoperit deliciul de a fi <Groundhopper> pe cat mai multe arene, am imbratisat fotbalul amator. E alta viata… N-as mai fi ca fani ai lui Manchester United care pana si acum isi ocupa sambetele calatorind la Old Trafford. Multi sunt afaceristi din Londra. Altii, de exemplu din Exeter, umplu doua autocare pentru a <taia> o jumatate de tara, pana in Manchester. Lipsiti de imaginatie…

Odata toate arenele profesionistelor vizitate, cu Notts County, Neil s-a axat intr-o buna zi pe meciuri de referinta, ultimele pe stadioane vechi, ce urmau sa fie scoase din circuit, ori inaugurale, pe terenuri noi-noute. “De exemplu am fost peste drum, pe vechiul Wembley, la cantecul de lebada… Anglia – Germania.” Zic Didi Hamann si ma ingana. Joc de referinta i s-a parut si acesta, al lui Wembley F.C., in chiar primul tur al Cupei Angliei. “Acum voi incerca sa merg in fiecare tur pe cate un teren nevizitat…”  

Neil imi spune ca e cat se poate de obiectiv in “pastilele” sale, ferindu-se sa laude fara acoperire, pentru a nu fi ulterior “dovedit” de potentiali alti “Groundhopper”, care, unsi cu toate alifiile, pot face diferenta intre nenumarate terenuri, tribune, atmosfere de meci. Wembley F.C.? “Un calificativ bun. Primitori!

Auzim la radio ca e Macclesfield 0 – Notts County 4, dupa ca in prima etapa “Macalendrii” lui Eriksson o zdrobisera cu 5-0 pe Bradford City, si il intreb daca n-are chiar nici un regret. De la locul 21 in 2008 si 19 in mai, adica la un pas de retrogradarea dintre profesioniste, lidera acum in liga a patra. “M-am bucurat recent, acolo, pe Meadow Lane, la amicalul cu rivala Forest, 2-1 pentru noi, la debutul lui Sven. Dar mai degraba sunt fan al fotbalului amator, in intregul sau, decat al lui County, si – la urma urmei – toti acesti bani noi la profesionism, fie in Premier League, fie la Notts, pot fi retrasi intr-o buna zi. Tocmai au pompat peste 5.000 lire pe saptamana in salariul noului varf Lee Hughes, enorm pentru liga a patra, ca de, are cota, dar tocmai asemenea contracte pe <plimbareti> ne-au dus pe buza falimentului. Deci…

Deci Neil cu cutreieratul sau, spre “cota” 1.000 si pe urmele “seniorului” Buck, iar Notts County sub bagheta lui Sven, incercand intr-un cincinal sa redea stralucirea celui mai in etate club profesionist din lume. Da. Fondat in 1862, County e mai vechi decat federatia engleza, infiintata in 1863, si participant la prima editie de campionat din istoria fotbalului, clasandu-se pe 11 din 12 cluburi, in 1889. E drept, un unic trofeu major, Cupa Angliei, in secolul XIX, dar clubul care va aniversa la anul centenarul pe vechea arena Meadow Lane se poate lauda cu admirabilul rol de esantion pentru alb-negrul vertical al “Batranei Doamne” Juventus…

A inceput de-a binelea… Si Eriksson ca din pusca!

august 8, 2009

11 august 2007. Sven Goran Eriksson revenea val-vartej in prim-planul peisajului fotbalului englez, ca manager al lui Manchester City, cu un 2-0 in deplasare la West Ham, in etapa de debut. Avea sa fie prima din trei succese la rand, toate la zero, in sezonul 2007/2008 din Premier League. Aventura sa avea sa se sfarseasca tot pe 11, dar in luna mai, in 2008, cu un usturator 1-8 la Middlesbrough. Locul 9 si o calificare in Cupa UEFA. Peste putin timp, vara trecuta, suedezul era debarcat de la Eastlands cam cum era nevoit sa se desparta candva si de nationala Albionului.

A fost o poveste cu seici ce i-a retezat picioarele scaunului sau la reprezentativa Angliei, inaintea WorldCup 2006, si s-a intamplat ca atat in 2007 cat si luna trecuta sa revina in fotbalul englez tot datorita unor oameni cu relatii si bani din lumea Orientului. Acum doua veri, sosirea thailandezului Shinawatra la Man’City il propulsa imediat pe Eriksson in scena.

Luna trecuta, in 14 iulie 2009, preluarea lui Notts County de catre un consortiu din Dubai condus de un om cu dare de mana din Qatar a adus cu sine si investirea aceluiasi uns cu toate alifiile globe-trotter. Munto Finance Limited a stiut din start ce vrea si pe 21 iulie era dezvaluit numele lui Eriksson. Imediat, pe 25, directorul de fotbal al trupei de liga a patra se lansa la apa cu un 2-1 in amicalul cu concitadina Nottingham Forest.

Pare peste mana, fortat, faptul ca unul ca Eriksson s-a reapucat de treaba taman la Notts County. La prima vedere, ar parea doar un mariaj financiar, un alt tun al „oportunistului” scandinav acum in varsta de 61 ani, insa nu-i chiar asa. County are acea aura cu totul aparte, in consonanta cu valorile absolute ale fotbalului englez, si anume traditia indelungata a jocului si pasiunea pentru fotbal, pentru culorile locale, pentru sustinerea clubului comunitatii, fie el cat de mic sau cu probleme. Iar County numai mic nu e, daca vrem sa vedem mai mult decat bani, rezultate, glorie, locuri fruntase.

Notts County e cel mai vechi club profesionist din lume si al cincilea ca vechime din istoria jocului. De fapt, fondat fiind in 1862, e mai batran chiar si decat The F.A., infiintata in 1863. Mai mult, alb-negrii in dungi verticale se numarau printre cele 12 grupari fondatoare ale Football League, cu a sa prima editie de campionat din istoria jocului, pe care o incheiau pe 11 in 1889. Mai apoi, erau sursa de inspiratie pentru ceea ce e si astazi trusoul lui Juventus Torino.

Pe de alta parte, County nu si-a depasit ulterior conditia de pioniera a jocului, ramanand oarecum in anonimat dar mereu cu acea poveste minunata a inceputului, pastrata in analele fotbalului. Doar un trofeu major, Cupa Angliei, si acela in secolul XIX. Apoi, un numar nedorit de retrogradari, 15, care, coroborat cu cele 12 promovari, o fac drept cea mai plimbata profesionista intre divizii. Din pacate, mai mereu intre cele inferioare. Si aici ajungem la Sven…

Caci Notts a incheiat pe 21 in 2008 si pe locul 19 in luna mai, de fiecare data in liga a patra. Adica aproape de locurile 23-24, retrogradante din fotbalul profesionist. Ei bine, la un club care doar de doua ori a reusit sa castige acest esalon patru, in 1971 si 1998, s-a inhamat Sven la lucru. Ca director de fotbal, secondat de sfatuitorul Tord Grip, mereu mana sa dreapta, si de preparatorul Svensson, un alt compatriot. Va reusi Sven minunea? Mai are suedezul charisma succesului?

Primii pasi spun da. In 25 iulie, 2-1 contra concitadinei Forest, din liga a doua. Amical – amical, dar la cata rivalitate e intre cele mai apropiate ca locatie cluburi profesioniste din Albion, a fost mai mult decat un amical. Meadow Lane, pe care County joaca din 1910, adica de aproape un secol, e la 300 metri distanta de mai faimosul City Ground, al lui Forest, dar – esential – peste apele raului Trent… Ca o paranteza, s-o fi numind arena lui Forest a orasului, „City Ground”, dar pozitionarea sa este inafara granitei lui Nottingham. Cu alte cuvinte, County e echipa orasului, gratie pozitionarii lui Meadow Lane pe malul „bun” al raului. Pana si in aceasta privinta, Notts County are „dosar” bun, mai cu fir de aur, pe masura sosirii unuia ca suedezul.

Iar startul in noua editie a fost aidoma celui al suedezului, la intoarcerea in Albion, in 2007. Adica la superlativ. 5-0 acasa cu Bradford City, cu 3-0 la pauza. Hat-trick al ex-puscariasului Lee Hughes. Lidera dupa prima etapa. „Macalendrii” zboara la inaltime. Intreaga poveste pare un scenariu de film. Desigur, Sven e doar director, supervizeaza, si victoria e a managerului Ian McParland, un scotian, de fapt al optulea marcator all-time al alb-negrilor, cu 90 reusite intre ’80 si ’89. Al doilea ar fi un anume Tony Hateley. Va surprind asemenea nume asociate cu clasata pe locurile 21 si 19 in liga a patra? Ei bine, Meadow Lane a magnetizat peste ani si alde Dixie Dean, Tommy Lawton ori Martin O’Neill. Iar de luna trecuta un tar intre antrenori, Sven Goran Eriksson.

Unde e Sven, se vorbeste de Premier League. Atat de bombastice sunt planurile alb-negrilor. Pare greu de crezut, la cat de sinistre au fost ultimele clasari ale clubului, dar Notts County se alinia la startul ultimei editii a vechii primei ligi engleze, in 1991, inaintea lansarii F.A. Barclays Premier League. Pe care trupa pe-atunci a lui Allardyce n-a mai prins-o, retrogradand din elita in ’92. De atunci, amar si lacrimi. Din aceasta vara, planuri si sperante.

Dupa 5-0, ti-ar putea fugi pamantul de sub picioare, mai ales cand clubul il are la carma pe unul ca Sven. O noua frumoasa fila de poveste, tipica fotbalului englez, e in tiparire pe una din micutele dar atractivele arene din insula. Trupe ca Notts County dau in felul lor mai multa culoare unui fotbal mult prea patronat de titlurile cu litere de-o schioapa legate de alde Ronaldo si bolizii sai gata de-a fi facuti zob de parapeti, ca de, asta e cand ai prea multi bani si nu si integritate pe masura, sa-i chibzuiesti. Sven va chibzui in schimb fiece pas, orice miscare sau transfer, si rezultatele vor aparea, neindoios. E doar o chestiune de timp…

Ziua 174. Vulnerabilitatea „cetatenilor” rapiti

iunie 14, 2009

The Citizens. „Cetatenii”. Una dintre poreclele lui Manchester City. Chiar a fost clubul orasului, cu mai mare magnet la localnici decat mai victorioasa United. Dar ii mai reprezinta City cea cu recenta operatie estetica pe cetatenii ce ii luau cu asalt vechiul Maine Road? Mai jos, o scurta radiografie a haloasei campanii de transferari a actualei City, grebland in ultimii 2 ani nu mai putin decat 11 jucatori, deci… o echipa intreaga, cu sume de transfer de minim 8 milioane lire sterline, si potentialul de a cadea implicit in ridicol… 

As oferi doar trei exemple, suficient de sugestive. Primul s-ar referi la succesiunea pe postul de fundas dreapta. Micah Richards e un produs al pepinierei locale ce s-a lansat debordant. In unele jocuri ti-a taiat rasuflarea. Noul Gary Neville al Albionului sau cel putin atat. Va evolua zilele acestea la Europenele de tineret. Dar pe postul lui Micah a fost adus Vedran Corluka, intr-una dintre „deschiderile” pe-atunci noului sosit Eriksson. Micah incet-incet a palit iar Vedran a sfarsit prin a fi cedat Tottenhamului. Continuitatea fusese pierduta. La mutare inlocuitorul Hughes, care a venit cu solutia Zabaleta. Noul numar 2. Pana si sud-americanul a fost plimbat pe posturi, cum era „tarat” si Micah in centru, iar acum se aude de varianta Glen Johnson. De ce? Pentru ca produsul lui West Ham e pe val si s-a facut remarcat cat sa ajunga titular la seniorii Angliei. I-a crescut cota iar City recruteaza nesatios tot ce misca vertiginos in… sus. Atatea milioane cheltuite in doi ani, pentru un acelasi post de fundas lateral, cand clubul crescuse un armasar cu mare potential…

Al doilea exemplu ar fi trista poveste recenta a lui Joe Hart. Junele portar a fost titularizat de Eriksson la City in dauna compatriotului antrenorului, Isaksson, dar si acestuia i-a fost taiata de sub picioare craca necesarei continuitati. Avantul, aripile, speranta consistentei intre buturi, esentiala pentru rodarea cu bataie pe termen lung a tanarului goal-keeper. Hughes a ales sa mearga pe mana experientei, alegand niste manusi sigure, detinute de irlandezul trecut bine de 30 ani, Given. Hart, ajuns rezerva, desi titular intre buturi, pentru Albion, zilele viitoare, in Suedia.

Si mai socant e cu Daniel Sturridge. Un alt „mancunian” de-al locului, crescut in pepiniera din umbra Maine Road. Tanar, robust, cu explozie, potential marcator cu nemiluita. Eriksson i-a dat curaj. Hughes i-a dat liber sa fie recrutat pe zero lire zero centi de Chelsea. Un alt tanar irosit. In aceasta vreme, City nu pierde vremea in a cauta atacanti cu cote de zeci de milioane pe piata, amintindu-se pana si de Eto’o. Pai camerunezul a marcat in finala Champions League, nu-i asa? Chiar e City cea eliminata din Cupa UEFA de HSV de nasul pretiosului ex-Fotbalist African al Anului?

Barry a fost adus deja pe o caruta de bani iar altii s-ar putea sa-l urmeze. Si apropo de Barry, curioasa alegerea sa pentru City, la un an dupa ce se codea sa treaca la Liverpool, ajunsa vicecampioana. Stiu, omul a sperat in adancul sufletului sa furnizeze surpriza, ajungand in Champions League, cu Villa, iar odata visul spulberat a cautat o alta trupa dinafara „careului” care sa-i alimenteze iluzia…

Sa nu fi urcat oare City in ierarhie, cu Hart portar, Richards fundas dreapta si Sturridge in fata? Greu de zis daca ar fi terminat si mai rau, fara Robinho, adus pentru un record britanic de transferari. Cu alte cuvinte, zecile de milioane investite in ex-madrilen n-au adus nici pe departe saltul visat, ci o clasare inafara eurocupelor, prinse in schimb de un Fulham bazandu-se printre altii pe gen Richards ori Sturridge. Jucatori mai putin apreciati ori chiar pusi pe faras de altele.

As zice ca mana sparta a Cityului pe piata transferurilor e mai ostentativa si necadrand cu profilul altfel restrans al istoriei de-un secol al clubului, mai ostentativa asadar decat dublul record mondial al sumei de achizitie stabilit zilele trecute de Real. Intr-un puseu de contrabalansare a triumfului catalan in iarba, Castilia si-a aratat bicepsul financiar in ton cu alte  valuri de importuri pe Santiago Bernabeu. E in sangele Realului sa opereze in acest mod dar nu era deloc in traditia „Cetatenilor” sa aiba acelasi impuls de a alege scurtatura spre iluzoriul succes. De aceea, in cazul unei neomogenizari a unui lot cu prea multe „incercari” pe aceleasi posturi, City ar putea cat de curand sa cada in ridicol. Impanata cu jucatori de milioane dar fara rezultatele scontate.

Macar la Chelsea starurile stranse peste noapte au fost strunite de straini slefuiti. Dar la City impopotonarea cu alde Robinho si alte mult dorite staruri sunt pene intr-o palarie mult prea mare pentru galezul Hughes. Prin disperarea de a achizitiona cat mai mult si cu etichete cat mai sclipitoare, City isi tradeaza traditia ante-Shinawatra si aduce cu un club rapit din matca sa fireasca si asezat intr-o limuzina in care se simte inca stingher, ba in plus inca extrem de vulnerabil pe taramurile inalte ale fotbalului comercial la varf, unde stachete ridicate de Abramovich iar acum Perez doar il fac sa realizeze cat teren mai are de recuperat. Nu atat pe piata de transferari cat mai ales in iarba. Caci nici macar 10 talentati si bine intentionati Robinho nu pot garanta succesul de pe un an pe altul.

Viitorul sezon, in care City o va urmari la televizor pe Fulham in Europa Cup, mi-ar putea infirma teoria. Prefer sa sfarsesc cu ou pe fata dar sa-mi impartasesc opinia ca Man City a fost ciuntita intr-un rastimp de doar doi ani de spiritul „Citizens”, o  nimica toata in istoria indelungata a albastrilor, optand in schimb pentru o politica de achizitii aiuritoare si care lasa loc de comentarii malitioase. Carora noua City le-a deschis larg usa. Pe care, in doar un an, la… inchidere au intrat Barry dupa De Jong cu Kompany. Ce mai companie si cata improscatura de banet pentru un acelasi post… Sub media de un gol pe meci incasat in viitorul sezon de Given? N-as miza pe-asa ceva, cu toata pleiada de recruti. Ba din contra, as paria ca Aston Villa cea vaduvita in favoarea lui City de pare-se cel mai bun jucator al ei, Barry, ii va da de furca pana in panzele albe unei Man’City tintind penetrarea mult ravnitului „top sase”. Villa pe 6 si City pe 7. Bate cineva palma cu mine? Ori, si mai curajos, Hughes pe liber pana inaintea incheierii campaniei. Mai bate cineva palma?

Ziua 112. Abu-Dhabi 1 – Egipt 3

aprilie 14, 2009

A trecut si Duminica de Pasti dar adevarurile rostite in Vinerea Mare de un anumit tanar irlandez si-au regasit din nou confirmarea. Joi seara, la Hamburg, mijlocasul Stephen Ireland, revelatia si ancora lui Manchester City intr-un sezon pornit in sunet de surle si trambite dar tot mai inecat in sughituri, deschidea scorul in minutul 1 pentru „albastri” iar la final, odata reprezentanta Angliei in Cupa UEFA maturata pe jos de HSV cu 3-1, se dadea la unii colegi de echipa, considerand ca respectivii se ascunsesera dupa cires cand a fost vorba sa puna osul contra lui Olic si Petric.

Duminica, pe City of Manchester Stadium, istoria s-a repetat. Irlandezul… Ireland a deschis scorul pentru City dar, dupa pauza, vizitatoarea Fulham a intors rezultatul la 3-1, cu doua goluri marcate de Clint Dempsey. Doar scena era alta. Nu Cupa UEFA, ci Premier League. Deznodamantul, acelasi. Clubul cu cei mai banosi proprietari din lumea fotbalului mondial fusese adus cu picioarele pe pamant de doua lovituri zdravene in mai putin de 70 de ore.

Iar pe cand texanul Dempsey, adus de Fulham de la New England Revolution in decembrie 2006 pentru cea mai mare suma de transfer incasata vreodata de Major League Soccer, 4 milioane dolari, inchidea conturile cu al doilea sau gol al dupa-amiezii duminicii de Pasti, un anume Robinho fara gol marcat de la Anul Nou incoace alerga ca un puisor zapacit dupa ce abia fusese aruncat in lupta de Mark Hughes, galez mai mult reactionand la oprobiul publicului vizavi de neutilizarea brazilianului.

Un american ieftin a sustras punctele din fieful clubului cu multi bani aruncati in vant inclusiv pe Robinho. 32,5 milioane lire sterline care, in lumina eficientei lui Dempsey, nu-si mai gasesc deloc justificarea. Visul insinuat la 1 septembrie 2008, cu seici arabi si sute de milioane, se transforma pe zi ce trece intr-un cosmar. Niscaiva ingenunchieri si plecaciuni in fata noului salvator, seicul Mansour bin Zayed Al Nahyan? As…

Atata circ, atata tevatura. Bani, bani si iarasi bani. Robinho si altii, care-l vor urma. Ei bine, in toata aceasta aiureala s-a trecut cu vederea un lucru esential. In anul 2001, cand Fulham promova in elita cu 101 puncte la activ, un septuagenar egiptean care-si vazuse fiul mort intr-un tunel rutier parizian isi indeplinea obiectivul promis, de a eleva gruparea londoneza de cartier din liga a treia in Premier League, in mai putin de 5 ani. Mohamed Al-Fayed o preluase pe Fulham in vara lui 2007, deschizand partia investitorilor straini in fotbalul englez si creand o adevarata moda sic de mariaj intre bogatani straini si grupari din Albion, si o urcase doua esaloane in patru ani. Iar pe cand Fulhamul egipteanului castiga liga a doua si promova in Premier League, Manchester City facea calea inversa, retrogradand de la masa bogatilor.

Din 2001, Fulham n-a mai parasit elita. Nici macar in mai 2008, cand doar o victorie externa in ultima etapa ar fi salvat-o de la inec. A fost Portsmouth – Fulham 0-1, si cu toate cele cate 4 goluri marcate de Birmingham City si Reading in aceeasi ultima etapa, alb-negrii londonezi s-au salvat, trimitandu-le pe cele doua in Championship. Roy Hodgson insa nu s-a oprit acolo, salvatorul transformandu-se in om-miracol.

La Manchester, in fata sfertfinalistei Cupei UEFA plina de bani, Hodgson a reusit intr-o repriza o treime din totalul golurilor marcate in deplasare in intregul sezon. Cu numai o victorie externa la activ, Fulham a demolat-o pe City! Intr-o duminica de Pasti, un egiptean consolidat de 12 ani in fotbalul englez, dintre care 8 in elita, a savurat punerea lucrurilor la punct. The New Kids on The Block or avea ei mai multi bani decat toata valoarea a ce-o insemna Fulham si inca pe-atat, dar cand e vorba de ani vechime contorul celor de la Abu Dhabi se invarte abia de la 1 septembrie, si fara vreo performanta notabila la activ. Ba din contra, cu o nonsalanta si ostentativa cheltuiala care acum e luata la ochi de orice „om de fotbal” cu scaun la cap. 32,5 milioane lire sterline pe un jucator lasat pe banca de un manager ce nu-i poate descatusa potentialul?!? Risipa ori ridicol, tot cu r incepe.

Dar dezamagirea era previzibila. A fi pregatit sa arunci cu bani pentru o echipa la a carei carma mentii un antrenor unilateral si inflexibil in abordarile sale, ba chiar abraziv in relatiile interumane, e de domeniul lipsei de fler in psihologia sportiva. Tot ce-ar fi avut City nevoie odata noii proprietari intrati in paine si banii pe masa, era un antrenor de calibru, cu staiful comunicarii lejere cu trupa sa cosmopolita. Hughes e departe de croiul unui asemenea manager. Unul gen Hiddink sa zicem…

Linia de fund aliniata de Hughes la Hamburg si contra lui Fulham il deconspira in privinta limitarilor si vulnerabilitatii sale tactice. O intoarcere la fotbalul cu pasa lunga in ceata. Richards pe dreapta, caruia Eriksson ii unsese un post de fundas central. Lentii Dunne si Onuoha in centrul apararii, sinucidere curata in fotbalul in viteza, combativ, al acestor timpuri. Ambii sufera si la capitolul motricitate, pentru a umbri si mai mult sansele de a bara drumul spre poarta candva incredintata de Eriksson sperantei Hart, si care a fost neintelept trimis pe banca pentru predarea manusilor unui veteran cu experienta, Shay Given, dar oare cu cata benzina inca in tanc? Garrido, tanarul spaniol adus tot de Eriksson, i-a facut loc scumpului Bridge, transferat de Hughes in iarna de la Chelsea, insa minusurile englezului la Hamburg au fost intr-atat de evidente, incat ibericului i s-a reoferit o meritata sansa duminica. Colac peste pupaza, intr-un meci acasa Hughes a folosit si un inchizator, Zabaleta, initial adus pentru a acoperi flancul drept…

La asemenea defensiva, nici nu e de mirare ca „albastrii” au clacat in fata unor londonezi care nu invinsesera in deplasare in acest sezon pana in 13 martie. Dar, repet, mai mult decat geniul tactic al lui Hodgson in dauna inabilitatii lui Hughes si mai mult decat eficienta lui Dempsey in fata fanfaronadei cu Robinho de zeci de milioane dar rezerva, acest 1-3 a tinut de o retusare in privinta perceptiilor la adresa descalecarii unui anumit seic si a consecventei unui egiptean deschizator de partii. Mai toata lumea sufla si pufaie despre petrodolarii si norocul cu care s-a pricopsit City, dar pana una alta, dupa duminica de Pasti, Fulham are cu 5 puncte mai mult decat „albastrii” din Manchester care, se poate forta nota si aminti diferenta, are doar 8 lungimi de unda in fata a doua echipe pe locuri retrogradante.

Banii n-aduc intotdeauna fericirea iar „duelul arab” a demonstrat ca nu toti au nasul de a fi in fotbal. 3-1 pentru Egipt. Ura si inapoi in Londra!

Ziua 47. In memoriam Floarea Manchesterului

februarie 11, 2009

În februarie 1958, tineri jucători englezi piereau într-un accident aviatic. Pe-atunci, cu pioşenie şi demnitate, lumea fotbalului îşi îngropa victimele. În 2008, federaţiei din Albion i-a trebuit niţel până să confirme păstrarea unui minut de reculegere înaintea unui joc amical al Angliei, la o dată nimerită exact la 50 de ani după tragedia din 6 februarie ’58, iar fanii lui Man’City şi Man’United au schimbat mesaje pe tema păstrării unui minut de reculegere în tăcere sau aplaudând. Să fii coborât într-adevăr în derizoriu memoria victimelor discuţiile actuale de nimic şi să fie oare un semn al covărşitoarei degradări timp de o jumătate de secol a valorilor umane altădată nepreţuite?    

Vitraliu în memoria lui Duncan Edwards Vitraliu în memoria lui Duncan Edwards în biserica St. Francis in the Priory din Dudley, în comitatul Worcestershire.

Old Trafford îţi ia răsuflarea. The Theatre of Dreams este un adevărat „teatru al viselor”. În parcarea din faţa tribunei principale, cea sudică, te simţi copleşit de măreţia locului. Sir Matt Busby, legendarul manager, este încremenit în timp, o statuie de bronz de veghe deasupra intrării principale. Mai la stânga, încremenite şi ele, acele ceasornicului reamintesc ora tragediei de acum o jumătate de secol. Ora 15 şi 4 minute, joi 6 februarie 1958.

Ora tragediei, un aratator simbolic spre coltul dintre tribuna principala de la Old Trafford si peluza Stretford End

Ora tragediei, un aratator simbolic spre coltul dintre tribuna principala de la Old Trafford si peluza Stretford End

Pe locul actualei statui a lui Sir Matt Busby, deasupra intrării, Old Trafford a avut până la reamenajarea sa un memorial al tragediei de la Munchen, sub forma stadionului clubului cu tribuna principală şi parte a celei secunde acoperite iar cu numele celor pieriţi în accidentul aviatic înscrise pe suprafaţa de joc… „În memoria oficialilor şi jucătorilor care şi-au pierdut vieţile în dezastrul aviatic de la Munchen din 6 februarie 1958: Walter Crickmer – secretar, Tom Curry – antrenor, Bert Whalley – antrenor, Roger Byrne – căpitan, Geoff Bent, Eddie Colman, Duncan Edwards, Mark Jones, David Pegg, Tommy Taylor, Billy Whelan”. Memorialul a fost remodelat şi amplasat la intrarea în Old Trafford dinspre Warwick Road.

Un memorial fotbalistic al durerii, cu flori proaspete si ultima fotografie a "Diavolilor", un loc de pelerinaj pentru fani

Un memorial fotbalistic al durerii, cu flori proaspete si ultima fotografie a "Diavolilor", un loc de pelerinaj pentru fani

Acum, la peste o jumătate de secol după nenorocirea trupei cunoscute drept „The Busby Babes”, „Bebeluşii lui Busby”, o uriaşă fotografie amplasată în stânga statuii, acoperind faţada de sticlă a structurii metalice, aduce în memorie acea echipă de mare perspectivă. E instantaneul surprins la alinierea la centrul terenului, înaintea jocului din cupele europene cu Steaua Roşie, de la Belgrad, din miercurea de 5 februarie ’58. Duncan Edwards, Eddie Colman, Mark Jones, Ken Morgans, Bobby Charlton, Dennis Viollet, Tommy Taylor, Bill Foulkes, Harry Gregg, Albert Scanlon şi căpitanul Roger Byrne. E parte a prinosului de recunoştinţă adus unei talentate generaţii, care, cu o medie de vârstă de 22 de ani, cucerea în 1956 titlul naţional, sub bagheta lui Sir Matt Busby.

După 2-1 în jocul tur din 14 ianuarie, pe Old Trafford, United a remizat în returul din Yugoslavia, scor 3-3, într-un meci cotat la trei stele în presa vremii, calificându-se în semifinalele Cupei Campionilor Europeni. O zi mai târziu, pe aeroportul din Munchen, unde avionul BEA Elizabethan aterizase pentru realimentare, tragedia lovea în încercările de a decola de pe o pistă spulberată de viscol. 21 de oameni au pierit în după-amiaza accidentului iar 18 au supravieţuit, dintre care patru s-au luptat între viaţă şi moarte. Managerul Matt Busby şi Johnny Berry şi-au revenit, însă starul Duncan Edwards şi căpitanul navei n-au rezistat traumelor. Duncan Edwards, la doar 21 de ani, cu 21 de goluri pentru United şi 18 selecţii în naţionala Albionului, era giuvaerul „Bebeluşilor lui Busby”…

În muzeul pe trei etaje al clubului, din incinta Old Trafford, atât contractul semnat de Edwards cu Manchester United dar şi o întreagă încăpere cu fotografii, documente de arhivă, decupaje din ziarele vremii şi declaraţii din jurul tragediei de la Munchen. Remarcabile sunt vorbele lui Billy Whelan, un catolic fervent, şi care au fost rememorate de supravieţuitori. Whelan îşi exprima în acele clipe temerile în privinţa unei catastrofe la decolare. O istorie tragică.

În arenă, de când cu preluarea clubului de către clanul Glazer, puţine mai sunt bannerele expuse la balcoane. Totuşi, între cele patru din peluza stângă, celebra Stretford End, „Floarea lui Manchester” păstrează vie memoria celor pieriţi. „The Flower of Manchester”, versurile unui autor anonim, sunt în memoria tragediei de la Munchen si a jucătorilor consideraţi şi „flori ale fotbalului britanic”.

Câţiva dintre tineri erau internaţionali englezi iar Bobby Charlton, un supravieţuitor, avea să câştige Cupa Mondială, opt ani mai târziu, iar apoi tot pe Wembley, în 1968, Cupa Campionilor Europeni, cu „Diavolii roşii” antrenaţi de un alt supravieţuitor de la Munchen, Sir Matt Busby: 4-1 cu Benfica, după prelungiri. Avea să fie primul triumf al unui club englez în C.C.E., însă Manchester United n-a mai câştigat titlul naţional de la acel succes european până în 1993, la ediţia inaugurală a Premier League, victorie care i-a deschis porţile Ligii Campionilor, pornind la drum pe arena budapestană „Josef Bozsik”, într-un joc cu Honved Kispest pe care l-am urmărit din tribună, din apropierea legendarului Ferenc Puskas. Amintesc de regretatul fotbalist maghiar, amintindu-mi explicaţiile ghidului nostru la Old Trafford, Alan Bradshaw, care a deschis cu Puskas lista jucătorilor celebri ce au trecut pe-acolo: „Pereţii şi calea de acces a tunelului au fost păstrate intacte, conform construcţiei inaugurale a stadionului, în 1910, în semn de omagiu pentru marii fotbalişti care au călcat pe-aici”. Tunelul, scos din uz, iese central, între împrejmuirile cu câte 13 scaune corespunzătoare băncilor de rezervă, şi va găzdui o expoziţie permanentă a tragediei de la Munchen.

Noul tunel, folosit la jocuri, dintre tribuna principală şi Stretford End, de pe colţ, are pe perete efigia lui John Henry Davies, care salva clubul de la faliment în 28 aprilie 1902 şi investea 60.000 lire în ridicarea arenei iniţiale.

Dacă va exista de-acum la Old Trafford un tunel al amintirilor tragice de la Munchen, în schimb sunt voci care suspectează că Manchester United şi-ar fi făurit în timp o altă imagine ca şi club, smulgând simpatii, lacrimi, compasiune şi, mai mult, avantaje financiare, pe seama nenorocirii din Bavaria, în timp ce supravieţuitori sau famili ale celor decedaţi s-ar fi simţit, pe bună dreptate sau nu, oarecum uitaţi într-un con de umbră.  

S-a scurs mai bine de o jumătate de secol iar „Floarea din Manchester” are o vie rezonanţă în memoria întregului fotbal britanic. „The flower of British football”, conform versului. În semn de recunoştinţă – Football Association subliniind că între jucătorii decedaţi se aflau şi selecţionabili englezi – comemorarea include păstrarea unui minut de reculegere înaintea jocului amical Anglia – Elveţia, 2-1 pe noul Wembley, la exact o jumătate de secol după „momentul Munchen”. Sau doar „Munchen”, cum a rămas pentru cei din Manchester. De altfel, echipa a cărei ultimă victorie în formula „bebeluşilor” era un fascinant 5-4 în faţa lui Arsenal, chiar pe Highbury, în 1 februarie ’58, încheia sezonul decimată, însă pe Wembley, în finala Cupei Angliei pierdută cu Bolton Wanderers. Legăturile între „Munchen” şi viitorul lui United şi chiar al Angliei, tocmai pe Wembley, ridică momentul omagierii la scară naţională. Comparativ, a surprins neplăcut, pentru puţin timp ce-i drept, indecizia în privinţa comemorării semicentenarului cu ocazia amicalului de debut al selecţionerului Capello. Raţiunea a învins, omagierea a avut loc. Mai mult, în teren, Anglia a fost reprezentată de măcar un jucător de la Manchester United, fapt care n-a fost valabil la precedentul joc, pierdut cu 2-3 în faţa Croaţiei, când, deşi la cârmă cu un fost antrenor secund la Old Trafford, s-a întâmplat pentru prima oară în aproape un deceniu ca „Diavolii roşii” să nu aibă un fotbalist transpirând în tricoul Angliei.

Totuşi, apele rămâneau niţel tulburi legat de omagierea victimelor de către Manchester United. Nu de alta, dar la moment semicentenar, s-a nimerit ca tocmai rivala locală City să fie vizitatoare pe Old Trafford, duminică 10 februarie. N-a fost să fie de exemplu Arsenal, oaspete în 17 februarie, în optimile FA Cup, sau Lyon, vizitoatoarea de-apoi, din Liga Campionilor…

Peste ani, nu doar fani ai lui City s-au scăpat în a ponegri memoria victimelor prin scandări sau sloganuri aruncate suporterilor lui United. Cel puţin cinice, dacă nu criminale… Acum, clubul suporterilor lui City a scris lui Manchester United, sugerând comemorarea sub forma unui minut în care spectatorii de pe Old Trafford să aplaude, în acest fel micşorându-se şansele întinării minutului de reculegere cu fluierături sau mitocănii ale unor fani ai „albaştrilor”, dat fiind „marea ură” ce dăinuie între grupurile de susţinători, conform explicaţiei oaspeţilor. A intervenit până şi Sven Goran Eriksson, managerul lui City scriindu-le fanilor cu rugămintea să respecte cum se cuvine momentul de reculegere, mai ales că între cei răpuşi la Munchen se numără şi fostul portar al „albaştrilor” şi al naţionalei Angliei, Frank Swift, prezent în delegaţie în calitate de trimis al ziarului News of the World.

Dacă United şi City au pus la punct detaliile unei duminici a aducerii aminte, gazdele îmbracand un echipament aidoma celui din 1958, fără numere şi numele jucătorilor, iar oaspeţii unul fără însemnele sponsorului, în schimb autori necunoscuţi au vandalizat cu vopsea în ziua meciului de campionat cu Portsmouth uriaşul clişeu de pe faţadă, un remember al echipei de la Belgrad. Se speculează că ar fi fani ai lui United întărâtaţi de adăugarea într-un colţ al posterului comemorativ a numelui sponsorului clubului, AIG, o multinaţională de asigurări cu sediul în Statele Unite. Un alt bobârnac indirect la adresa comercialismului Glazerilor…

United, şi normal, a sperat pe buna dreptate la un minut de reculegere respectat cu o tăcere de mormânt, în memoria „bebeluşilor”. Raţiunea a invins în cele 60 de secunde in tribunele de pe Wembley şi Old Trafford, nu insa si United in teren: 0-1 cu concitadina City, mai degraba Ronaldo si compania fiind coplesiti de eveniment decat Eriksson sa fi ticluit marea surpriza.