Posts Tagged ‘Champions League’

Camp Nou la kilometrul 4 si din nou

martie 19, 2010

Camp Nou are un magnetism desavarsit. Pana si intr-o duminica fara fotbal, cand clubul campion al Europei e in deplasare, Estadi F.C. Barcelona poate atrage peste 10.000 de inimi alergand intr-un suflet spre pantele zonei central-nord-vestice a urbei catalane.

 Am spus alergand, si nu luand metroul din Placa Espanya cu destinatia statia Collblanc, pentru ca duminica Barcelona si-a deschis larg bratele intru organizarea unei noi editii a maratonului orasului, ce a strans entuziasti din toate colturile Europei si nu numai.

 Fondistii de culoare ai elitei, parca alergand pe apa, au trecut primii prin dreptul Camp Nou, dintr-o sus pusa zona rezidentiala, si la propriu si la figurat. Palmierii din preajma dadeau un aer exotic locului dominat de ovalul de beton gri si imediat dupa ce am lasat in urma “casa” Campeon, un mucalit ne-a ajutat sa vedem jumatatea plina a paharului.

 Intr-un limbaj international, omul iesise in preajma stadionului cu un banner mare si explicit, pentru noi toti, restul grosului plutonului. Ceva de genul « baieti, zambiti, ati parcurs exact 4,21km din traseul Maratonului, care va sa zica ati completat o zecime a distantei ». Cu totii am mustacit la ironia subtila a mesajului si ne-am vazut de fuga. Am intrat pe Diagonal, acest bulevard care spinteca perla Catalunyiei de la nord-vest spre port, in sud-est, dar cand colo organizatorii ne-au servit o revenire la Camp Nou, abordat din alt unghi, cu un ac de par pe Travessera de les Corts. Din nou la marea arena, cu un prim punct dintre numeroasele ”statii” muzícale de pe parcurs, care sa ne inspire si dea un sfung in plus. Acordurile razbatand din boxe l-au inspirat peste poate pe un coleg maratonist, care pur si simplu s-a desprins din pluton, l-a abordat pe gunoierul de pe trotuar si l-a rugat sa-i faca o poza. Alergatorul in galben, nu purtand « tricoul galben », de care trageau kenienii, a ridicat bratele si a pozat zambitor cu Camp Nou in fundal. Erau secundele lui de gratie, pierdute in batalia cursei dar cucerite intr-un cliseu pentru posteritate. Am trecut de doua ori in Maraton pe la Camp Nou.

 Si tot asa… Lume tot mai multa si mai entuziasta pe parcurs, tricouri tot mai desuchiate. Nu doar Superman ori Spiderman ci si in traducere « Decat sa te tot vaiti, mai bine porneste o Revolutie ». Dar nu s-a gandit ca poate fi ochit si de un roman ? Inca una ?

 La intoarcere, de la kilometrul 25 si pana la 30, am fost purtati din nou, in ambele sensuri, pe acelasi Diagonal, la celalalt capat al sau, dinspre port. Cu punct de intoarcere turnul « Castravete » semanand cu cel din City, in Londra, pe nume Gerkhin. Aici se numeste tocmai Diagonal si are un aer straniu, ca mai tot ultramodernismul Brave New World. E in Placa de les Glories dar nu numai, ci si pe afisele publicitare facand reclama Campionatului European de Atletism, de la finele lunii iulie, cand Barcelona, va strange toata crema. Cu turnul Diagonal in fundal, e infatisat maratonistul spaniol Martinez, un recordman european al probei, in doua ore, 6 minute si 36 secunde. Ma uit la muschii sai si mai iau o gura de oxigen. Inca putin pana dupa kilometrul 42…

Turnurile Torres Mapfre, de la kilometrul 34, din preajma portului Olimpic, ne-au tot crescut in ochi pe cei 4 kilometri alergati de-a lungul plajei, pe Avenida Litoral, de la Forum...

Aidoma unei panze umflate de vant, luxosul World Trade Center ne-a rasarit de pe mal la kilometrul 39, cand am parasit tarmul spre finish, pe stradutele de la poalele Montjuic

 Fugisem cu totii intr-un suflet spre Camp Nou, cand picioarele erau fresh si inimile usoare, acum ne taram pasii spre final, pe Paral.lel si nu Diagonal, pe sub funiculare, pe la poalele Montjuic, cu al sau Stadion Olimpic. Imi zic ca aici juca odata si Espanyol, cealalta zana a urbei, de doua ori rapusa la penaltyuri in finala Cupei UEFA, si care acum si-a luat jucariile si a plecat in sud-vestul orasului, spre plaje, pe noua arena abia inaugurata. Cea cu o poarta apartinand unui consiliu local, si cu cealalta altuia. Nu ne-ar tine picioarele sa dam o raita pana acolo. Chiar cade de pe harta metropolei.

 Asa incat ne-am rezumat sa ramanem pe calea de intoarcere spre Placa Espanya, tot mai rasfirati si desfigurati, aruncandu-ne ochii pe comercialismul straveziu. Daca adidas se lauda ca va imbraca 12 selectionate la World Cup, ei bine, si nike e pe aceeasi linie globala, dintr-o vitrina surazandu-ne stransi ca pentru fotografia de grup a unei echipe alde Van Bronkhorst, Rooney, Evra, Materazzi. Nu stiam ca muschetarii joaca sub acelasi steag, asa ca banuiesc ca poarta acelasi semn. Bifat.

 La coltul urmator, magazinul oficial FC Botiga. Cu FC B scos in evidenta. Dedesubt, mazgalit cu grafitti si inca nesters de ochiul vigilent al marketingului, un adaos peste picior. If you think so. Daca asa crezi tu. Intr-adevar, cineva vroia sa sugereze ca Barcelona ca suflet, simbol si traditie e mult mai mult decat un tricou costand zeci de euro si impaturit frumos pe rafturi imaculate. E de fapt o suta de mii de inimi de aficionados, batand nebuneste pe acel Camp Nou, cand campioana nationala a tarii Campeon Europeo ii desfata cu inca un recital. E drept, pe-aici a trecut in toamna si Rubin, insa cat trofeul e inca in vitrina catalana, ceilalti trebuie sa stea drepti.

 Mai ales invinsii lor din finala, Manchester United, care se confrunta cu o criza la varf poate fara precedent. Barcelona, cea cu UNICEF in piept sau nimic, si cu fanii avand un cuvant de zis in bunul mers al clubului, ar fi un exemplu perfect. Poate de-aceea s-au reunit de pe-o saptamana pe alta si peste 100.000 fani “Red Devils”, cat ar intra in Camp Nou, in acest MUST, in traducere… trebuie, si care e Man United Supporters Trust. E trustul ce si-a ingrosat randurile de cand cu lupta pentru putere intre detestatii Glazer si noii doritori, finantisti din City pompos autodenumiti, Red Knights, ca mai toate numele insulare ce-ti iau auzul si mintile cu nume impresionante. Te poarta in lumea viselor.

 Numai ca, oricat de indatorata ar fi devenit United in gestiunea Glazer, nu trebuie uitata strigatura “Regele a murit! Traiasca Regele!” Cine sunt acesti Knights, la urma urmei? O intrebare de bun simt… Sau nu? Care va sa zica, la putini ani dupa ce fani dizidenti au creat o “veritabila” FC United of Manchester, delimitata de comercialismul corporatist importat de peste Ocean de Glazers, grosul plutonului fanilor au ajuns la aceleasi valori si la a arbora culorile initiale, de la “samburele” lui United. Verde si auriu, din secolul XIX.

 Intotdeauna vor fi deschizatori de drumuri. Cutezatori, ca suporterii plecati de pe Old Trafford, clarvazatori la ce avea sa urmeze si se desfasoara in aceste zile in toata impudoarea unei lupte oarbe, ori iuti, ca maratonistii elitei, nu doar in cursa Barcelonei, veniti de peste Mediterana. Multi ce-au trecut marea sunt si in port, mai putin norocosi, vanzand acareturi de pe tarabe improvizate si cu sacul pregatit, poate daca sunt intrebati de acte si avize. La fel de zvelti si cu musculatura daltuita.

 Dar Placa Espanya ne redeschide bratele, cu linia de sosire. Gandurile se risipesc, elatia navaleste si cronometrul meu se opreste la 3 ore, 18 minute si 56 secunde. Pe 42 kilometri si aproape 200 metri. Nu ne-a fost usor dar caldura sufleteasca a Barcelonei ne-a adus la finish. Catalanii sunt calzi si mandri, foarte norocosi sa ramana nedeterminati intr-o lume a fotbalului sufocata de caramizi in piept si suflete grele. Acasa la campioana europeana parca si pasii ne-au dus mai repede. Parca s-a fugit pe apa…

Prima ninsoare cazuta in Barcelona dupa 33 ani, la nici 24 ore in urma incheierii maratonului, a iscat a doua zi niste valuri ce au strans ciorchine de privitori in zona plajelor. De la viscol si zloata, peste noapte, la trotuare uscate si soare dar cu Mediterana ore in sir agitata nevoie mare

In 2011, maratonul Barcelonei va avea loc in 6 martie, dupa cum informeaza www.maratobarcelona.es . Ca o surpriza din partea organizatorilor, fiecare competitor se poate regasi pe pagina virtuala in peste zece ipostaze, surprinse de camerele de filmare amplasate pe parcurs, in special pe ultimii kilometri ai parcursului. Este remarcabila diferenta de ritm intre profesionistii elitei si grosul plutonului…

Reclame

Despre Dinamo (Kiew) si Poli cu un fan Real in serile Xurilor madrilene

martie 15, 2010

Barcelona am lasat-o pe ninsoare viscolita si scaldata de valuri cat zidul, Madridul l-am gasit inghitind in sec la remize frustrante. La asemenea eliminare, cel mai bine e sa eviti subiectul, ceea ce am si facut, pomenind in schimb momente mai hilare.

De-atata bucurie ca Dinamo a batut-o pe Atletico, fanul lui Real si-a facut propria echipa Dinamo, din zona, ale carei poze si trofee troneaza in bar...

De unde pana unde postere cu Dinamo Kiew si fanioane ale clubului ucrainean intr-o cafenea de pe artera centrala Calle Ortega y Gasset!? Ochind unul in memoria finalei lioneze a Cupei Cupelor, din 2 mai ’86, cam pe cand Steaua ticluia ultimele finisari cu Duckadam exersand apararea loviturilor de la 11 metri, am dedus ca barmanul e mare fan Real Madrid.

Suvenir Dinamo Kiew - Atletico, de la finala C2 din mai '86, la Lyon. Cinci zile mai apoi, la Sevilla, era randul Stelei impotriva unor spanioli...

Un fanion ingalbenit si doua nume. Dinamo Kiew si Atletico Madrid. Avea sa fie 3-0, Zavarov, Blokhin si Yevtushenko invingandu-l pe Fillol. Imensa bucurie pentru suporterii “regalisti”, barmanul nostru incropind chiar o echipa locala, trasa la alb-albastru-galben si ajunsa in rama. Dinamo Kiew 1996-’97. Dupa zece ani. Un Kiew madrilèn pare-se de succes, judecand dupa etajerele cu cupe si trofee.

Cabinetul de trofee al Dinamoului madrilen...

La care l-am intrebat si de Poli. A pronuntat perfect numele Timisoara, deloc de mirare, dupa atatea scandari. “Da, ne-am bucurat ca a dat-o afara pe Atletico si am strigat pentru Poli!” mi-a explicat madrilenul intr-o inedita hispano-engleza. Au trecut aproape doua decenii si Timisoara n-a fost uitata in jumatatea “alba” a capitalei Spaniei…

Nostalgicul fan regalist a inramat clisee de pe vremea cand Raul amutea oponentii iar primul Ronaldo jubila jucand finale de Mondial si marcand

L-am lasat pe fanul Realista al banatenilor si ucrainienilor sa dezbata cu un amic peste Marca despaturita la declaratia spasita a lui Casillas si nu i-am sugerat sa dea jos decupajele cu David Beckham, unul in tricoul alb, celalalt la piele, pozand pentru casele de moda. Semn ca nouarul cel mai scump, Ronaldo, afisandu-se si el la bustul gol pe panouri publicitare la Armani, nu i-a intrat inca pe deplin la inima.

Gabi Balint a continuat spre Burgos. Eu m-am oprit pe Castellana la Bernabeu, acolo unde marca in alb si Hagi

Ar fi si greu, dupa aceasta eliminare in optimi, la care am asistat intr-un bistro conectat la postul tv Madrid. Poliglotul angajat asiatic ne-a urat “Pofta buna” si si-a etalat cunostintele de spaniola unei doamne de varsta a treia. “Ronaldo a marcat in minutul 6”. Fara asemenea bagaj, m-am scuzat politicos a doua zi, luat in cadru la Estadio Santiago Bernabeu de un echipaj de televiziune misunand dupa opinii pe marginea unei eliminari neanuntate. Semn ca degeaba am vizitat Biblioteca Nationala a Spaniei, unde doar m-am pozat la soclul statuii lui Velasquez dar n-am si sorbit din intelepciunea sa.

Tribuna I, de la bulevard, cu steagul lui Real primul din stanga si apoi al celorlalte 19 cluburi din prima liga...

La Bernabeu, senzatia era de “business as usual”. Aceasta adevarata industrie nu intrase in avarie de la un 1-1. Puhoi de fani in magazinul oficial de sub tribuna de pe Paseo de Habana, care te intampina cu glorioasa insiruire a cuceririlor clubului, insa sub o eticheta ce te pune pe ganduri. El Mejor Club del Siglo XX. Care va sa zica Real se raporteaza la… mileniul trecut. Sa traiasca oare din amintiri, asta la capitolul trofee mult ravnite? Barcelona si alde Manchester United par a o atata si figura lui Raul, flancand din vitrina intrarea, sugereaza ca “regalistii” sunt intr-adevar setati la niste ani apusi.

Cel mai mare club al secolului XX

Totusi, prestigioasa adresa a clubului, pe axul nord-sud Paseo de la Castellana, unul presarat cu sedii de ministere, corporatii si institutii financiare, dovedeste atat covarsitoarea insemnatate a Realului in viata madrilèna cat mai ales influenta sa in a-si asigura proptele cu care sa racoleze alde noi optari si nouari. Iar unde e Kaka si Ronaldo se lipeste si adidas. De fapt, magazinul clubului are pe unul dintre cele 3 etaje ale sale produse pentru diverse ramuri sportive ale furnizorului de echipament. Realul la trei dungi e la demisol…

O foarte lunga lista de succese

Magazinul oficial cu produse exclusiv adidas are la etaj articole pentru alte sporturi, fara vreo legatura cu Real, iar la demisol numai despre vicecampioana. Parterul e neutru, rezervat fotbalului...

Septarul, o legenda a clubului

Optarul, o prima extravaganta recenta

Nouarul, o alt... as mult ravnit

Asa arata peluza unui stadion mare. Chiar si de aici se poate iesi insa cu capul plecat. 1-1

Santiago Bernabeu e la cateva statii spre nord, pe Castellana, din inima capitalei

Si de la Bernabeu, din nord, exclus de pe harta Champions League de egalarea reusita de lionezi, la Estadio Vicente Calderon, cu a sa poarta 1 in tunelul sapat in maruntaiele tribunei principale, pasaj din splaiul nordic al raului Manzanares. Acolo, gravate pe zidurile tunelului, stema lui Atletico si referirea la “casa” Calderon sunt innegrite de carburantii tirurilor si limuzinelor, insa alb-rosii beneficiaza de pe urma industriei pe patru roti, pe de-o parte prin cele cateva garaje auto in chirie in burta stadionului, pe de alta parte prin Kia, ce ocupa zidul unui bloc din preajma cu sloganul mare pe tricoul dungat cu o inima in relief “Patrocinador Oficial de un Sentimiento”. Asa o fi.    

Nu stiu zau ce sentimente o avea KIA fata de fanii Atletico dar sigur buticarul din centru tinea cu Spania lui... Ce mai noapte de vara cand cu acel 1-0 la Viena. Torres versus Germania

Dincolo, sub tribuna a doua, descoperita, de pe Paseo de Los Melancolicos, restaurantul din incinta nu l-a uitat pe Torres, un Fernando nouar dar pentru Spania, iar muzeul clubului te intampina cu un cliseu de epoca de la Campo de O’Donnell, arena inaugurata in 9 februarie 1913 si care gazduia intaiul joc al selectionatei iberice in Madrid. De la Calle de O’Donnell, din estul centralului parc Del Buen Retiro, Atletico e acum mai la sud-vest, asteptand centenarul legat de vechea vatra dar expunand manuscrise punctand cei o suta de ani de istorie inceputi pentru Atletico in 1903.

Peste drum, destrabalare de graffiti Forza si “Cervezerii” gen 73 Offside, cu postere mai vechi ori mai noi. Si sperante. 40.000 s-au strans la Calderon pentru sosirea lui Sporting in optimile Europa Cup, cu fanii verzilor canalizati doar spre portile 7 si 9 ale peluzei nordice. Lume luminata, celebritati gen Maradona, Figo ori Futre dar doar un amarat de 0-0 cu doi lusitani eliminati si o concluzie. N-a fost un mijloc de saptamana propice in capitala Spaniei.

Totusi, speranta moare ultima, asa ca El Corte Ingles, acest fac-totum al comercialismului spaniol, a pus déjà in vitrina pachetul pentru retur. Avion, hotel de 5*, translator si biletul de meci, 650 euro pentru jocul de la Lisabona. Va fi interesant de urmarit pana la final acest duel intre oaspetele succesive ale Timisoarei in toamna lui ’90. Cert e ca de unde Poli a plecat calificata intr-o noapte a redutei banatene, Sporting a plecat neinvinsa. Frustrare pentru un club totusi cu vino-incoa la publicul local, daca e sa judec doar dupa pasiunea cu care si-a expus fanul lui Real satisfactia de a-i fi vazut pe alb-rosii ingenuncheati de alde Dinamo ori Poli. Daca n-ar conta, Atletico n-ar starni asemenea reactii contrarii.

Dar e acolo, parca tragandu-i de mana pe comerciantii sadea de pe arterele cu magnet turistic ale capitalei, unde magazine de sport trag cu ochiul impopotonate cu numele lui Real si Barcelona. Catalani fie si in inima tarii!? Un brand mai mare intr-o lume cu busola ratacita si bani fara miros. Un vanzator macar s-a delimitat total de tribalism, marsand patriotic in stabilimentul sau pe triumful Spaniei la Viena, intr-o splendida decartare de fulare legate de un anumit 1-0 conturat de Torres.

Spania, Barcelona, Atleti, straine, tot ce vrei...

Incerc sa-mi imaginez un derby Real – Atletico, ale caror stadioane sunt despartite cat de exemplu de-o frantura de maraton, vazandu-i pe numerosii fani infasurati in pomenitele fulare. Alb-violete ori alb-rosii. E sange latin si mandrie El Mejor. Madrid nu s-a impus in Europa miercuri si joi si am senzatia ca fanul de circumstanta al polistilor e svab de nevoie zilele astea. Viata de suporter. Trairi la maxim.

Mai sunt grupari ce renunta la sponsori in favoarea tiparirii pe tricouri a numelor fanilor

Capitala nu s-a scuturat de iarna, doamnele sunt inca imblanite iar unii fani se incalzesc cu o bere locala Mahou la ideea unor 3-0 si 2-0 in alte decenii. Cand o sala de trofee devine prea impovarata, si mentinerea pe aceeasi linie de succes e aproape imposibila. Cand asteptarile sunt galactice, altele devin micile delicii…

Fotbal Rosu

ianuarie 19, 2010

In Fotbal Vest m-am referit la modalitatea noilor conducatori ai lui Manchester United de a face afaceri in fotbal, implicand indirect urmarirea interesului personal in detrimentul celui al intregului „trib”, fiind vorba de o procedura lipsita de fair-playul ce caracterizeaza sportul.  

Sezonul n-are respiro dar Manchester United joacă în aceste zile la costum şi cravată o partidă la fel de importantă în încercarea gigantului de a câştiga timp.

 În varianta 2010, fotbalul ca afacere e cel puţin la fel de important ca disputele din iarba. Veniturile şi sursele de finanţare sunt oarecum mai vitale decât trofeele din vitrină şi acestei realităţi i se înclină până şi un club la superlativ, Manchester United.

 În consecinţă, conducătorii „Diavolilor roşii” tocmai sunt pe drumuri, din Edinburgh la Londra şi din Hong Kong în Singapore, pentru a-şi securiza datoriile prin atragerea unor împrumuturi cu replata cu dobândă la intervale fixe. Iar emisarii nu s-au sfiit să călătorească la mare distanţă tocmai pentru că United este o marcă globală cu magnetism la investitori străini, ce n-au stat pe gânduri să ofere şi 50 milioane lire într-un foc la apetisanta idee de a credita gruparea cu poate cel mai sonor nume din fotbal. Semnalele primite la plecare au fost aşadar pozitive.

 Old Trafford e cea mai mare arenă din Regat, încasările clubului sunt cele mai mari din Premier League iar numărul de titluri naţionale şi de triumfuri în Cupa Angliei, plus invidiata postură de învingătoare şi finalistă în ultimele ediţii ale Champions League, vorbesc de la sine despre dominaţia trupei de pe Sir Matt Busby Way, această acoladă înlesnind misiunea conducătorilor de a convinge potenţialii interesaţi că United, deşi navigând cu un balast de aproape 700 milioane lire „pe roşu”, nu e nici pe departe un Titanic ci mai degrabă o mult prea faimoasă şi cuceritoare grupare pentru a se scufunda, în ciuda datoriilor contractate de la sosirea clanului Glazer în vara lui 2005.

 Problema clubului, după refinanţarea în 2006 a împrumuturilor cu care nord-americanii au cumpărat formaţia fiinţând la codul poştal M16 0RA, a fost că de-atunci şi dobânda contractată au trecut-o în numele lui United, operând sub numele Red Football Ltd („Fotbal Rosu”), înrobitorul 14% ajungând să anuleze sau mai recent să depăşească plusurile generate din drepturi de televizare sau trofee câştigate.

 Cinicii au acuzat noul modus operandi de la Old Trafford drept un vest sălbatic al fotbalului, semnalând că asemenea practici, tolerate doar celor mari şi tari în baza firmei lor şi a potenţialului de a-şi întreţine succesul şi nu ţinând cont de lichidităţile dealtfel tare subţiri, erodează încet şi sigur etica unui sport în care forţa de a atrage creditori pare a deveni mai salutară decât o politică financiară chibzuită, practicată în general de grupări nevoiaşe, cu cheltuieli mici şi fără împrumuturi. Iar unii chiar au remarcat că într-un fel până şi petrodolarii cu care noii proprietari arabi o răsfaţă pe concitadina City măcar poartă pecetea „Sugar Daddy”, comparativ cu sumele strânse de United de pe piaţa de capital, ce jonglează cu banii altora.

 Se face chiar comparaţie cu aria economico-financiară, în care nume mari se menţin pe piaţă doar din credite şi împrumuturi, cârcotaşii amintind din aceeaşi sferă că şi Lehman Brothers a fost considerată mult prea mare pentru a fi victima unui colaps, pe care avea însă să-l sufere nu după mult timp. De aici paralelele cu situaţia lui United.

Însă interesul poartă fesul şi nimeni din lumea capitalului n-ar vrea să închidă robinetul poate celui mai galonat club din arena sportului numero uno mondial.

 Aşadar noua iniţiativă a Glazerilor pare a se dovedi chiar mai fructuoasă decât plafonul scontat de circa 600 milioane, şi încă la un nivel al dobânzii mult îmbunătăţit, de aproximativ 8,5%, însă situaţia lui Manchester United rămâne aceeaşi, drept o grupare împovărată, dependentă de creditori şi de potenţa în teren de a-şi întreţine luxul financiar, într-un contrast evident cu starea financiară fără datorii ori fără pericolul de a ceda complexul de antrenament de la Carrington şi a-l folosi ca o chiriaşă, linie de plutire din perioada cu Martin Edwards la cârmă.

 Dată fiind răsturnarea de situaţie din ultimii cinci ani, de la un club autofinanţându-se la unul aproape sufocat de plata dobânzilor, United de fapt a făcut minuni graţie abilităţii manageriale a lui Sir Alex Ferguson, ce a greblat ultimele trei titluri naţionale şi a jucat cu trofeul pe masă la Moscova şi contra Barcelonei, dar numai menţinerea acestui ritm susţinut ar salva aparenţele şi ar garanta viitoare creditări.

 Dealtfel campioana Angliei ar fi înregistrat în ultimul an financiar, chiar şi în condiţiile succeselor recente, o pierdere preimpozitabilă de 31,8 milioane lire sterline, dacă nu l-ar fi cedat lui Real Madrid pe Cristiano Ronaldo, adus pe 13 milioane şi lăsat să plece pentru o ofertă de nerefuzat, de 80 milioane. Chiar şi fără lusitanul în lot, United a ajuns paradoxal să cheltuie mai mult pe salarii, care, deşi reprezentând un economicos 44% din încasările clubului, tot reprezintă un cost care începe a ridica semne de întrebare în privinţa rentabilităţii unora ca Dimitar Berbatov.  

 „Diavolii roşii” par a fi nevoiţi să-şi drămuie în asemenea măsură resursele încât au încasat în avans aproape jumătate din totalul de 80 milioane lire plătibile pe 4 sezoane al viitorului contract de sponsorizare cu Aon, ce înlocuieşte din vară numele AIG pe tricourile roşii.

 Trăind mai nou din împrumuturi, credite şi milioane în avans, United practică o politică riscantă, pe care nu puţini o văd intrând încet-încet la apă, cu o eventuală supapă de salvare în viitor constând în negocierea propriilor drepturi de difuzare şi punerea pe roate a unei superligi europene sub umbrela continuatoarei G-14, în care cluburi asemănătoare, avide să-şi întreţină succesul şi să-şi extindă dominaţia, s-ar desprinde de forurile tutelare în competiţiile cărora evoluează destule alte grupări fără aceleaşi uşi deschise şi implicit puse sub o şi mai mare presiune să-şi ridice propria ştachetă a competitivităţii şi aşteptărilor.

 La urma urmei însă, Manchester United va fi bine atâta vreme cât va avea o piaţă de desfacere. Cât abonaţii anuali venind la Old Trafford vor mai fi dispuşi să vadă creşterile medii pe meci de la 23 la 36 lire, salt în doar 5 ani. Şi cât aria de difuzare televizată se va răspândi şi mai mult pe glob. Dar sigur va veni ea şi saturaţia. Şi-atunci cine va scoate castanele din foc pentru „Diavolii roşii” şi pentru fotbal în general? La general incluzând-o de exemplu pe Crewe Alexandra, mereu restrânsă, mereu lansând talente, mereu sub aceeaşi plapumă ce-o acoperă integral…

Intr-un fel, toata cacealmaua e o oglinda fidela a realitatii si faliilor sale artificial create.

Unirea! „Live” a batut in februarie la Madrid, pe Inter si la Barca…

decembrie 19, 2009

Am auzit deja – si telefonic – despre „ghinionul” Unirii Urziceni de a nimeri in 16-imile UEFA Europa League contra „Cormoranilor”. Insa ghinionul ialomitenilor e mai degraba pauza competitionala datorata iernii, dupa cum remarca Lucescu si care i-ar fi gasit „la rece” si in fata uneia ca – sa zicem – FC Bruges, trupa lui Petrescu inregistrand patru 0-0, un 0-1 si 2-3 si doar un succes, 1-0, in jocurile din februarie de la promovarea in elita…

Jumatatea plina a paharului sugereaza insa ca, operand ca si pana acum, cu profesionalism, clubul campion al Romaniei ar putea scrie o reteta de succes in plan financiar si al imaginii la „dubla” cu Liverpool. Vicecampioana Angliei ar strange aproape sigur mai multi spectatori in Bucuresti decat orice alta formatie ramasa in competitie, crescand implicit incasarile Unirii, si cu cat prima mansa de pe Anfield Road va avea un deznodamant mai „strans”, cu atat mai mult amatorii de fotbal decisi sa-i vada cu orice pret pe „Rosii” nu vor renunta in ultima clipa, dezamagiti de o eventuala transare a calificarii inca din primul joc.

In al doilea rand, nu exista o mai larga expunere si un mai mare potential de promovare a propriei imagini decat o mansa tur pe Anfield Road, arena unuia dintre cele mai populare cluburi din Albion, unde fotbalul se mananca pe paine, si din Europa in general, unde „Cormoranii” au triumfat nu demult in finalele Cupei UEFA si Ligii Campionilor, in 2001 si 2005, jucand din nou finala in 2007. Liverpool este platforma ideala pentru Unirea, pentru jucatorii ei, care se pot autopromova in „vitrina magazinului de lux” a fotbalului european cu o evolutie buna, si nu in ultimul rand pentru Dan Petrescu, tanar antrenor care a lansat deja semnale ca ar fi disponibil, abordabil pentru negocieri de contract, odata ce si-a inaintat CV-ul federatiei scotiene. Asa cum scriam si-ntr-o cronica recenta, „Dan s-ar irosi intr-un post <putred>” (atentie, a se citi cu rabdare, referirea o faceam la slujba de la… Glasgow, nu de la Urziceni), nu e greu de imaginat ca ambitiosul tehnician si-ar dori o revenire din alta postura in fotbalul mare insular.

Si nu in ultimul rand, Unirea nu are nimic de pierdut ci totul de castigat inaintea celor 180 de minute cu Liverpool FC, „Cormoranii” trebuind sa absoarba presiunea psihica a necesitatii de a-si salva sezonul intrat la apa printr-o calificare in optimi.

Trecand la datele statistice, ni se infatiseaza si jumatatea goala a paharului. In primul rand, vorba lui Mircea Lucescu dupa tragerea la sorti care o trimite in prima mansa si pe Shakhtar Donetk tot in Albion, la Fulham, „vom fi nevoiti din cauza pauzei de iarna sa ne mentinem forma sportiva doar in jocuri amicale, pe cand gazda va avea o multime de meciuri competitionale, ceea ce ar putea constitui un factor important„, prima partida ar putea-o gasi pe Liverpool cu motoarele turate la maxim, in vreme ce Unirea abia va iesi din hibernare. Iar cum primul meci e in Anglia, „Rosii” i-ar putea lua foarte tare, stiind de handicapul meciurilor in picioare din tabara adversarei.

Discutand pe aceasta linie, Unirea Urziceni n-a invins de la promovarea sa in elita decat intr-un joc competitional disputat la inceputul sezonului de primavara, si anume in sferturile de finala ale Cupei Romaniei, in 27 februarie 2008, 1-0 cu Rapid, pe teren neutru, la Constanta.

In rest, in acelasi sezon 2007-2008, ialomitenii au facut 0-0 cu Otelul in 23 februarie, la reluarea campionatului, si apoi tot un 0-0 la Timisoara, in 3 martie. Copie la indigo in startul returului editiei 2008-2009, in care a cucerit titlul, clubul din Baragan demarand la fel de lent, cu un 0-0 cu FC Brasov, in 28 februarie, si un 0-0 la Pitesti, in 8 martie.

In sezonul promovarii, 2006-2007, Unirea a inceput chiar mai slab, pierzand cu 3-2 la Otelul, in 23 februarie, si cu 1-0 acasa cu Farul, in 3 martie.

In principiu, la data de 18 februarie, in ziua de joi din 2010 in care e programat meciul tur de la Anfield Road, Unirea n-are asadar antecedente in ultimele 3 sezoane sa fi disputat macar un joc oficial pana la acea ora. Avantaj Liverpool…

Mai mult, „Cormoranii” au castigat recent meciuri grele la revenirea in februarie in arena europeana: 1-0 la Madrid, cu Real, in 24 februarie, 2-0 cu Inter, pe Anfield, in 20 februarie 2008, si un 2-1 la Barcelona, in 20 februarie 2007. Scalpuri unul si unul pentru baietii lui Benitez, care clacau in 21 februarie 2006, in aceeasi faza a optimilor UEFA Champions League, cu care se obisnuisera atat de mult: 0-1 la Lisabona, cu Benfica, gol marcat de Luisao in minutul 84.

Notand si rezultatele inregistrate in Premier League in februarie 2009, drept un potential indiciu al formei echipei in acel moment delicat al sezonului, e evident ca Liverpool era in crestere de potential, cu bateriile incarcate, asteptand disputele europene. A fost un 2-0 cu Chelsea, in 1 februarie, conturat de Torres in minutele 89 si 94, apoi un 3-2 la Portsmouth pe 7, cu Fabio Aurelio egaland la unu in minutul 69 si apoi Kuyt si Torres intorcand soarta partidei in minutele 85 si 92, urmat de un 1-1 acasa cu Manchester City, in 22, Kuyt egaland din nou, in minutul 78, luna incheindu-se cu un esec la Middlesbrough, 0-2, in care Alonso inscria un autogol, a doua nereusita consecutiva de acest gen pentru un component al „Rosiilor”.

In februarie 2009, Liverpool era deja eliminata din Cupa Angliei si Cupa Ligii, ramanand de vazut daca in 2010 va avea in program si o optime de FA Cup, dupa ce in 2 ianuarie va debuta in turul III la Reading, in direct de la ora Romaniei 19.15, cu un potential meci din 16-imi in 23 ianuarie si unul din turul cinci sambata 13 februarie. Partidele oficiale ii vor tine sigur in priza insa exista si riscul accidentarilor, intr-un lot ce a suferit recent de absentele inclusiv ale unor Steven Gerrard ori Fernando Alonso, piese de baza ce privesc cu coada ochiului si spre Mondialul din vara, precedat pe respectivul front inclusiv de intalniri amicale inter-tari, cu un posibil Anglia – Egipt in 3 martie, pe Wembley. Iar 3 martie ar veni in zbor dupa returul din 25 februarie, de la Bucuresti.    

Pe de alta parte, Benitez ar putea alinia oarece fete noi in jocurile din februarie, tinand cont de fereastra perioadei de transferari ce se deschide in 1 ianuarie, pentru cel putin o luna, perioada in care „Cormoranii” vor fi probabil foarte activi. Unul ca Babel ar putea pleca, altii ar putea fi cedati ori imprumutati… Liverpool cea pe care am vizionat-o recent la televiziune ar putea avea o alta componenta la ora turului din 18 februarie.

Si spun 18 pentru ca marti, in 16, va juca pe Goodison Park, tot din Liverpool, concitadina Everton, in mansa tur cu Benfica SL, tot din UEFA Europa League, urmand ca la finele respectivei saptamani, inaintea meciurilor retur, Liverpool sa evolueze duminica in 21, deci la trei zile dupa prima partida cu Unirea, „afara” la Manchester City, pe cand „caramelele” lui Moyes o vor primi sambata, pe 20, pe campioana Manchester United.

Interesant, daca va trece de Reading si se va califica din 16-imi, Liverpool va juca tot intr-o competitie K.O., Cupa Angliei, in weekendul de 13 februarie dinaintea vizitei Unirii la Anfield. In rest, „Rosii” vor avea o intermediara si la Wolves, in 26 ianuarie, vor juca pe Anfield cu Bolton, in 30, fiind apoi vizitati, in 6 februarie, de vecina Everton, in derbyul local incheiat recent cu 2-0 pentru Gerrard si trupa, pe Goodison.

Liverpool are intr-adevar prima sansa sa ajunga sa joace in 11 si 18 martie fie cu Lille ori Fenerbahce. Insa balonul e rotund iar Unirea a strans mai multe puncte in grupa sa de UEFA Champions League decat cele 7 adunate de „Cormorani” cu un dublu 1-0 contra lui Debrecen si o remiza la Lyon, asa incat meciul de peste opt saptamani nu va fi floare la ureche pentru vicecampioana Angliei.

Si inca o observatie interesanta. Hamburger SV v PSV Eindhoven si Ajax v Juventus sunt doua 16-imi de finala intre foste castigatoare ale Cupei Campionilor Europeni, semn al recalibrarii superioare a UEFA Europa League. Insasi prezenta intr-o asemenea companie selecta mareste potul, sa zicem asa. Si nu doar pentru Unirea, ci mai ales pentru Liverpool FC.

In ultimii ani, de cand cu cresterea in importanta si in plan financiar a competitiei Ligii Campionilor, fotbalul englez se complacuse in a privi de sus Cupa UEFA, intr-o combinatie de superioritate data de absenta unei recompense adecvate in estimarile cluburilor sale si de laissez faire. Astfel, formatiile insulare incercau sa se autoconvinga, mai ales la ora disputelor din 16-imi de la startul campaniei de primavara, ca nu merita „distractia” irosirii fortelor in Cupa UEFA, ca Premier League e mult mai importanta, ca nu ar avea motivatia continuarii pe acest front, ca „verisoara” Ligii Campionilor ar fi devenit incet-incet o competitie derizorie, fiind asadar demna de umorul britanic.

In consecinta, au fost cazuri in care managerii au aliniat, mai ales in deplasari la mare distanta, numerosi jucatori de rezerva, unele deznodaminte nefiind fericite. Urmarea? Toate „scuzele” enumerate mai sus, de fapt pentru a estompa propriile minusuri si a indulci gustul esecului. Martin O’Neill, dintr-un distant operator al traiectoriei lui Aston Villa intr-o editie recenta de Cupa UEFA, actionand in consecinta si titularizand rezerve, cu consecinte previzibile, a ajuns dintr-o data sa admita ca orice trofeu are importanta sa, mai ales la un club in reconstructie, vaduvit recent de asemenea triumfuri.

La fel, declarandu-se sictirit de Cupa UEFA dupa arbitrajul partinitor de la Roma, Roy Hodgson a gasit totusi resursele sa-si continue doritul drum cu Fulham, exploatand unica sansa de calificare, victorie la Basel, cu un 3-2 care certifica interesul nedeclarat sau de fapt manifestat intr-o „dubla gandire” de insulari, si anume ironizand si desconsiderand „ruda saraca” a Ligii Campionilor dar de fapt jinduind in adancul inimii dupa un trofeu cucerit de Albion o singura data in ultimii 25 ani, tocmai prin Liverpool, taman in Germania, in 2001, la Dortmund. Acum finala va fi la Hamburg, in 12 mai…

Culmea ironiei, nu o oarecare Fulham, Tottenham ori Villa, care s-au jucat uneori cu cuvintele la adresa Cupei UEFA, ci tocmai marea Liverpool FC si-a reconsiderat prioritatile sezoniere, punand in prim plan un excelent parcurs european. Pai cum asa!?! E pentru prima oara cand un club englez declara asa ceva. Odata eliminata din UEFA Champions League, Liverpool a dat importanta competitiei UEFA Europa League, in incercarea de a-si salva sezonul, in tentativa de a obtine un trofeu, dupa ce si parcursul in campionat a sfarsit in sant.

Daca Liverpool isi vede salvarea in desconsiderata in insula UEFA Europa League, atunci Unirea Urziceni poate fi convinsa de postura sa ideala si onoranta, ca unica reprezentanta a Romaniei, intre fortele continentale. E de asteptat ca Benitez si „Rosii” sa nu ia peste picior si sa desconsidere competitia si implicit restul adversarelor, atitudine insulara paguboasa in ultimii ani, de fapt tipic… insulara, ci sa ia in serios jocurile din 18 si 25. Benitez chiar a declarat, dupa tragerea la sorti, ca „stie bine de Unirea, urmarind indeaproape grupa Sevillei, unde are prieteni„. Presiunea e pe „Rosii”…

Din liga a saptea in 2006, la Mondial contra Italiei!

decembrie 5, 2009

In 10 iunie 2009, pe platourile sud-africane din Pretoria, un anume Shane Smeltz deschidea scorul intr-un meci amical impotriva campioanei mondiale Italia. Shane si mai cum? Smeltz. „All Whites” aveau finalmente sa cedeze cu 4-3 dar in toamna si-au procurat biletele pentru a se reintoarce in Africa de Sud: 1-0 si 0-0 la baraj cu Bahrain.

Iar aseara „albii” neo-zeelandezi au fost plasati in Grupa F, a Italiei, pe care o vor intalni joi 24 iunie 2010. Intr-un meci de Cupa Mondiala. Smeltz se va reintalni cu Squadra Azzurra.

Golul contra Italiei n-a fost insa unicul in care nouarul lui Gold Coast United a deschis baierele jocului. Prima sa reusita la echipa nationala, in 2006, pe cand evolua in liga a saptea engleza, la micuta dar cunoscuta Wimbledon AFC, a coincis cu primul gol al partidei amicale disputate in Chile, finalmente sud-americanii calificati si ei in Africa de Sud intorcand rezultatul la 4-1.

Mai apoi, Smeltz avea sa devina cunoscut in insula britanica, si nu doar la Mansfield Town, Wimbledon ori Halifax, pe unde s-a perindat vreme de doi ani, inscriind golurile de 1-0 si 2-1 in amicalul cu Tara Galilor, disputat la Wrexham, de unde „verisorii” mult mai putin celebri ai All Blacks plecau neinvinsi, 2-2. „Dubla” sa venea tocmai la finele periplului englez, in acea vara de 2007 intorcandu-se in Noua Zeelanda, la Wellington Phoenix.

L-am vazut jucand pe nouarul nascut la Goppingen, in Germania, intr-o sambata rece de toamna tarzie, undeva in sud-vestul Londrei, cand a fost introdus tarziu in joc pentru AFC Wimbledon. Mi s-a explicat ca internationalul amatorilor era in recuperare dupa o accidentare, fiind folosit ca rezerva. Shane n-a schimbat soarta jocului, ramanand 0-0, insa per total a contribuit cu 26 „boabe” in 61 aparitii, dintre care 11 ca inlocuitor, pentru londoneza ce in respectivul sezon 2005-’06 avea sa stagneze la nivelul sapte.

Smeltz n-a excelat insa doar pentru „Domni”, strangand deja 15 goluri in 26 aparitii pentru Noua Zeelanda, cu care-l depaseste pe poate cel mai cunoscut fotbalist al insulei din emisfera sudica, si anume Wynton Rufer. Cine nu si-l aminteste pe zdravanul varf din tata elvetian si mama Maori ce a facut pasul din fotbalul Tarii Cantoanelor in Bundesliga, unde a excelat cu Werder Bremen, castigand nu doar campionatul si DFB Pokal ci pana si defuncta Cupa Cupelor?

Ei bine, Rufer a avut sansa sa prinda un turneu final de Campionat Mondial, drept cel mai tanar component al neo-zeelandezilor la vremea Mondialului spaniol, pe cand avea 19 ani, iar nouarul de 28 ani desemnat Jucatorul Anului in Oceania in 2007 si 2008 va fi si el acolo, piept in piept cu Chiellini, dupa ce a contribuit din plin, golgeter fiind, cu 8 reusite, la calificarea „buturugii mici” la FIFA World Cup 2010. Smeltz, golgeterul absolut al „albilor”…

Pentru a pune si mai bine in lumina abisul de nicaieri din care a rasarit pe scena mondiala „All Whites”, antrenata de Richard Herbert, 48 ani, un fundas titular pentru invinsa Noua Zeelanda la Cupa Mondiala din ’82, sa mentionam ca din firava „conexiune” britanica, in ale carei ligi evolueaza cei mai multi expatriati „Kiwi”, si mai putini sunt jucatorii ce ies in prim-plan.

De departe, lider ar fi Ryan Nelsen, veteranul capitan de 32 ani, ancora si in remiza 0-0 cu Liverpool FC. Da, sesarul lui Blackburn Rovers e ca o stanca si e nadejdea „albilor” sa nu incaseze mai … mult decat norma la Mondial, intr-un parteneriat devensiv cu recordmanul all-time de aparitii la nationala,cu 65 selectii, Ivan Vicelich, 33 ani, intors la Auckland de la Roda Kerkrade.

 In rest insa, ar mai fi Rory Fallon, numarul 14 la divizionara secunda Plymouth Argyle, autor al unicului gol al barajului cu Bahrain, cap in minutul 45 al returului din 14 noiembrie, cand arabii ratau un penalty dupa pauza, si Chris Wood, aflat in lotul lui West Bromwich Albion, dar care nu prinde „banca” pretendentei la revenirea in Premier League. Pe banca de rezerve, sambata, a stat in schimb Kris Bright, un alt numar 14, neutilizat de Shrewsbury Town, in esecul cu 1-0 din jocul de liga a patra cu Bournemouth. Si sa revin la Fallon, „verzii” sai au pierdut si ei sambata, 0-1 acasa, si se cufunda incet, pare-se, spre liga a treia…

La nord de Zidul lui Adrian, in Scotia, decarul Chris Killen, si el de 28 ani, a ajuns si prin Champions League cu Celtic Glasgow, fiind colegul din atac al lui Smeltz, adaugand o „dubla” in acel 3-4 cu Italia, iar Old joaca la Kilmarnock. 

Liga neo-zeelandeza e o necunoscuta, putine amanunte parvenind despre nivelul valoric al competitiei ce alimenteaza majoritatea lotului lui Herbert. Iar „stranierii” sunt putini si pe la cluburi marunte, ceea ce nu-i impiedica insa pe „albi” sa dea piept cu Slovacia, in partida lor de debut din 15 iunie. Un duel al nepoftitelor care au dat cu nonsalanta buzna. Bravo lor!

Cat e cota pentru un gol al lui Smeltz ori Killen in Africa de Sud? Daca ar fi sa ne luam dupa locul 156 ocupat acum 2 ani in ierarhia FIFA Coca-Cola, nu le-am da „albilor” de-un bob speranta. Dar pana si in 1982, la primul lor Mondial, insularii au marcat intr-un 2-5 cu Scotia, dupa ce fusesera pusi la punct de Brazilia, cu 4-0, si Uniunea Sovietica, 3-0. Iar cum i-am vazut prin Londra ca sunt de seriosi si ambitiosi, pasionati de sport si talentati, n-as crede ca vor incasa un alt 2-12. Mingea rotunda le poate deveni incet o buna companioana, aidoma balonului oval…

Nediplomaticul Wenger isi risipeste aura profesorala

decembrie 3, 2009

Din nou despre rolul mainii in fotbal… In continuare, nu doar despre ignorarea unei strangeri de mana, ci despre pasiunile si strategiile generate de sferturile de finala ale Cupei Ligii Angliei. 

Cu fiecare zi scursa de la 21 mai 2005 incoace, cand Arsenal cucerea la Cardiff ultimul ei trofeu din palmares, si cu fiecare eliminare in plus suferita de „Tunari” din competitiile knock-out interne sau internationale, semnul de intrebare in privinta capabilitatii lui Arsene Wenger de a mai castiga medalii prin politica sa de slefuire si rodare a tinerelor talente se tot ingroasa.

Dintre extrem de norocosii invingatori de-acum peste 4 ani si jumatate ai „Diavolilor rosii”, doar Fabregas, actualul capitan, si inlocuitorul sau de-atunci, in minutul 86, Van Persie, mai figureaza in schema lui Wenger. Viata e un drum in permanenta constructie si alsacul e in plin proces de recladire a echipei, in jurul ancorei catalane. Nimic rau in abordarea sa.

Insa cum fotbalul, disciplina de performanta sportiva profesionista,  a devenit tot mai mult o industrie sub taisul succesului peste noapte, reculul lui Arsenal la capitolul trofee s-ar putea sa-i joace in cele din urma festa lui Wenger.

Miercuri seara, pe Eastlands din Manchester, gazda City i-a eliminat cu 3-0 pe „Tunari” din sferturile de finala ale Cupei Ligii. Pentru un club de succes ca Arsenal, un esec cu 3-0 intr-o competitie cat de neinsemnata, venit la 3 zile dupa o infrangere identica, isi poate gasi acoperirea in circumstante atenuante doar pana la o anumita limita.

Scuzele lui Wenger sunt legate de competitia in sine, Carling Cup, pe care francezul n-ar da o zecime din pretul unei semifinale de Champions League. Iar aceasta comparatie constituie de fapt intreaga temelie a continuitatii sale in postul de manager al clubului nord-londonez. Wenger a pus accent si a fost implicit salvat de calificarea an de an in competitia suprema a fotbalului continental, clasarea intre primele trei sau mai nou patru din Premier League cantarind mai greu in estimarile analistilor si ale conducatorilor sai decat pana si doua Carling Cup la rand. Banul greu vine din prezenta pe cea mai aureolata scena europeana, cu tot ceea ce implica prezenta la masa bogatilor, si calculele financiare primeaza.

Regulamentul de accedere in Liga Campionilor e de fapt supapa salvatoare a francezului, portita sa de scapare, ce fac uitate tocmai aceste tot mai multe si suparatoare eliminari. Un loc trei ori patru, mai pretios decat un trofeu inaltat pe Wembley…

Doua ar fi aspectele care ridica insa semne de intrebare in privinta atitudinii lui Wenger fata de competitia verisoara mai mica a FA Cup, Cupa Angliei. Daca francezul e intr-adevar interesat doar de rodarea tinerilor din lot, odihnindu-si implicit titularii, atunci de ce nu a acceptat ca atare o de altfel anticipabila eliminare dintr-o competitie pe care nu ar pune mare pret?

La finele jocului de la Manchester, Arsene Wenger n-a mai asteptat sa dea mana cu invingatorul Mark Hughes, ci a luat-o la pas spre vestiare. Galezul, provocat de atitudinea omologului sau, a facut cu mana in directia tunelului, la adresa unui francez indepartandu-se, intr-un gest ironic, banuind ca va fi surprins de camerele de filmat. Iar ca o continuare, intorcandu-se spre teren, a facut un alt gest din mana, peste umar, aratand cu degetul spre invinsul de-acum deja la capatul tunelului, intr-un semn de „Uitati-va la el”…

A fost Hughes indreptatit la o strangere de mana? Absolut.

Chiar si un simplu gest de curtoazie, o intelegere mutuala, strangerea de mana de la sfarsitul meciurilor e parte a traditiei locului. Acest salut n-are valoare, fiind mai degraba o conventie, un ritual, pe care unii l-ar putea considera ciudat ori ipocrit. Refuzandu-l insa, Wenger a intors nitel spatele unui spirit al jocului insular in care e admirat de peste un deceniu incoace pentru tenacitatea cu care tot reconstruieste formule de echipa. In Anglia multi pun pret pe obiceiuri inradacinate, pe simbolism, fie el cat de lipsit de sens. 

Ce l-ar fi costat pe Wenger o simpla strangere de mana? Sa fi ajuns atat de incrancenat in dogmatismul sau de a refuza calificari pe altarul lansarii unor noi tinere talente incat, odata alt proiect esuand, sa se supere ca magarul pe sat? Sa-l rascoleasca la culme nonsalanta cu care, de pe-un an pe altul, cluburi procopsite cu bogatasi imprastie sute de milioane si trag la trofee pe care el nu le considera indeajuns de semnificative pentru a fi luate in serios? Sa fie doar un foarte rau pierzator si-atat? Ori sa aiba pur si simplu „un dinte profesional” impotriva mai tanarului sau coleg de la Manchester City, pe care-l percepe drept un cumparator de mercenari si nu un truditor in depistarea si slefuirea tinerilor?

Cu gestul sau nediplomatic, Wenger si-a ciuntit insa din aura moralizatoare cu care imprastie intelepciune in fiecare ungher al jocului din Albion si risca sa se inchida intr-un turn de fildes. Usor de anticipat, colegi de breasla si ziaristi i-au sarit „in cap”.

E greu de zis ce l-a oprit pe francez sa apeleze la un simplu gest de fair-play in arena sportiva si de buna credinta in arsenalul unui gentleman cum se pretinde. Sa fi fost aruncate oarece sageti otravite in prima repriza, la 0-0, cand Hughes a patruns in spatiul rezervat lui Wenger? Asa se pare, conform explicatiilor francezului, ulterioare frecusurilor moralizatoare inerent aparute. Hughes l-ar fi provocat, cu un limbaj „industrial”, cand s-a pravalit in dreptunghiul sau, dupa cum a declarat doua zile mai apoi Wenger, atitudine ce l-a determinat inca de pe-atunci sa nu-i stranga mana la final galezului.

Chiar si in atare conditii, i-as fi dat binete lui Hughes, macar de complezanta. Intoarce-i si celalalt obraz, ca asa-i crestinesc… Sau oi fi eu demodat.

In al doilea rand, de ce se incapataneaza francezul sa devalorizeze trofeul Cupei Ligii? Din moment ce competitia in sine ii serveste drept doar banda de incercare pentru alde Vela ori Wilshere, inseamna ca obtinerea trofeului n-are o mai mare importanta pentru alsac. Wenger desconsidera implicit Carling Cup, care, asa cum e, intr-adevar o competitie in care cluburile cu dare de mana arunca in focuri tinerii din lot, a ajuns totusi – iata! – la cea de-a 50-a sa editie. Abordata an de an de toate cluburile profesioniste din Albion…

Mai mult, dupa o „seceta” iscata de la succesul din 1992, pana si campioana impartindu-se pe tot atatea fronturi Manchester United a luat lucrurile mai in serios in Cupa Ligii, ajungand din trei in trei ani in finala, pierzand-o mai intai, in 2003, si castigandu-le pe celelalte doua. Cu specificarea ca Ferguson a apelat la cativa tineri si totusi a dispus de Spurs, in finala din februarie de pe Wembley.

La fel, Chelsea n-a strambat din nas la adresa Carling Cup, cucerind-o in 2005 si 2007, ultima oara tocmai in dauna Arsenalului, 2-1, pentru „Tunari” punctand Walcott in ceea ce se dovedeste a fi unica prezenta a lui Arsene Wenger in finala acestei competitii. O finala pierduta din 13 incercari ale francezului. Oricat de ingaduitori ar fi conducatorii clubului din N5, s-ar putea insa sa se regaseasca printre ei oameni care sa-si spuna  in barba ca e cam mult, cu un unic ultim act, si acela risipit, de la finala triumfatoare din ’93… Maine poimaine suntem, vorba aceea, in 2010.

De-atunci, Liverpool a castigat si ea de trei ori trofeul, ba chiar si rivala din nordul capitalei, Tottenham Hotspur, in doua randuri. Pana si Aston Villa, un alt club mai preocupat de strapungerea „careului de asi” decat de risipirea fortelor in alde Cupa Ligii, vrea acum sa reinvie anii de la mijlocul deceniului trecut, cand, cu Ron Atkinson la timona, cucerea de doua ori trofeul, ca sa nu mai spunem ca visiniii din Birmingham triumfau in editia sa inaugurala, in 1961. Si iata, Villa a gasit un culoar favorabil, inscriind de 4 ori la „lanterna rosie” Portsmouth, si numai prin marcatori englezi, asta daca e sa ne luam nu doar de criteriile de selectie juvenile ale francezului ci si de predilectia acestuia pentru a folosi fotbalisti straini.

Nimic nu mai este de irosit ori lepadat, pare a fi lozinca reconsiderata a celorlalti manageri. Pe cand Wenger o tine pe-a lui… Insa tocmai reusita altora de a triumfa chiar cu tineri il trimite in corzi pe francez, punandu-i metoda sub microscop. Unii s-ar putea intreba pe buna dreptate de ce nu incearca si Wenger strategia amalgamarii catorva titulari cu cei mai rasariti dintre potentialii lor inclocuitori, ce pare a da roade pentru Sir Alex Ferguson.

Astfel a castigat Manchester United trofeul in februarie si astfel a eliminat-o marti pe Spurs, invinsa sa in ultima finala pe Wembley. Mai cu un Brown, mai cu un De Laet ori Gibson. Insa Wenger se tine scai de alinierea unei echipe cat mai experimentale, fara pavaza unor capete limpezi ori piepturi barbatesti.

Pana si Ancelotti, in sfertul de finala disputat la Blackburn, desi a apelat la cativa jucatori de rezerva ori mai tineri, a trimis totusi in teren 10 jucatori care vor figura probabil la Cupa Mondiala. Si-atunci cum isi tot inchipuie Wenger, aruncand in lupta 11 juni in sferturi de finala ori semifinale disputate cu cluburi chitite sa-si faca loc in finala si punand la bataie tot ce au mai bun, ca ar putea obtine cu adevarat ceva din aceste dispute!?

Opinez ca exista o oarecare aroganta in abordarea lui Wenger, aliniind pe terenul celei mai bogate formatii din lume, venite cu orgoliul ranit dupa o incredibila serie de 7 remize si dorind sa-si justifice investitia printr-o calificare in care au pus umarul toti jucatorii cumparati cu zeci de milioane, nici mai mult nici mai putin decat niste fotbalisti in formare ca Eastmond, Ramsey, Wilshere ori Merida. Daca ar fi procedat ca Hughes, titularizand cativa jucatori de prim rang si apeland spre final la un tanar ca slovacul Weiss, care a si stabilit scorul final, poate alta ar fi fost evolutia scorului, cu vreun june printre marcatorii „Tunarilor”. Astfel insa… 

Doi, patru, patru, trei, patru. Nu e nici un numar de telefon, nici o formula de joc. Sunt locurile ocupate in campionat de Arsenal dupa castigarea titlului, in 2004. Pe-atunci, in mare duel cu Sir Alex Ferguson, „scanteile” luptei lor devenisera subiect de presa. „Tunarii” au pierdut insa teren, scotianul ramanand in frunte iar francezul alunecand pe tobogan, nu suficient de mult pentru a-si pierde si statutul de calificat in Champions League.

Cu cluburi oportuniste fortand prin preajma, Wenger pare a-si fi redirectionat disputa directa, adversar devenindu-i mai degraba Mark Hughes, pretendent cu echipa sa incropita peste noapte. Un nefericit loc 5 pentru Arsenal i-ar darama castelul de carti legat de importanta Champions League in dauna „minorei” Cupa Ligii. Wenger nu poate risca sa-si puna in pericol postura de a nu mai avea vreo scuza, iar esecurile recente cu 3-0 si accidentarea lui Van Persie sunt semnale de alarma ce l-au grabit sa se faca nevazut in tunel.

Absolut admirabila politica principiala a lui Wenger, luptand cu un buget chivernisit impotriva unor cluburi aruncand cu mai multi bani pe jucatori. Gestul sau trufas de a nu da mana cu invingatorul, dovedind implicit ca pe undeva nu prea stie sa piarda, ii stirbeste insa tocmai aura sa de cavaler al tinutei morale si a promovarii tinerilor fotbalisti. Gest care vine la o zi dupa ce un anume Darron Gibson promovat de Ferguson semna cu o „dubla” calificarea campioanei si a detinatoarei la zi a Cupei Ligii in semifinale… Wenger ar putea fi suspectat de invidie profesionala.

CARLING CUP (sferturi de finala; 01/02 Decembrie 2009): MANCHESTER UNITED – Tottenham 2-0 (2-0): Gibson – 2; Portsmouth – ASTON VILLA 2-4 (1-2): Petrov – autogol, Kanu – Heskey, Milner, Downing, Ashley Young; MANCHESTER CITY – Arsenal 3-0 (0-0): Tevez, Wright-Phillips, Weiss; BLACKBURN ROVERS – Chelsea 3-3 d.p. (1-0; 2-2): Kalinic, Emerton, McCarthy – penalty – Drogba, Kalou, Ferreira (Rovers a castigat cu 4-3 la lovituri de departajare).

Formatiile subliniate s-au calificat in semifinalele in dubla mansa din 5/6 si 19/20 ianuarie 2010, Blackburn Rovers – Aston Villa si Manchester City – Manchester United.

Derby: Liverpool si Everton, incotro?

noiembrie 27, 2009

Derbyul de duminica, Everton – Liverpool, e al orgoliilor ranite, dupa o saptamana trista pe estuarul lui Mersey.

Gazda Everton a incasat un croseu teribil, guvernul britanic blocand proiectul „albastrilor” de a demara construirea unui nou stadion, in orasul satelit Kirkby. Vechiul Goodison Park e demodat si incorsetat de sirurile de case din zona, ce nu-i permit extinderea, in vreme ce arena de la Kirkby ar fi putut constitui un nou inceput pentru gruparea detinuta de Bill Kenwright.

Oaspetii, Liverpool, au fost eliminati din UEFA Champions League, pentru prima oara in gestiunea lui Rafael Benitez, iar planul lor de a construi trambitatul Stanley Park pare acum a se lovi cu atat mai mult de aspectul financiar, complicat in urma redirectionarii spre UEFA Europa League.

Lasand la o parte ca ambele cluburi ar avea nevoie stringenta de o crestere a veniturilor din vanzarea de bilete, pentru a tine pasul la acest capitol cu Manchester United si Arsenal, care si-au extins respectiv reconstruit arenele, problema a devenit cu atat mai arzatoare cu cat zilele trecute conurbatia Liverpool si-a inaintat laolalta cu alte 14 orase din Albion aplicatia si dovada de creditare in vederea gazduirii Campionatului Mondial din 2018, a carei candidatura Anglia si-a lansat-o.

Conform dosarului celor din Liverpool, orasul ar propune ca arene gazda atat preconizatul Stanley Park, viitor stadion cu 60.000 locuri al „Cormoranilor”, dar a carui constructie a fost amanata datorita turbulentelor financiare si stramtorarii creditarii, cat si amintitul stadion din Kirkby, devenit la ora actuala un proiect mort in fasa. Cu alte cuvinte, la cum stau lucrurile, Liverpool ar putea ramane pe dinafara daca Albionul ar castiga intr-adevar dreptul de organizare al C.M. din 2018. O eventualitate deprimanta pentru cluburile locale si ale lor numerosi simpatizanti.

In aceste conditii, intrebarea vine de la sine… Liverpool, incotro? Si aici nu e vorba doar de „Rosii”, ci si de „Caramele” si de orasul port in general.

In martie 2007, la ora dialogului cu Paul Wilson, ziarist localnic semnand editoriale in duminicalul londonez The Observer, un fel de supliment de weekend al cunoscutului cotidian stangist The Guardian, conducerea lui Everton n-ar fi agreat deloc o eventuala impartire a unui nou stadion cu rivala Liverpool.

Wilson, fan Everton, imi explica cum stateau lucrurile: „Nici vorba ca suporterii ori clubul sa fi dorit asa ceva si, oricum, Liverpool nu s-ar fi sinchisit nici ea. Marea majoritate a fanilor n-ar fi fost de-acord, chiar in conditiile in care Goodison Park este si el invechit, unica varianta fiind mutarea inafara orasului, la Kirkby, parte a unui complex comercial. La fel, linia oficiala a clubului e ca mai bine ar juca la Beirut, decat sa imparta cu Liverpool. Opinez ca solutia cea mai practica ar fi fost ca Everton sa se mute tocmai la Anfield Road, care inca e un stadion bun, incat te doare sufletul ca va fi demolat, decat sa ridice si ea o arena abstractizata, dar asta nu se poate intampla nici intr-un milion de ani. Pe de alta parte, stiindu-i pe americani intreprinzatori cum sunt, m-as fi asteptat ca noii investitori de la Liverpool sa faca un ban din impartirea Stanley Park cu Everton. Dar n-au fost interesati.”

Ei bine, doi ani si jumatate mai tarziu, lucrurile sunt incremenite cel putin in privinta impartirii stadionului. Insa cu o mentiune. Daca Liverpool FC ramane ferm pe pozitie, reiterand cu fermitate ca nu doreste construirea la comun a noii arene, Everton Liverpool s-a sucit brusc in urma esuarii proiectului de la Kirkby, cel putin la nivelul conducerii clubului, batand saua sa priceapa iapa ca i-ar surade mutarea intr-un stadion municipal. Asa cum se practica in nordul Italiei de exemplu. Ar fi insa o premiera in Albion.

Si oare ar fi Liverpool dispusa, in conditiile constrangerilor financiare, sa renunte la linia sa traditionala si sa devina o pioniera in insula, impartind arena cu clubul considerat mai mic, desi atragand mai multi suporteri localnici? Extrem de putin probabil, desi – lasand mandria la o parte – o logica de ordin geografic ar sugera o reevaluare a prioritatilor.

E bine stiut ca Anfield Road si Goodison Park sunt despartite doar de o intindere verde, Stanley Park, o pajiste avand si un lac in preajma arenei lui Everton. In Liverpool, un oras destul de intins, ambele stadioane sunt amplasate asadar in acelasi cartier, fapt ce ar sugera o unire a fortelor, daca barierele traditiei si rivalitatii n-ar sta in cale.

Insa Liverpool, care doreste inadins sa-si pastreze suprematia in oras, stie ca in plan financiar Everton ar fi mai interesata de o asemenea reuniune a fortelor, datorita capacitatii si mai reduse a arenei Goodison Park, incet-incet o adevarata relicva a fotbalului englez. Ca istoric, Goodison e fantastic. Insa realist vorbind, stadionul cu o biserica intr-un colt al sau numai pretabil fotbalului din 2010 nu mai este…

Asta pe cand Liverpool, proiectand noul Stanley Park aproximativ pe locul lui Anfield Road, oarecum rotit si putin deplasat, ar ramane suverana in zona.

Totusi, grijile lui Liverpool se ingroasa, proiectul deja contramandat fiind franat nu doar de lipsa creditarii pentru demararea constructiei, Cuiul lui Pepelea pentru americani, ci de-acum si de pierderile financiare rezultate din eliminarea din Liga Campionilor. In aceste conditii, o clasare de la locul 5 in jos la finele actualei editii de Premier League, echivalenta cu necalificarea in Champions League, ar complica si mai mult situatia, implicit decalajul fata de triunghiul fruntaselor fiind in pericol sa se mareasca simtitor.

Sezonul trecut, Liverpool incasa 23,2 milioane euro din prezenta in Champions League, opt milioane venind din optimea cu Real, spulberata cu 5-0, si sfertul de finala pierdut in fata lui Chelsea. Acum, scurtcircuitata in grupa, Liverpool a ramas cu o gaura in buzunar. Deloc placut, tinand cont de datoriile de sute de milioane ale clubului, renegociate vara trecuta, dar cu scadenta la ora Mondialului sud-african, o situatie noua pentru „Rosii”, condusi vreme de decenii cu mare precautie financiara, nicicand pe… rosu.

Everton, desi nu e imprumutata masiv la banci, n-a adus profit si este unicul club „cu firma” care realmente jongleaza pe un fir de ata, nepermitandu-si vreun lux banesc.

Si in acest context are loc derbyul de duminica de pe Goodison Park, lasand la o parte probleme celor doua echipe in acest sezon. Pe de-o parte, pierzand miercuri si la codasa Hull City, Everton s-a scufundat de-a binelea, intrand in hora retrogradarii. Incredibil dar adevarat. Indisponibilitatile recente nu-i ajuta cauza, capitanul Phil Neville adaugandu-se listei cam lungi ce-i da batai de cap scotianului David Moyes.

Nici in UEFA Europa League „albastrii” nu mai defileaza, ca in primele doua jocuri, castigate, fiind in schimb pusi la colt de Benfica, 5-0 la Lisabona si 2-0 pe Goodison Park. De fapt, combinand ultimele 20 de rezultate ale lui Everton si Liverpool, rezulta doar 3 victorii. Da, trei!

Liverpool vine dupa remize acasa cu Birmingham City si Manchester City, ambele 2-2, iar unicul punct smuls in 3 jocuri cu Lyon si Fiorentina au aratat ca Benitez nu mai exceleaza nici in Europa, teren propice spaniolului. Capitanul Gerrard abia a revenit dupa o accidentare iar Torres a fost menajat in Ungaria, „Cormoranii” lasand impresia ca schiopateaza iar unul ca Mascherano dand de inteles ca perioada de transferari din ianuarie i-ar putea servi despartirii de Merseyside. Nici Babel nu e departe, despartirea in vara de Xabi Alonso generand pare-se un efect de domino odata cu scurgerea sezonului. Influentului iberic i se simte tare mult lipsa pe Anfield Road.

Parca niciodata in ultimii ani un derby local in Liverpool n-a avut loc sub nori atat de sumbri si amenintatori. Problema stadioanelor si implicit a candidaturii orasului in cazul reusitei insularilor de a obtine dreptul de gazduire peste opt ani amplifica grijile suporterilor, dezamagiti de imposibilitatea cresterii veniturilor cluburilor si mai recent de rezultatele negative.

In plan economic, orasul Liverpool n-o duce pe roze iar sugrumarea creditarii si implicit a investitiilor in infrastructura fotbalistica nu-i ajuta deloc cauza. Vechile stadioane sunt amplasate intr-o intinsa zona rezidentiala, cu case insa modeste si multe dintre ele abandonate, cu grilaje la geamuri, intregi strazi fiind chiar parasite si in decadere. Este asteptat buldozerul. Cam aceasta este realitate in preajma parcului Stanley si cat rezultatele bune au curs iar planurile cu americani bogati si potentiale noi stadioane au fost trambitate sus si tare, lacunele majore au fost date uitarii. Dar evenimentele recente au aratat pericolul in care se regaseste orasul fotbalistic Liverpool, intr-o imagine de ansamblu a jocului in Albion.

E de prisos asadar sa mai reamintim ca ultimul titlu national al „Cormoranilor” dateaza din 1990 iar al „Caramelelor” din ’87. Iar ultimele trofee, din 2006 pentru Liverpool, Cupa Angliei la penaltyuri, respectiv din ’95 pentru Everton. Tot FA Cup. Cate n-au strans alde Manchester United, Chelsea ori Arsenal de-atunci, e motiv de depresie puternica pe Mersey.

Un derby pe care gazdele il vor aborda din jumatatea gresita a ierarhiei iar Liverpool doar de pe locul 7. Orgoliul ranit ar putea insa genera implicit o si mai incrancenata rivalitate locala. Un meci demn de urmarit.

„Taietorul” lui Kennedy a fost Ganea

noiembrie 14, 2009

Romania joaca in Polonia iar randurile de mai jos se refera la o alta partida amicala a „tricolorilor” dupa o campanie esuata de calificare la un turneu final.  

John Kennedy a marit vineri sirul jucatorilor retrasi prematur din cariera fotbalistica din cauza accidentarilor. John Cine? Kennedy a cam ramas un „John Cine” in lumea fotbalului mare tocmai pentru ca inceputul sfarsitului traiectoriei sale l-a scurtcircuitat la varsta de 20 ani.

Despre destui tineri jucatori se bate toba in privinta talentului si potentialului lor, prevazandu-li-se „viitor de aur”. Ce mai fotbalist va fi! In suficiente cazuri, timpul avea insa sa infirme asteptarile, mult laudatul jucator nedand randamentul scontat. Dar John Kennedy chiar avea acel „ceva” special care-l propulsa drept un promitator fundas central, „ancora” pentru ani buni in defensiva reprezentativei Scotiei.

Insa Kennedy a fost faultat, inlocuit si niciodata revenit in bleumarinul Cimpoierilor, datorita urmarilor pe termen lung ale accidentarii suferite, la doar 18 minute dupa debutul sau la echipa nationala, intr-un joc amical cu Romania, pe Hampden Park din Glasgow, in 31 martie 2004. Atat i-a fost. La vremea respectiva, desi faultul si accidentarea au fost „urate”, frangerea unei cariere promitatoare nu parea deloc iminenta.

Pe-atunci, Kennedy era deja in vizorul lui AC Milan, si cand ne amintim ce fundasi centrali de soi au avut rosso-neri peste ani, interesul pentru tanarul scotian spunea multe. Inalt, cu inteligenta tactica si un bagaj tehnic remarcabil pentru un fundas central britanic, al carui stereotip poate include o oarecare insuficienta in privinta motricitatii si a lovirii competente a balonului, Kennedy daduse deja semne ca poate deveni un jucator de clasa. AC Milan i-a contactat pe alb-verzii din Glasgow in privinta tanarului fundas chiar in acel sezon 2003-2004 ce avea sa-i rezerve o neplacuta surpriza.

S-a intamplat in jumatatea de teren a Scotiei, dupa nici 20 de minute ale unui meci amical. Ioan Viorel Ganea, cu un fault „intarziat” intr-un duel pentru balon, de genul celor in care jucatorii din atac se azvarlesc la picioarele fundasilor in tentativa de a bloca o degajare a balonului, l-a „curentat” pe Kennedy, care avea sa fie inlocuit de Berti Vogts cu Crainey. Kennedy, titular in acel sezon la Celtic Glasgow si promovat in selectionata dupa 15 jocuri si un gol marcat in reprezentativa de tineret a tarii sale, avea sa fie ulterior supus unui sir de interventii chirurgicale la genunchi, dar paguba fusese produsa. Fault pentru care Ganea n-a fost sanctionat cu cartonas galben.

Din martie 2004, Kennedy a trebuit sa astepte pana in februarie 2007, la un meci de Champions League cu… AC Milan, pentru a savura din nou atmosfera jocurilor internationale. Avea sa o faca de pe banca de rezerve, nefiind utilizat. Iar cand avea sa fie aruncat in lupta, in aceeasi competitie, in noiembrie 2007, contra Shaktharului lui Mircea Lucescu, Kennedy se reaccidenta la genunchiul cu pricina, in ceea ce avea sa fie ultima aparitie pentru alb-verzi.

Iar vineri, la sfatul medicului, Kennedy si-a anuntat retragerea. Si-a agatat ghetele in cui, la 26 de ani. La vremea respectiva, Celtic a fost recompensata de federatie, Scottish Football Association, cu valoarea salariilor achitate jucatorului pe perioada de peste doi ani a convalescentei, deoarece accidentarea se produsese intr-o aparitie la echipa reprezentativa, dar mai presus de pierderea suferita de scotieni si clubul ce-l slefuise in propria academie, elocventa in aceasta poveste e voia sortii, natura imprevizibila a destinului uman. Alti fundasi, poate mult mai putin talentati, ajung sa joace pana la 35 de ani… Cum ti-e dat. 

Pentru conformitate, Romania castiga acel joc cu 2-1, gratie lui Chivu, ce a deschis scorul din lovitura libera, in minutul 37, si lui Pancu, marcator dupa un un-doi cu Mutu, in minutul 51, mai apoi McFadden, intrat dupa pauza, reusind primul gol al Scotiei pe Hampden Park intr-un meci amical dupa 8 ani de zile. Tricolorii i-au aliniat pe Stelea (Lobont, 45) – Stoican, Chivu, Iencsi, Rat – F. Petre, Cernat (Soava, 64), O. Petre (Mitea, 45), Mutu – Pancu (Danciulescu, 90), Ganea (Cristea, 82).

EdinburghMay2009 152

James McFadden, ce a irosit recent un penalty pentru Birmingham City in fata "miliardarei" Man'City, avandu-l pe irlandezul Given in poarta, a marcat in schimb un eurogol pe Stade de France, intr-un 1-0 cu Franta in preliminariile CE 2008, reusita ce i-a atras faima in Scotia natala, unde "bomba" pariziana a fost creionata intr-un reprezentare grafica de serie mica. Una dintre copii am remarcat-o intr-un pub de langa gara centrala din Edinburgh

Analizand retrospectiv, intrebarea e daca merita excesul de zel, constatand acum repercusiunile acelui fault. Ori sa fi fost vorba de o oarecare rautate alunecand spre cinism, data de abordari de genul „sa-i luam tare”, uzitate impotriva unor adversari cu patalama de „duri”, pentru a-i imblanzi din fasa?

Farsa cu arbitrii de careu de la Cabana

octombrie 23, 2009

Luarea in deradere ori chiar abrupta contestare a introducerii altor doi arbitri asistenti, patruland liniile de fund ale terenului, a capatat si mai mare consistenta dupa farsa de joi seara, de la un joc de UEFA Europa League, dand o lovitura argumentelor in favoarea acestor patru ochi in plus oferite de Michel Platini si diriguitorii fotbalului continental.

S-a intamplat in minutul 79 al meciului de la Craven Cottage din Londra, la 1-0 pentru Fulham contra lui AS Roma, cand ex-„Cormoranul” Riise a fost faultat in careul gazdelor de Kelly iar arbitrul de centru belgian, la recomandarea compatriotului sau asistand de la cativa metri distanta, pe linia de fund a careului, l-a eliminat insa din joc pe Hagerland, un coleg din linia defensiva al autorului infractiunii.

Confundadu-i si luand o decizie eronata, care a influentat alegerea facuta de central, asistentul „de careu” a dat apa la moara contestatarilor apelarii la utilizarea a inca doi asistenti, ce a intrat oficial in vigoare odata cu partidele din grupele UEFA Europa League. S-a dovedit asadar ca eroarea umana, si normal, nu poate fi complet eradicata, chiar si cand inca un arbitru e „pe faza” in momentele incinse din suprafata de pedeapsa. „O pierdere de vreme”, parerea lui Petr Cech, portarul lui Chelsea, pare a fi parafa ideala pentru acest experiment, mai ales in lumina intamplarii de la Craven Cottage.

Jucatorii lui Fulham, si mai ales cei doi in cauza, formand un meleu in jurul centralului, au fost cei care au lamurit lucrurile, belgianul revenind asupra deciziei si aratandu-i finalmente cartonasul rosu lui Kelly, dupa ce il ridicase in prealabil in fata lui Hagerland. Fundasul norvegian, autor cu capul al unicului gol de pana atunci, a ramas in teren, dar doar dupa ce facuse fete, fete, complet uluit de decizia arbitrului. Kelly a insistat pe langa arbitru si asistentul sau ca el fusese autorul faultului…

De fapt, belgianul ar fi fost scutit de toata rusinea daca n-ar fi facut exces de zel in a decide eliminarea fundasului lui Fulham, care desi il impiedicase din spate pe Riise, intrat in fuleu in careu de pe flancul stang, nu se regasea in momentul comiterii infractiunii in postura de ultim aparator iar faultul n-a fost nici… „o coasa”, nici o imbranceala. Ci o simpla atingere ce l-a dezechilibrat pe roscovanul scandinav.

Vorba lui Hugh Dallas, din comitetul de arbitraj al UEFA, care s-a referit la acesti doi noi asistenti ca fiind drept „camere umane”, totul este supus erorii cata vreme este implicat elementul uman. Si – s-a dovedit la Craven Cottage – oricati arbitri ar fi in preajma, o greseala cat se poate de rusinoasa poate fi comisa. Ceea ce au vazut jucatorii, spectatorii si telespectatorii n-au vazut tocmai arbitrii! Si asta spune multe.

Faultul s-a petrecut tocmai in careul de la „Cabana”, vechea cabana Craven, din coltul nord-estic al stadionului cu zidul exterior al tribunei sale sudice „coborand” in malul nordic al Tamisei. Ca un semn divin, Schwarzer a aparat penaltyul executat de Mexes dar, finalmente, in ultimele secunde ale jocului, tot aidoma unui semn ceresc, dominatia totala a romanilor, in superioritate numerica, a fost rasplatita cu un gol al fundasului Andreolli, voleu in urma unui corner: 1-1.

Un meci cu de toate, ce va ramane insa in memorie mai ales pentru farsa implicandu-l pe arbitrul „de careu”. Omul a fost atat de fastacit in urma haosului ce l-a creat, cu alb-negrii lui Fulham protestand indelung in careu, incat mai ca ajunsese sa lacrimeze, pasind timid, cu niste ochi mari, tulburati, pe stramta fasie intre linia de fund si peluza foarte apropiata din spatele portii, „presat” fiind si de privirile, gesturile si declamatiile a doi jucatori ai gazdelor.

Cei doi asistenti in plus fusesera testati si la jocurile din preliminariile C.E. sub 19 ani, primind verde in aceasta toamna, la meciurile de grupe in care evolueaza si 4 cluburi romanesti.

Dar, vorba aceea, daca pana si inregistrarea video ce a dus la suspendarea recenta pe doua meciuri a lui Eduardo, in urma unui „plonjon” in careu in jocul de Champions League al „Tunarilor” cu Celtic, s-a dovedit pana la urma a fi neconcludenta, ducand in eroare comitetul de judecata al comisiei de apel a UEFA, ce s-a te mai miri ca doi oameni, intr-o fractiune de secunda, cu o peluza mai aproape ca nicaieri poate in fotbalul „mare”, au confundat autorul unei infractiuni cu colegul sau de linie. Chiar si daca Hagerland e inalt si blond iar Kelly un brunet scund.  

Pana la urma, un simplu joc, fotbalul, probabil nu va scapa din pacate de tehnologia moderna implicand reluari cu camere video. Uitati-va la tenis ori la Rugby League, cel profesionist, in 13 jucatori. Evidenta video cantareste decizii discutabile din timpul jocului, dand verdictul dupa secunde de studiu.

Contra lui Dan, Rangers nici macar cu… armata

octombrie 21, 2009

La sud de Zidul lui Adrian, jocul de pe Ibrox a fost sub radarul chibitilor de fotbal din Albion. Barurile anuntau in geam difuzarea duelurilor AZ Alkmaar – Arsenal si Liverpool – Lyon dar nu si a meciului de la Glasgow.

Intorcand insa rezultatul, Unirea lui Dan Petrescu a atras priviri si si-a facut simpatii. Nu doar intre fanii rivalei lui Rangers, alb-verzii lui Celtic, ci si intre englezi, care nu uita un jucator bun si in general zambesc cu subinteles la pasi gresiti ai fotbalului scotian.

Petrescu a facut cariera in Anglia dupa US World Cup, exceland la Sheffield Wednesday si Chelsea, unde e inca amintit cu afectiune. Fanii lui Southampton si Bradford, desi cu un nod in gat, vor recunoaste si ei ca pe la clubul lor a trecut un international la final de cariera.

Iar Petrescu s-a intors pe insula, acum la carma echipei sale, si a excelat si in postura de antrenor. Un 4-1 in deplasare spune totul, indiferent de circumstantele marcarii golurilor ori a declinului gazdei Rangers, de la rangul de finalista a Cupei UEFA in mai 2008 la cel de recenta invinsa acasa cu 4-1 de spaniola Sevilla.

Succesul Unirii merita salutat ca atare, mai ales in conditiile in care tribunele partizane cu Rangers si vremea ploioasa s-au constituit in alte handicapuri pentru „buturuga mica”, trupa cu mult mai mica experienta competitionala internationala decat gruparea lui Walter Smith, un gentleman al jocului beneficiind printre altii de unul ca Weir, veteran cu zeci de meciuri la nationala.

Sa nu uitam ca Unirea nici n-a beneficiat de suportul altfel normal in aceasta faza a competitiei al unui numar insemnat de sustinatori, majoritatea alocatiei de bilete a clubului oaspete fiind cedata organizatorilor, care le-au redistribuit fortelor armate britanice, ce au gasit peste 1.200 amatori intre purtatorii de uniforma. Chiar si cu acestia in tribuna, Unirea a amutit Ibroxul, care s-a golit incet si sigur, cu fiecare alta lovitura libera exploatata favorabil de baietii lui Petrescu. „Albii” au jucat cu „spatele la zid”, de fapt cu… negrele, si au iesit spectaculos din corzile inclusiv ale unui penalty, salvat de Tudor la 1-1.

Bonus la succes, mijlocasul Pedro Mendes a iesit accidentat si prezenta sa in albastrul lui Rangers este sub semnul intrebarii in urmatoarele saptamani, un amanunt deloc de neglijat in conditiile in care, vorba unui suporter scotian intervievat la Ibrox, echipa ar fi una mai mult decat oarecare fara lusitanul si Bougherra in alcatuire.

Formatul grupelor, cu 6 meciuri ce decid calificatele si redirectionata spre Europa League, este insa aidoma lamei cu doua taisuri pentru outsidere gen Unirea Urziceni. Un succes, fie si in deplasare, nu asigura neaparat calificarea, ceea ce a constatat si CFR Cluj toamna trecuta. Vorba lui Sir Alex Ferguson, 10 puncte asigura 100% calificarea. Asa incat Unirea a castigat spectaculos o batalie dar nu inca si razboiul. Mandria cluburilor cu o mai mare reputatie, si scuturate in primele confruntari, ar putea sa-si intre in rol si in general s-a dovedit ca favoritele finalmente s-au calificat iar ierarhiile, cu mici exceptii, au fost respectate.

Daca Unirea isi va depasi conditia si o va lasa intr-adevar in urma pe Rangers, vicecampioana a Scotiei, atunci si fotbalul romanesc, prin campioana sa, poate spera incet – incet la mai bine. Un lucru e cert… Ca insularii au invatat sa mai pronunte un nume necunoscut lor pana mai ieri si ca l-au regasit pe Dan Petrescu, un jucator admirat in Albion in deceniul trecut, acum un antrenor promitand o ascensiune chiar si in conditii de adversitate, la carma unui club cu putini fani si fara luxul de a avea voci puternice si unite sustinandu-l din peluzele Europei.

Dan chiar a reusit un mic miracol pe o insula unde se consacra candva absolut in albastrul lui Chelsea. Acum antrenorul Petrescu a decolorat albastrul lui Rangers, care Rangers, desi i s-a parut tehnicianului roman mai periculoasa pe Ibrox decat in iesirile europene, conform unei declaratii data de Dan inaintea jocului, are insa totusi la activ niste succese surprinzatoare in ultimii ani in niscaiva deplasari pe continent. Returul se anunta de foc si Petrescu simte probabil ca atunci e de mancat o paine, mai mult decat la Stuttgart ori la vizita Sevillei…