Posts Tagged ‘Capello’

Pios omagiu unui veritabil gentleman al jocului

septembrie 23, 2009

Sir Bobby Robson a fost comemorat zilele trecute intr-un impresionant serviciu religios in Catedrala din Durham, urbea sa natala din nord-estul Angliei. In luna iulie, in varsta de 76 ani, remarcabilul om de fotbal, fost excelent jucator si antrenor, ceda dupa cativa ani de suferinta in lupta contra cancerului.

Fotbalul n-a pierdut in acest an doar un mare antrenor, de fapt ultimul cu care Albionul a ajuns la un pas de finala Campionatului Mondial, cand cu penultimul act pierdut la penaltyuri la Torino, in fata Germaniei, in ’90, ci mai ales un om minunat, un gentleman desavarsit, de moda veche, ce a impartit binete si intelepciune tuturor celor care au avut sansa sa-l cunoasca, fie ei din lumea fotbalului ori ilustri necunsocuti.

Asa cum remarcau in cursul serviciului religios atat Gary Lineker, devenit golgeter al turneului final din 1986 tocmai sub bagheta lui Robson, cat si Sir Alex Ferguson, antrenor al Scotiei la vremea respectivului Campionat Mondial mexican, Sir Bobby a fost extrem de popular si mult iubit datorita farmecului sau cu care i-a inaltat si i-a facut mereu sa se simta bine pe cei din jurul sau. Robson a avut timp, un zambet si-o vorba buna pentru fiecare…

Asa cum mi-a confirmat si destainuit, intr-un interviu pe care-l realizam la inceputul anului trecut, pe cand starea sanatatii lui Sir Bobby se subrezise simtitor, si Morgan Phillips, autor a doua carti despre Fulham Football Club si tot ce tine de alb-negrii londonezi, si anume <Fulham We Love>, publicata in 1976, la un an dupa prezenta in finala Cupei Angliei, respectiv <From St. Andrew’s to Craven Cottage>, aparuta in 2007 si mergand pe firul istoriei initiale a vest-londonezilor, de la o grupare fondata pe langa biserica din zona, la sosirea pe Craven Cottage, in folosinta pana si astazi.

Reproduc in continuare pasajul despre Sir Bobby Robson, prin vorbele autorului Morgan Phillips, referindu-se la sosirea unui tanar jucator, Robson, sosit de la alb-negrul lui Newcastle United, din nord-estul natal, la alb-negrul lui Fulham…

When did you first see Bobby Robson?

– In the 1940s and 1950s most players lived locally and our neighbours Mr and Mrs Ray, devoted supporters, looked after some of the single men including a homesick Bobby. If the Rays had not welcomed him so warmly, he might well have gone back to the north east of England at the first chance. He became a really exciting forward, almost as skilled as his partner Johnny Haynes. Unfortunately, the club sold Bobby in 1956 but he returned six years later when Fulham was in danger of relegation. He came to our rescue again in 1990 by which time he was manager of the England team. Fulham was in serious financial trouble and Bobby gave a fund raising talk. When he finished he heard someone mention my name. He called me over and spoke appreciatively about my family and our neighbours the Rays, because he still remembered the welcome that he had received 40 years before. Sir Bobby Robson is one of the finest men in British football.

Morgan a subliniat ca Sir Bobby Robson, tanarul sosit la club in anii ’50, a sarit in ajutorul lui Fulham in 1990, pe cand londoneza avea mari probleme financiare, in cadrul respectivului dineu in scopuri caritabile minunatul antrenor mentionandu-i si pe Morgan si familia Ray, de care nu uitase peste decenii, rasplatindu-i cu vorbe bune pentru ospitalitatea cu care-l ajutasera initial sa se acomodeze in capitala. Si dupa cum mai spune Morgan, Sir Bobby devenea iute aproape la fel de iscusit in avanposturile lui Fulham ca eroul legendar al locului, Johnny Haynes. Ulterior, in ’56, Robson a fost cedat, revenind la club in ’62, pe cand alb-negrii erau in pericol de retrogradare.

Sir Bobby a fost apreciat in lungul si latul continentului dar pentru a intari remarcabilele-i virtuti, demn de mentionat este ca antrenorul perindat pe diverse meleaguri a ramas cu sufletul, atasat din inima, nord-estului sau iubit. Iar cand Newcastle United l-a solicitat, intr-un moment de descrescendo pentru club, in 1999, Sir Bobby a sarit din nou in ajutor. Pentru ai sai, din nord-estul industrial, ar fi facut orice. Si a pornit atunci la drum cu un 8-0, record al clubului pe St. James’ Park, contra lui Sheffield Wednesday, finalmente salvand corabia de la retrogradare, dupa o perioada nefericita cu Gullit la timona. Sir Bobby chiar a calificat-o pe Newcastle in Champions League si pana in semifinalele Cupei UEFA, dar a fost pe nedrept si nepoliticos demis, in 2004, de bossul Freddy Shepherd, lovitura care poate a declansat boala gentlemanului, parasind clubul in stilu-i caracteristic, fara ranchiuna ori controverse, ci doar retragandu-se demn, si in plus lovitura ce in mod cert a destabilizat pe termen lung „Cotofenele”. Sfarsite in aceasta vara in liga secunda…

Deloc de mirare, la Durham l-au comemorat si antrenori ca Pep Guardiola, elevul sau la CF Barcelona, ori alti fosti sau actuali selectioneri ai Albionului, de unde, la fel, eronat a fost pus pe faras, si cu smotruieli nemeritate din partea presei, ca Sven Goran Erikkson si Fabio Capello. Fotbalul a fost intr-adevar in doliu dupa Sir Bobby Robson iar lacrimile lui Paul Gascoigne, junele titularizat in acea semifinala de pomina pe Delle Alpi si plangand stins la Torino, s

SirBobby Robson, 1933 – 2009. Odihneasca-se in pace.

Reclame

Ziua 176. Pearce ‘urmas’ dupa reteta Eriksson – McClaren?

iunie 18, 2009

Anglia a inceput cu o victorie neconvingatoare turneul final al C.E. de tineret din Suedia dar ziarele insulare au preferat sa vada plinul paharului, remarcand ca selectionerul Stuart Pearce a mentinut ‘corabia’ pe linia de plutire, cu inlocuiri si permutari pe post inspirate, in conditiile in care Albionul a evoluat inca din prima repriza in doar 1o oameni.

Michael Mancienne, fundasul lui Chelsea rodat si la QPR, a dovedit ca tracul a ramas aceeasi problema a Angliei la debutul la turneele finale, fie ca e vorba de seniori ori garnitura de tineret. Si a aratat ca mai e drum lung pana la a emula prestanta tipicilor fundasi centrali ca brazii slefuiti de englezi pentru echipa reprezentativa. Mancienne, mulatrul cu freza sofisticata, i-a luat de fapt locul jucatorului de culoare Nedum Onuoha, fundas central care si prelua banderola de capitan la precedentul turneu final, si cu care Micah Richards ar fi refacut cuplul de la Manchester City.

Dar chiar si fara Mancienne, Albionul a trecut peste socul de a fi egalat de Finlanda din lovitura de la 11 metri acordata pentru … placajul de rugby al tanarului lui Chelsea, tocmai Richards aducand victoria cu 2-1, ‘cap’ glont in urma unui corner.

Anglia n-a excelat ci a oferit ceea ce s-ar fi asteptat probabil realistii. Nu prea mult dar totusi suficient… Opinand ca mai are drum lung pana departe, presarii i-au dat totusi credit lui Pearce, pedaland pe ideea ‘ungerii’ fostului fundas stanga al nationalei in postul ‘mare’, dupa posibila despartire de Fabio Capello, care ar putea surveni la anul, dupa turneul final al C.M.

Acesta este planul federatiei engleze, de a-l ‘impinge’ usor pe Pearce in scaunul lui Capello, dupa ce va fi dobandit suficienta ‘stiinta’ de la abilul italian. Ca lucrurile vor curge spre acest deznodamant a devenit evident odata ce Capello l-a cooptat in stafful sau exclusiv italian, la putine luni de la numirea sa la carma Angliei, semn ca selectionerul din peninsula si federalii de la Londra au batut palma in privinta succesiunii. Pearce s-a aflat pe banca tehnica a Angliei de la acea chemare la arme adresata de italian, si nu doar cu rol decorativ sau pentru impacarea sentimentelor nationaliste, de mandrie, a insularilor, ci pentru a ‘prinde’ mersul lucrurilor. Mai mult, conducand nationala de tineret, Pearce si Capello au fost remarcati conlucrand indeaproape, si nu doar la impartirea selectionatilor, care-unde sa fie cooptat, parteneriat care a functionat mai bine decat in precedente mandate.

Ar fi insa o mare problema. Federatia cu sediul in Soho Square a mai incercat figura acomodarii unui autohton cu rigorile fotbalului nu doar continental, in umbra unui selectioner strain, si cand Sven Goran Eriksson si-a incasat multele zerouri de la KLondra. Atunci, planul l-a vizat pe Steve McClaren. Si stim cu totii ce a iesit… McClaren n-a fost pregatit de o asemenea provocare si Albionul a ‘sarit’ turneul final european de la poalele Alpilor. Atat de convinsi de necesitatea numirii unui autohton la carma nationalei, federalii repeta acum figura, cu Capello in rol de tutor si Pearce pe post de ‘invatacel’.

Similitudinile sunt evidente. Ca si McClaren, Pearce n-are multi ani de manageriat in fotbalul de club, ba chiar cu mai putin succes decat demisul din toamna lui 2007. Macar McClaren a fost asistentul lui Ferguson, la United, si a cucerit cu Middlesbrough trofeul Cupei Ligii. Asta pe cand Pearce, la debutul pe banca, interimar, a retrogradat cu condamnata Nottingham Forest, si n-a facut mare lucru nici la Manchester City.

Plusul in favoarea lui Pearce ar fi ca i s-a dat un rol ‘principal’ pe mana, fie si la nationala de tineret, unde raspunde de toate, de la selectionari si pana la supervizarea antrenamentelor. E la carma…

Zilele acestea, cu Anglia lui Pearce dand piept cu Spania si Germania, in grupa C.E. under-21, pot oferi niste prime indicii in privinta potentialului lui Pearce ca manager de lot national. Senzatia evidenta e ca ‘Psycho’ nu e pregatit si uns cu toate alifiile pentru un asemenea post, dar speranta moare ultima, mai ales cand e vorba de entuziastii englezi. Dorinta, cu carul. Putinta? Indoielnica.

Timpul ne va da raspunsul corect. Dar Anglia s-a fript cu o asemenea varianta, chiar la precedenta incercare. Si senzatia we ca din noul val nu rasar antrenori de calibrul unui Sir Bobby Robson sau chiar Roy Hodgson, pe care, iata, englezii abia acum il redescopera drept ‘bun’, la carma lui Fulham, dupa ce a impresionat pe continent dar n-a fost luat in serios in insula.

Ziua 109. Uratenie pe teren si inafara lui

aprilie 9, 2009

Djibril Cisse s-a adaugat sirului tot mai lung de fotbalisti profesionisti, vedete ale jocului, binecunoscuti si excelent remunerati, care insa „o comit”, pare-se tot mai des.

S-au dus zilele cand Gary Lineker isi agata ghetele in cui cu onoarea nealterata si cu un zero urias la capitolul cartonase galbene. Nu-i de mirare ca golgeterul Mondialului mexican are pe mana emisiunea radiografie a etapei din Premier League, BBC Match of the Day, in calitate de moderator. Un jucator remarcabil prin spiritul sau de fair-play are asadar caderea sa urecheze nitelus sau sa arunce o „pastila” cand si cand la adresa mai bine platitilor profesionisti ai actualei generatii.

Cisse s-a remarcat prin „iesirea” avuta la 3 dimineata intr-un bar din Newcastle, la adresa unei reprezentante a sexului frumos. La coafura sa extravaganta, schimbatoare la culoare mai repede decat succesiunea anotimpurilor, e de mirare ca atacantul francez a aparut abia acum din cele mai nefericite motive pe paginile „de scandal” ale ziarelor, si nu la capitolul marcatori de goluri.

Insa comparativ cu altii, Cisse nici macar nu intra la capitolul fapte grave. Sunt jucatori in Premier League care uita ca salariile le sunt platite de fani, carora ar trebui sa li se inchine, cu performante cat mai bune si o atitudine profesionista inafara terenului. Din pacate, tinerii inundati cu bani, onoruri, privilegii si adulatie oarba culeg roadele celebritatii cu aerul unui drept divin, si nu castigat. Obrazul subtire altfel se tine…

Cisse mi-a dat apa la moara sa amintesc cateva nume… Putine luni au trecut de la sosirea in Albion a vedetei Robinho, si ciocolatiul a fost pe punctul de a se vedea acuzat de hartuire sexuala in urma unei iesiri la un bar obscur din Leeds. In nord, pe timp de iarna, vremea e rea, se intuneca repede si, daca nu ai multa carte sau orizonturi largi, combinatia de bani si timpi morti poate duce la calcatul in strachini. Pasii brazilianului au fost imprudenti si a creat zgomot. A scapat cu fata curata…

S-au scris si carti despre escapadele nocturne ale starurilor, ca a fost vorba de Duberry ori Rooney in alte vremuri, ori de noul fundas al casei, Johnny Evans, care a ales drept moment prielnic „partyul” de Craciun…

Cativa altii, gen Barton, sunt atat de „renumiti” incat faima lor e mai mare pentru iesirile in oras decat pentru numarul de pe tricou. Ala e o data pe saptamana, daca prinde echipa. Sau sa ni-l amintim pe Bradley, fratele mai putin faimos al lui Shaun Wright Phillips. Baiatul de la Southampton n-a avut destui bani in buzunar la o iesire in oras, asa incat a cotrobait prin poseta chelneritei de la localul unde delecta. Fotbalist profesionist sau altceva?

Lista e atat de stufoasa incat nu mai e vorba de cazuri izolate, acele exceptii care confirma regula ca fotbalistii de elita sunt oameni cu scaun la cap, ireprosabili. Din contra. Senzatia e ca tot mai multi abuzeaza de statutul privilegiat in societate, unde au devenit zei ai lumii moderne, cu salarii saptamanale mai mari decat ale doctorului pe an. Lumea le e la picioare. De fapt, le vine si greu sa-si tina capul pe umeri, la cati bani li se vara in buzunare. De parca n-ar avea destula bogatie in vigoarea tinereasca, rolul de jucator pe scena celei mai bogate ligi si uneori aspectul facial, nu doar fizic, ravnit de multi oameni „de rand”. Imi spunea un amic englez odata ca ar da totul sa arate ca Olof Mellberg. Ei bine, tine de gusturi dar adevarul e ca rolul mass-media si al publicitatii, covarsitor, a starnit pasiuni dintre cele mai umane intre telespectatori vizavi de acest statut al celebritatii ridicat nici mai mult nici mai putin decat la rang absolut. Noii Zei Mondiali. Cu gel in par. Dar cateodata gelul nu te poate duce in Africa de Sud, nu-i asa, Cristiano? Chiar daca ai avea bani pentru zeci de mii de bilete de avion, tur-retur, Lisboa – Johannesburg.

Si restul e maruntis, pentru a plati pagubele cauzate Aeroportului din Manchester cand cu bolidul, al doilea, proptit de parapeti in drum spre Carrington, la antrenament. Dar poate de-acolo i se trage ghinionul lui Ferrari, de s-a cabrat in F1 si New Kids on The Block culeg victorii.

Exista un intreg evantai infractional. As zice ca imaginea tip devine tot mai mult cea afisata de Cesc Fabregas, drept rezerva la acel de pomina Arsenal – Hull cu scuipaturi. Gluga in cap, blugii in vine si fata contorsionata de ranjete viclene. Atunci ce sa te mai astepti la tanarul din strada, daca parvenitul cu minge ofera un asemenea exemplu!?

Gerrard, implicat intr-un incident dupa categoricul 5-1 la Newcastle, sfarsea arestat intre Craciun si Anul Nou iar ulterior prin tribunale dar, mai important, evenimentul coincidea cu startul risipirii de puncte in campionat a pe-atunci liderei comfortabile Liverpool. Vorba aceea, nu exista dovezi… Doar globul de cristal ne-ar dezvalui daca problemele lui Gerrard, iscate de la o nimica toata intr-o noapte in bar, au influentat intr-un fel nu doar randamentul „motorului” echipei ci si deraierea locomotivei „rosiilor”, cand le era lumea mai draga…

Sau sa ne reamintim de Rio, si cred ca incidentul de la acel joc cu Blackburn spune totul despre norma zilei. Nervos nevoie mare, Ferdinand a sutat cu sete in minge, desi nu era in joc, nimerind in cap un nefericit spectator din primele randuri ale arenei Old Trafford. Asa s-a razbunat Rio pe stiu eu ce nedreptate monumentala a arbitrului.

Cata vreme fanii vor inghiti in adulatia prosteasca la adresa „starurilor”, golindu-si buzunarele pe bilete si nu numai, atata vreme sistemul se va perpetua, pentru ca are o… buna piata de desfacere. Oamenii ar lua si mingi in cap, numai stema lor sa fie pe locul 1. Regula vietii… mereu sunt unii care numai dau, iar altii care numai iau. Ce te faci insa cand si dai, bani, si iei… mingi in cap?

Nici generatia lui Lineker n-a fost usa de biserica. Dar era ceva boem in spritul si tigara de care se bucurau. Micile delicii existentiale. In noile atitudini e ceva rautacios, aducand cu urateniea cainoasa a spiritului uman. Parca ar da mereu sa muste, sarind ca un arc la decizii ale arbitrilor, asta in teren, ori luand-o razna cand la distractii, inafara lui.

Cate zile vor mai trece pana vom auzi de un alt „star” calcand in strachini? Daca e de la nationala, cum a fost recent cazul lui Ashley Cole, macar ar fi cineva, Capello, care sa-l inghete cu privirea si sa-i azvarle in fata codul de conduita. Umana si profesionista. In care ordine vreti.

Ziua 96. Semne bune anul are

martie 28, 2009

Contra Finlandei, in 15 iunie, la Halmstad. Contra Spaniei, in 18, la Goteborg. Contra nemtilor, in 22, inapoi la Halmstad. Anglia poate aborda cu incredere grupa turneului final al Campionatului European de tineret din Suedia, si nu doar prin prisma evolutiei bune la precedenta editie, cand rata calificarea in finala doar in urma unor parca interminabile lovituri de departajare contra Olandei, dar mai ales gratie manierei in care s-a impus in grupa de calificare de anul trecut plus a victoriei categorice tocmai obtinute pe taram scandinav, intr-un joc amical.

Dar s-o luam pe rand. Acum doi ani, Anglia Under-21 a „miscat” bine si – cine stie? – daca unii potentiali titulari nu s-ar fi retras, dandu-se accidentati dar de fapt preferand sa-si reincarce bateriile pentru noul sezon de Premier League, ar fi putut ajunge sa joace cu trofeul european pe masa. S-a sesizat o mai buna partitura tactica la reprezentativa antrenata de fostul fundas stanga al Albionului si al lui Forest, Stuart „Psycho” Pearce, si o tehnicitate sporita la niste jucatori altfel recunoscuti drept de lupta. Anglia pe drumul cel bun.

O progresie fireasca ne-ar sugera ca patrunderea Albionului in finala C.E. tineret 2009 din Suedia n-ar fi exclusa. Va conta din nou atitudinea unor potentiale piese de baza si dorinta acestora de a-si reprezenta tara, in detrimentul unui relas la plaja, relaxare inaintea unui nou sezon.

In calificari, Albionul a batut totul la zero, inclusiv Portugalia pe Wembley, prin golurile lui Milner si Agbonlahor, ambii de la Aston Villa, singurul joc din 8 cu gol primit si puncte risipite fiind un 1-1 la lusitani. In septembrie 2008, la Londra, Pearce ii depasea pe iberici in formula Hart – Cranie, S. Taylor (cpt), Mancienne, A. Taylor – Milner, Huddlestone, Noble, Johnson – Muamba, Agbonlahor. Cu acea ocazie a mai jucat Fraizer Campbell, imprumutat de Man United la Spurs, de unde a fost convocat si mai cunoscutul Aaron Lennon, ramas insa pe banca.

Dintre acestia, Milner e recordmanul absolut de prezente in nationala de tineret, colegul de linie Noble e capitan la West Ham iar portarul Hart spera sa-si tina postul, in ciuda plasarii sale pe banca de rezerve, de cand cu sosirea lui Given la Man’City.

In fine, pentru englezi turneul final ar putea sa inceapa, prin prisma victoriei cu 5-0 in amicalul din Norvegia, disputat in conditii hibernale, pe zapada. Daca Albionul nu s-a infrigurat acasa la Vikingi, ar putea da lovitura in vara, la vecinii suedezi. 5-0! Cinci la zero! Semn ca lucrurile au revenit pe fagasul normal, cu un evident decalaj valoric intre Albion si schiori, comprimat in deceniul trecut, cand baietii lui Egil Olsen ii si veneau de hac Angliei.

E drept, un amical mai elocvent, cu Franta, bate la usa, dar semne bune anul are. Si cati potentiali titulari nu au jucat in Norvegia. Se pare ca de la sosirea lui Capello s-a facut curatenie si lucrurile s-au pus la punct in bucataria interna a selectionatelor insulare, de la seniori in jos.

La Sandefjord, pe zapada, au marcat inaintea pauzei Fraizer Campbell, imprumutat de Man United la Spurs, si Adam Johnson, de la Boro, iar la reluare masivul Tom Huddlestone, adus acum cativa ani de Spurs de la Derby, si Matt Derbyshire, autor al unei duble ajuns la Olympiacos, sub forma de imprumut de la Blackburn.

Au jucat Hart – Gardner, Weather, Onuoha (cpt), A Taylor – Johnson, Cattermole, Huddlestone, O’Hara – Muamba si Campbell. La cate nume mai grele are Anglia acum in noul val, nu multi dintre cei de mai sus par a prinde candva tricoul de senior. De unde va sari totusi iepurele? Si va alinia Pearce in vara, in Suedia, toata crema, cu Agbonlahor, Lennon ori Milner, ce deja bat la poarta lui Capello?

Ziua 93. Noul val ataca „blocul 28”

martie 25, 2009

La cat de lansat a pornit Capello in 2008 cu Anglia, s-ar parea ca insularii ar putea fi scutiti de neplaceri macar pana inaintea fazelor eliminatorii la Mondialul sud-african, insa intrebarea inaintea amicalului cu Slovacia si a jocului oficial cu Ucraina este daca exista suficienta experienta si calitate la nivelul lotului Albionului pentru un asalt major, plus sangele rece lipsa la cele 4 eliminari la lovituri de departajare suferite in ultimele sase prezente ale “leilor” la turnee finale.

Neconcludent. Rio Ferdinand a luat loc pe banca de rezerve, pozitia fiindu-i preluata in experimentul lui Capello de Jagielka, inlocuit cu Upson, iar Rooney, Joe Cole si Wes Brown, dintre invingatorii cu 4-1 de pe Maksimir, nici n-au facut deplasarea, ca de altfel si Gerrard, si el accidentat si la vremea jocului din Croatia, din preliminariile C.M. 2010. S-ar putea asadar estima ca esecul cu 2-0 din 11 februarie in fieful campioanei continentale Spania ne-a lasat in ceata in privinta potentialului real al Albionului.

De fapt, pe langa absenta unor titulari, semnificatia altfel importantului amical pentru britanici de la Sevilla a fost rapita de tevatura in jurul egalarii de catre Beckham a recordului de selectii la nationala, 108, detinut intre jucatorii de camp de Bobby Moore. Unii ar putea opina ca Anglia inca traieste in trecut, sub spectrul lui Eriksson, daca tot starul de 33 ani ce l-a inlocuit la pauza pe mai tanarul Downing a acaparat centrul atentiei, insa o promovare oarecum trecuta cu vederea, cu ocazia aceluiasi joc, ofera indicii ca Fabio Capello ar avea incredere in personalul scrutinizat in Premier League pentru a o rupe cu conservatorismu-i recunoscut.

Un minus pentru fotbalul englez, mai nimeni n-a facut peste decenii un rodaj complet la reprezentativa de tineret, pentru a acumula din fasa experienta disputelor intertari, insa James Milner a devenit nu demult intaiul jucator atingand borna de 30 de selectii, de atunci plusand pana la 36 si fiind rasplatit cu o chemare in premiera intre seniori pentru jocul din Spania, desi initial fusese din nou convocat in lotul de tineret antrenat de Stuart Pearce, pentru meciul din ziua precedenta, pierdut cu 3-2 in fata Ecuadorului, la Malaga.

Versatilul mijlocas de 23 ani al Villei, exploziv pe ambele aripi, a ramas doar pe banca de rezerve, Capello preferand sa-i ofere un joc intreg extremei de buzunar Shaun Wright-Phillips, insa elevarea lui Milner intre seniori sugereaza ca batalia pentru locurile in lotul de Mondial va fi pe toate fronturile si ca ridicarea stachetei calitative in Premier League prin invazia strainilor, desi pe de-o parte sugruma titularizarea unor autohtoni, ofera totusi selectionerului Italian sansa de a alege dintr-un grup sigur mai otelit valoric si chiar mai putin restrans decat ar parea la prima vedere. Asta, m-as lansa sa apreciez, si comparativ cu o usoara subtiere calitativa si uzura la adversarele traditionale. 

Neconcludent. Desi succesele pe linie in preliminariile Mondialului au greutatea lor evidenta, trei fiind obtinute in deplasare si nu la limita, oponentele Albionului in grupa de calificare au insa exclusiv sablonul fotbalului est-european, persistand intrebarea cum se vor descurca insularii in conditii de turneu final in fata unei Spanii ori altor latini gen Argentina, Brazilia sau Portugalia, carora in general nu le cedau dar finalmente li se predau, mai ales la penaltyuri. Va incropi oare Capello lotul care sa pluseze comparativ cu precedentele prezente insulare si mai ales relativ la fluctuatia de potential a adversarelor?

Raspunsul poate l-a oferit déjà noul septar, cel putin conform halucinantului 4-1 de la Zagreb, Theo Walcott, “tunar” ce in 16 martie a implinit 20 de ani si care, cu acel hat-trick la croati, ne-a amintit de un fulgerator june Owen contra Argentinei si a dat sperante in ideea ca daca un pusti poate sclipi atat de orbitor din rolul lui Beckham, atunci Capello are la indemana niste giuvaeruri in curs de slefuire. Iar semifinala ultimului Campionat European de tineret, pierduta la niste penaltyuri maraton cu Olanda, ofera credit unui Albion atunci fara cativa titulari, nerodati in cel mai nefericit obicei amintit, ca spuma noului val poate oferi prospetimea si elementul surpriza care sa armeze vechea garda, rotindu-se in jurul a 28 de ani, impliniti de Gerrard, Terry, Ashley Cole, Barry ori Crouch. Ca sa nu ne aducem aminte ca timpul n-are rabdare, Rio Ferdinand si Lampard atingand 30 de primaveri neimplinite de Owen, dar Owen, vai, Owen…

Amintind insa de Gareth Barry, infinitele incertitudini intr-adevar persista, legat de titularizarile din nucleul de baza. O alta temere cum ca Anglia ar patina in gol, aiurarea la nesfarsit daca Lampard si Gerrard s-ar regasi laolalta sau nu in centrul liniei mediane. Cert e pe de-o parte ca unele absente ale lui Stevie G, accidentat, au simplificat ecuatia lui Capello iar pe de alta parte ca italianul i-a gasit mai mereu loc unui Barry aparut mai tarziu pe scena Albionului, si el de la Villa si cu un rodaj consistent la tineret, cu 27 selectii, nu spectaculos dar functional, mai ales ca inchizator.

Iar cum Aston Villa a oferit in Spania frontul ofensiv, prin Agbonlahor si Heskey, o combinatie de explozie tinereasca si robustetea rutinei, cu junele preferat de Capello si la debutul cu 2-1 al italianului contra Elvetiei in februarie 2008, merita sa tinem cont de parcursurile lungi ale “careului de asi” din Premier League in Liga Campionilor, istorie care s-ar putea repeta si in 2010 si care n-ar fi exclus sa sleiasca piesele grele ale Albionului, si sa concluzionam ca peninsularul n-ar ezita sa apeleze la niste asi din maneca provenind de la cluburi nu neaparat de top. Un exemplu, accidentarea de durata a lui Joe Cole, aparenta rezolvare a nebuloasei aripii stangi, ce i-a deschis portita lui Stewart Downing. Veti spune poate ca Downing, chinuindu-se cu Boro, nu va da ochii cu mingea intr-un piept la piept cu Ronaldo, insa flerul lui Capello consta tocmai in a face extrema descoperita la Riverside sa para mai buna ca parte a unui angrenaj eficient decat ca un jucator unilateral de banda.

Problema lui Walcott ori Milner nu tine de lipsa de talent ci de mentinerea prospetimii intr-o competitie de anduranta, dand piept cu seniori unsi cu toate alifiile. Theo iar e accidentat iar James pare a bifa macar o a 37-a selectie la tineret, in „dubla” cu Franta plus Norvegia.

Pe dreapta, lucrurile par mai limpezi, si anume ca zilele lui Beckham sunt numerate. Felul cum Aaron Lennon, care luna viitoare va implini 22 ani, l-a intors pe toate fetele pe Evra in finala Spurs – Man United a Cupei Ligii, ne reaminteste ca mignona aripa a jucat nu doar contra Portugaliei la Mondialul german. Daca urmatoarele 12 luni vor impune pe drept si fara dubii un titular in fata lui Beckham, fie el Walcott, Lennon ori Wright-Phillips, pe un flanc pe care e inca asteptat si Micah Richards, atunci Anglia va fi castigat surplusul de potential atat de necesar la turneul final.

Amicalul de sambata de pe Wembley, cu Slovacia, probabil doar va prelungi misterul, dar Capello stie ca sta déjà mai bine decat in 26 martie 2008, dupa un esec cu 1-0 pe Stade de France. Anul il incheia cu un 2-1 la Berlin, excelent in ochii englezilor din cele mai evidente motive, pavaza sub care capitularea din Spania a fost trecuta la categoria amicale fara alde Gerrard ori Rooney pe zona.

La urma urmei insa, fiind vorba de Albion, Capello trebuie sa gaseasca pe taram african cheia succesului. Nu de alta dar un egal poate fi insuficient. Ultimul exemplu? Finala Cupei Ligii, Spurs – Man United 0-0, cu 7 executanti de lovituri de departajare, dintre care 5 marcatori non-englezi si doi esuati, O’Hara si Bentley, de la tineretul Angliei. Totusi, usurare, cum nici preliminariile, nici grupele turneului final nu implica penaltyuri…

Ziua 51. Beckham dupa Moore la 108

februarie 12, 2009

Inevitabilul s-a produs. David Beckham a egalat recordul de selectii la reprezentativa Albionului pentru un jucator de camp, detinut de cateva decenii de regretatul sesar al lui West Ham United, Bobby Moore. Fostul septar a purtat pentru a 108-a oara tricoul nationalei Angliei, din postura de rezerva cu numarul 17, inlocuindu-l pe Stewart Downing, colegul de pe flancul stang, in pauza jocului amical cu Spania, de la Sevilla, la scorul de 1-0 pentru gazde.

Doar faptul ca si-a implinit visul intr-un meci in compania campioanei continentale en-titre onoreaza cum se cuvine semnificativul eveniment, altfel umbrit de rolul secundar jucat de mijlocasul tocmai imprumutat de L.A. Galaxy lui A.C. Milan. Fabio Capello, fostul sau antrenor la Real Madrid, i-a oferit selectia mult ravnita dar Beckham pare pe zi ce trece doar cel mult un component al lotului ce va obtine probabil calificarea la Mondialul sud-african si nu titularul de altadata. Cei 33 de ani incep sa-si spuna cuvantul, Beckham neavand reactie pe Sanchez Pizjuan la „tavalugul” ibericilor, invingatori cu 2-0 prin golurile lui Villa si Llorente.

Parerile sunt impartite, unii opinand ca selectiile stranse de Moore au o mai mare greutate gratie titlului mondial la care a condus Albionul din teren pe Wembley, altii atragand atentia ca golurile marcate de Beckham la trei turnee finale mondiale diferite confera mai multa consistenta recordului atins peste ani de septarul londonez slefuit de Manchester United. Doar radacinile lor est-londoneze par a fi numitorul comun al recordmanilor.

Cariera lui Beckham la nationala a debutat in 1996 intr-un meci contra Moldovei, in preliminariile C.M. Coupe du Monde ’98, la care avea sa fie in centrul atentiei in urma lovirii fara minge a argentinianului Simeone, calcai strengaresc, cazut fiind, care i-a atras cartonasul rosu din partea danezului Milton-Nielsen. Anglia cedand disputa la lovituri de departajare, Beckham a fost demonizat la intoarcerea in insula, starnind in sufletele patimasilor de fotbal din Albion simtaminte dintre cele mai contradictorii, variind de la dragoste la ura. Adulat de unii, blestemat de altii.

Tripla cu Manchester United, din 1999, incluzand Champions League, a elevat cariera lui David Beckham, care devenea curand capitan al Albionului, antrenat de interimarul Peter Taylor la amicalul din Italia. Peste ani, septarul avea sa stranga 50 de selectii ca si capitan al reprezentativei, intr-un joc contra Argentinei.

Beckham s-a simtit umilit la startul contractului lui Steve McClaren la nationala, cand noul selectioner a facut publica renuntarea la capitanul lui Eriksson la Mondialul din 2006, fiind insa reinstalat in drepturi un an mai tarziu, in momentul de criza al campaniei de calificare la Euro 2008. Desi n-a etalat nonsalanta lui McClaren, Capello n-a apelat nici el initial la mijlocasul intre timp plecat peste ocean, introducandu-l insa treptat in schema lucrurilor. Cu selectii ciupite de la debarcarea lui Eriksson incoace, Beckham si-a atins in februarie 2009 obiectivul.

Insa doar un an de senzatie si un Campionat Mondial pe masura l-ar putea apropia de recordul absolut de 125 selectii pentru Albion detinut de portarul Peter Shilton. Primul pas, in 28 martie, pe Wembley, contra Slovaciei.

Ziua 47. Alergari langa Wembley

februarie 11, 2009

Zapada si ghetusul n-au pus frana majoritatii curselor de alergari programate cu religiozitate in Albion, in fiecare weekend. Frigul nu ucide pasiunea. Sacul in spinare si spre nord-vestul Londrei, in Watford, la o cursa de cross-country, cum sunt denumite alergarile pe iarba si peluze, prin parcuri si paduri, pe teren denivelat, in general pe distante de circa 10 kilometri. O alta mancare de peste decat alergarile pe sosea.

Mai dificile, mai obositoare, cu un potential mai ridicat de accidentari si de a incheia cursa ca un… porcusor. Cursele cross-country nu sunt pentru cei slabi de inger.

Watford e patria lui Sir Elton John. Muzicianul a dus clubul din suburbia Londrei in liga intai, pe post de vicecampioana, si cu un bilet pentru Cupa UEFA. O tempora. Anii ’80. Acum, Watford e inapoi in esalonul secund dar terenurile de fotbal si rugby de pe perimetrul parcului Cassiobury, gazda a concursului, stau marturie ca suntem in patria fotbalului. Pentru a ajunge in Watford, linia de metrou Metropolitan, cea mai veche din reteaua londoneza, trece pe langa noul Wembley, si el in nord-vestul Londrei. Intr-o dimineata de iarna, semetul arc al stadionului nu sclipeste in toata splendoarea sa.

Wembley, gol si infrigurat

Wembley, gol si infrigurat

E ceva trist in goliciunea statiei de metrou Wembley Park. Mi-o imaginez insufletita de puhoiul uman la un joc al Angliei lui Capello. Soarele pare a fi rasarit din nou, incalzind selectionata Albionului, dar noul stadion mai are de asteptat pana ce nationala va juca din nou acasa. Mai intai in Spania, la Sevilla. Imi spun si ca statia nu e de modernismul noii arene. Are un aer invechit, cu toate brizbrizurile ei electronice si de design stradal.

Cassiobury Park. Alti alergatori, caini misunand prin zapada, o dimineata inca impietrita. Peste cateva minute, zumzet si larma. Pregatiri. Sezonul de cross-country e pe sfarsite, se impart ultimele onoruri. Panglici alb-rosii delimiteaza traseul. La un moment dat, un podet cu ghetus iti va iesi in cale. Echilibristica. Altfel, nitel inot…

La start, in Cassiobury Park

La start, in Cassiobury Park

Alergatori de toate varstele, reprezentand cluburi londoneze sau din imprejurimi. Nu doar un sport individual, in functie de clasari intocmindu-se un punctaj pe echipe. Prestigiul culorii. Dar mai importanta e sanatatea. Fara glezne scrantite. Start!

S-a alergat bine, s-a venit sub 35 de minute. Cativa au abandonat, coplesiti pe o banca sau cu intinderi. Ambulanta veghea. La sosire, transpiratie fie si pe frig, oameni incovrigati pe vine, bale, noroi pana si pe coapse, bunicute incheind imbujorate spre coada plutonului, roseata…

Dupa cursa, in clubul de fotbal local, din parc. Sumedenie de cupe si trofee, plin de fanioane, dar si o fotografie cu Geoff Hurst in fuleu, la 3-2 pentru Anglia in finala cu RFG a Mondialului din ’66. Semnata de atacant. Se intampla candva, pe Wembley. Suntem in patria fotbalului si ni se sopteste ca in respectivul club s-a adunat lume luminata, sa vizioneze finala. Oameni care n-au prins un bilet. Ce bucurie trebuie ca a erupt in aceasta sala acum peste 40 de ani!

Si acum sunt motive de bucurie. Cu totii suntem veseli, chiar daca doar unii ajung la podiumul improvizat, pentru primirea premiilor. Pe categorii de varsta si sexe, la individual si pe echipe. Cate o gluma. Aplauze. Fete fericite. Veselie. Un ceai cald. Impresii si pareri. Care-i urmatoarea ta cursa?

Ziua 47. In memoriam Floarea Manchesterului

februarie 11, 2009

În februarie 1958, tineri jucători englezi piereau într-un accident aviatic. Pe-atunci, cu pioşenie şi demnitate, lumea fotbalului îşi îngropa victimele. În 2008, federaţiei din Albion i-a trebuit niţel până să confirme păstrarea unui minut de reculegere înaintea unui joc amical al Angliei, la o dată nimerită exact la 50 de ani după tragedia din 6 februarie ’58, iar fanii lui Man’City şi Man’United au schimbat mesaje pe tema păstrării unui minut de reculegere în tăcere sau aplaudând. Să fii coborât într-adevăr în derizoriu memoria victimelor discuţiile actuale de nimic şi să fie oare un semn al covărşitoarei degradări timp de o jumătate de secol a valorilor umane altădată nepreţuite?    

Vitraliu în memoria lui Duncan Edwards Vitraliu în memoria lui Duncan Edwards în biserica St. Francis in the Priory din Dudley, în comitatul Worcestershire.

Old Trafford îţi ia răsuflarea. The Theatre of Dreams este un adevărat „teatru al viselor”. În parcarea din faţa tribunei principale, cea sudică, te simţi copleşit de măreţia locului. Sir Matt Busby, legendarul manager, este încremenit în timp, o statuie de bronz de veghe deasupra intrării principale. Mai la stânga, încremenite şi ele, acele ceasornicului reamintesc ora tragediei de acum o jumătate de secol. Ora 15 şi 4 minute, joi 6 februarie 1958.

Ora tragediei, un aratator simbolic spre coltul dintre tribuna principala de la Old Trafford si peluza Stretford End

Ora tragediei, un aratator simbolic spre coltul dintre tribuna principala de la Old Trafford si peluza Stretford End

Pe locul actualei statui a lui Sir Matt Busby, deasupra intrării, Old Trafford a avut până la reamenajarea sa un memorial al tragediei de la Munchen, sub forma stadionului clubului cu tribuna principală şi parte a celei secunde acoperite iar cu numele celor pieriţi în accidentul aviatic înscrise pe suprafaţa de joc… „În memoria oficialilor şi jucătorilor care şi-au pierdut vieţile în dezastrul aviatic de la Munchen din 6 februarie 1958: Walter Crickmer – secretar, Tom Curry – antrenor, Bert Whalley – antrenor, Roger Byrne – căpitan, Geoff Bent, Eddie Colman, Duncan Edwards, Mark Jones, David Pegg, Tommy Taylor, Billy Whelan”. Memorialul a fost remodelat şi amplasat la intrarea în Old Trafford dinspre Warwick Road.

Un memorial fotbalistic al durerii, cu flori proaspete si ultima fotografie a "Diavolilor", un loc de pelerinaj pentru fani

Un memorial fotbalistic al durerii, cu flori proaspete si ultima fotografie a "Diavolilor", un loc de pelerinaj pentru fani

Acum, la peste o jumătate de secol după nenorocirea trupei cunoscute drept „The Busby Babes”, „Bebeluşii lui Busby”, o uriaşă fotografie amplasată în stânga statuii, acoperind faţada de sticlă a structurii metalice, aduce în memorie acea echipă de mare perspectivă. E instantaneul surprins la alinierea la centrul terenului, înaintea jocului din cupele europene cu Steaua Roşie, de la Belgrad, din miercurea de 5 februarie ’58. Duncan Edwards, Eddie Colman, Mark Jones, Ken Morgans, Bobby Charlton, Dennis Viollet, Tommy Taylor, Bill Foulkes, Harry Gregg, Albert Scanlon şi căpitanul Roger Byrne. E parte a prinosului de recunoştinţă adus unei talentate generaţii, care, cu o medie de vârstă de 22 de ani, cucerea în 1956 titlul naţional, sub bagheta lui Sir Matt Busby.

După 2-1 în jocul tur din 14 ianuarie, pe Old Trafford, United a remizat în returul din Yugoslavia, scor 3-3, într-un meci cotat la trei stele în presa vremii, calificându-se în semifinalele Cupei Campionilor Europeni. O zi mai târziu, pe aeroportul din Munchen, unde avionul BEA Elizabethan aterizase pentru realimentare, tragedia lovea în încercările de a decola de pe o pistă spulberată de viscol. 21 de oameni au pierit în după-amiaza accidentului iar 18 au supravieţuit, dintre care patru s-au luptat între viaţă şi moarte. Managerul Matt Busby şi Johnny Berry şi-au revenit, însă starul Duncan Edwards şi căpitanul navei n-au rezistat traumelor. Duncan Edwards, la doar 21 de ani, cu 21 de goluri pentru United şi 18 selecţii în naţionala Albionului, era giuvaerul „Bebeluşilor lui Busby”…

În muzeul pe trei etaje al clubului, din incinta Old Trafford, atât contractul semnat de Edwards cu Manchester United dar şi o întreagă încăpere cu fotografii, documente de arhivă, decupaje din ziarele vremii şi declaraţii din jurul tragediei de la Munchen. Remarcabile sunt vorbele lui Billy Whelan, un catolic fervent, şi care au fost rememorate de supravieţuitori. Whelan îşi exprima în acele clipe temerile în privinţa unei catastrofe la decolare. O istorie tragică.

În arenă, de când cu preluarea clubului de către clanul Glazer, puţine mai sunt bannerele expuse la balcoane. Totuşi, între cele patru din peluza stângă, celebra Stretford End, „Floarea lui Manchester” păstrează vie memoria celor pieriţi. „The Flower of Manchester”, versurile unui autor anonim, sunt în memoria tragediei de la Munchen si a jucătorilor consideraţi şi „flori ale fotbalului britanic”.

Câţiva dintre tineri erau internaţionali englezi iar Bobby Charlton, un supravieţuitor, avea să câştige Cupa Mondială, opt ani mai târziu, iar apoi tot pe Wembley, în 1968, Cupa Campionilor Europeni, cu „Diavolii roşii” antrenaţi de un alt supravieţuitor de la Munchen, Sir Matt Busby: 4-1 cu Benfica, după prelungiri. Avea să fie primul triumf al unui club englez în C.C.E., însă Manchester United n-a mai câştigat titlul naţional de la acel succes european până în 1993, la ediţia inaugurală a Premier League, victorie care i-a deschis porţile Ligii Campionilor, pornind la drum pe arena budapestană „Josef Bozsik”, într-un joc cu Honved Kispest pe care l-am urmărit din tribună, din apropierea legendarului Ferenc Puskas. Amintesc de regretatul fotbalist maghiar, amintindu-mi explicaţiile ghidului nostru la Old Trafford, Alan Bradshaw, care a deschis cu Puskas lista jucătorilor celebri ce au trecut pe-acolo: „Pereţii şi calea de acces a tunelului au fost păstrate intacte, conform construcţiei inaugurale a stadionului, în 1910, în semn de omagiu pentru marii fotbalişti care au călcat pe-aici”. Tunelul, scos din uz, iese central, între împrejmuirile cu câte 13 scaune corespunzătoare băncilor de rezervă, şi va găzdui o expoziţie permanentă a tragediei de la Munchen.

Noul tunel, folosit la jocuri, dintre tribuna principală şi Stretford End, de pe colţ, are pe perete efigia lui John Henry Davies, care salva clubul de la faliment în 28 aprilie 1902 şi investea 60.000 lire în ridicarea arenei iniţiale.

Dacă va exista de-acum la Old Trafford un tunel al amintirilor tragice de la Munchen, în schimb sunt voci care suspectează că Manchester United şi-ar fi făurit în timp o altă imagine ca şi club, smulgând simpatii, lacrimi, compasiune şi, mai mult, avantaje financiare, pe seama nenorocirii din Bavaria, în timp ce supravieţuitori sau famili ale celor decedaţi s-ar fi simţit, pe bună dreptate sau nu, oarecum uitaţi într-un con de umbră.  

S-a scurs mai bine de o jumătate de secol iar „Floarea din Manchester” are o vie rezonanţă în memoria întregului fotbal britanic. „The flower of British football”, conform versului. În semn de recunoştinţă – Football Association subliniind că între jucătorii decedaţi se aflau şi selecţionabili englezi – comemorarea include păstrarea unui minut de reculegere înaintea jocului amical Anglia – Elveţia, 2-1 pe noul Wembley, la exact o jumătate de secol după „momentul Munchen”. Sau doar „Munchen”, cum a rămas pentru cei din Manchester. De altfel, echipa a cărei ultimă victorie în formula „bebeluşilor” era un fascinant 5-4 în faţa lui Arsenal, chiar pe Highbury, în 1 februarie ’58, încheia sezonul decimată, însă pe Wembley, în finala Cupei Angliei pierdută cu Bolton Wanderers. Legăturile între „Munchen” şi viitorul lui United şi chiar al Angliei, tocmai pe Wembley, ridică momentul omagierii la scară naţională. Comparativ, a surprins neplăcut, pentru puţin timp ce-i drept, indecizia în privinţa comemorării semicentenarului cu ocazia amicalului de debut al selecţionerului Capello. Raţiunea a învins, omagierea a avut loc. Mai mult, în teren, Anglia a fost reprezentată de măcar un jucător de la Manchester United, fapt care n-a fost valabil la precedentul joc, pierdut cu 2-3 în faţa Croaţiei, când, deşi la cârmă cu un fost antrenor secund la Old Trafford, s-a întâmplat pentru prima oară în aproape un deceniu ca „Diavolii roşii” să nu aibă un fotbalist transpirând în tricoul Angliei.

Totuşi, apele rămâneau niţel tulburi legat de omagierea victimelor de către Manchester United. Nu de alta, dar la moment semicentenar, s-a nimerit ca tocmai rivala locală City să fie vizitatoare pe Old Trafford, duminică 10 februarie. N-a fost să fie de exemplu Arsenal, oaspete în 17 februarie, în optimile FA Cup, sau Lyon, vizitoatoarea de-apoi, din Liga Campionilor…

Peste ani, nu doar fani ai lui City s-au scăpat în a ponegri memoria victimelor prin scandări sau sloganuri aruncate suporterilor lui United. Cel puţin cinice, dacă nu criminale… Acum, clubul suporterilor lui City a scris lui Manchester United, sugerând comemorarea sub forma unui minut în care spectatorii de pe Old Trafford să aplaude, în acest fel micşorându-se şansele întinării minutului de reculegere cu fluierături sau mitocănii ale unor fani ai „albaştrilor”, dat fiind „marea ură” ce dăinuie între grupurile de susţinători, conform explicaţiei oaspeţilor. A intervenit până şi Sven Goran Eriksson, managerul lui City scriindu-le fanilor cu rugămintea să respecte cum se cuvine momentul de reculegere, mai ales că între cei răpuşi la Munchen se numără şi fostul portar al „albaştrilor” şi al naţionalei Angliei, Frank Swift, prezent în delegaţie în calitate de trimis al ziarului News of the World.

Dacă United şi City au pus la punct detaliile unei duminici a aducerii aminte, gazdele îmbracand un echipament aidoma celui din 1958, fără numere şi numele jucătorilor, iar oaspeţii unul fără însemnele sponsorului, în schimb autori necunoscuţi au vandalizat cu vopsea în ziua meciului de campionat cu Portsmouth uriaşul clişeu de pe faţadă, un remember al echipei de la Belgrad. Se speculează că ar fi fani ai lui United întărâtaţi de adăugarea într-un colţ al posterului comemorativ a numelui sponsorului clubului, AIG, o multinaţională de asigurări cu sediul în Statele Unite. Un alt bobârnac indirect la adresa comercialismului Glazerilor…

United, şi normal, a sperat pe buna dreptate la un minut de reculegere respectat cu o tăcere de mormânt, în memoria „bebeluşilor”. Raţiunea a invins în cele 60 de secunde in tribunele de pe Wembley şi Old Trafford, nu insa si United in teren: 0-1 cu concitadina City, mai degraba Ronaldo si compania fiind coplesiti de eveniment decat Eriksson sa fi ticluit marea surpriza.

Beckham nu! Pearce şi un jucător „de pub”, da.

ianuarie 31, 2008

Fabio Capello a mutat magistral, cooptându-l pe selecţionerul reprezentativei de tineret a Angliei, Stuart Pearce, în stafful tehnic al naţionalei mari. Un antrenor în plus nu strică. Iar un antrenor englez, unicul în componenţa exclusiv italiană, e cu atât mai preţios, şi nu doar din raţiuni diplomatice.

„A înţeles exact la ce tind şi cum lucrez” s-a referit Capello la Pearce şi s-ar putea ca pentru prima dată structura under-21 a Albionului să fie luată cu adevărat în calcul ca o reală anticameră a naţionalei mari, după ce nume grele „săriseră” sau fugiseră peste ani de convocarea la tineret.

Deşi rolul lui Pearce ar putea fi marginal la seniori, urmând a li se alătura italienilor după jocul tineretului Angliei cu Irlanda, de marţea viitoare, inclusiv pentru ultimul amical al primăverii, la Paris, cu Franţa, în schimb fostul fundaş stânga al insularilor ar putea deveni proeminent în consultarea cu Capello în privinţa numeroşilor potenţiali tineri de perspectivă, ambele echipe având de beneficiat de pe urma conlucrării.

Aşadar, ceva mai mult decât o numire ţinând de diplomaţie. Luându-l pe londonezul Pearce în echipa sa, Capello şi-a câştigat instantaneu mulţi prieteni, răspunzând în mod practic întrebării ridicate înaintea numirii sale: va lucra oare cu un antrenor de-al locului?

Numindu-l pe Pearce în staff miercuri, în preziua anunţării lotului lărgit de 30 de jucători pentru amicalul cu Elveţia, şi care va fi definitivat şi redus la 23 sâmbătă seară la ora 7, Capello a ameliorat oarecum presiunea şi interesul iscat în jurul lui David Beckham. Va fi oare cooptat în lot, pentru a-şi câştiga selecţia centenară în tricoul Angliei? Dezbateri aprinse.

Anglia s-a întors practic în ultimele zile la momentul numirii precedentului selecţioner, Steve McClaren, când suficient interes a fost iscat de aceeaşi controversă: continuăm cu Beckham sau întoarcem foaia şi privim doar spre viitor? Comparativ însă, momentul actual e mult mai încins, datorită prezenţei lui Beckham la „borna” de 99 de selecţii.

Graham Taylor, selecţioner al Angliei din 1990 în 1994, a declarat că s-ar opune acordării celei de-a o suta prezenţe lui Beckham dacă mijlocaşul n-ar figura în planurile de viitor ale lui Capello. Henry Winter, corespondentul şef al The Daily Telegraph, a rostit şi el un nu în cazul lui Beckham, foşti jucători ca Alan Hansen, acum analist pe BBC, Alan Smith, Bob Wilson sau antrenorul Don Howe, cândva în corpul tehnic al Angliei, opinând în schimb că şeptarul şi-ar merita selecţia centenară. Unii sugerând să fie utilizat spre finalul amicalului, într-un frumos la revedere, după care Anglia să privească doar înainte, alţii, ca Howe, alegându-l chiar în 11-le său de start.

La cum a manevrat până acum, şi la stabilirea ţintarului grupei preliminare, şi la găsirea amicalului din Germania, şi la cooptarea lui Stuart Pearce, Capello s-a dovedit extrem de inspirat, abil şi înţelept. McClaren pornea la drum referindu-se la neincluderea lui Beckham drept evoluţie şi nu revoluţie, cu convingerea că ar avea înlocuitori mai buni decât mijlocaşul pe-atunci la Real Madrid, şi nu neapărat pentru că şeptarul n-ar mai fi corespuns cerinţelor. La polul opus, anunţând un lot lărgit fără David Beckham, Capello şi-a exprimat rezervele în privinţa nivelului pregătirii fizice şi a lipsei „meciurilor în picioare” pentru fostul său elev madrilen.

Demn de salutat, Football Association n-a făcut nici cea mai mică presiune, de ordin sentimental sau comercial, pentru a-l influenţa pe Capello în privinţa selecţionării lui Beckham. Potenţiale distincţii sau festivităţi centenare au fost puse momentan la rece. În 1988, acum două decenii, portarul Peter Shilton devenea al patrulea şi ultimul selecţionabil intrat în clubul jucătorilor cu 100 de meciuri la naţională, urmându-i pe Billy Wright Sir Bobby Charlton şi Sir Bobby Moore.

Beckham, care n-a mai jucat pentru LA Galaxy din 21 octombrie, s-a antrenat recent cu Arsenal şi s-a declarat a fi la fel de pregătit pentru convocare ca în orice altă ocazie. Cu el intrat la pauză în teren, în ultimul său joc oficial, în noiembrie, Anglia a revenit de la 0-2 la 2-2 cu Croaţia, cedând finalmente.

Dacă Beckham nu e, în schimb marea surpriză se numeşte Curtis Davis, un longilin fundaş central de 22 de ani, trecut de la Luton Town la West Brom, şi acum la Aston Villa Birmingham, pentru care, într-una din primele sale apariţii, a avut o evoluţie aidoma unui jucător de pub, conform propriei sale mărturisiri publice. În apărare figurează şi Jonatan Woodgate, tocmai trecut de la Middlesbrough, unde revenea de la Real Madrid, la Tottenham. Cooptându-l pe Davis dar nu şi pe alde Campbell, Phil Neville ori Beckham, Capello pare a da momentan credit tinerilor. Timpul e de partea sa, poate experimenta.

La capitolul portari, Carson, eroul negativ cu Croaţia, James, veteranul lui Portsmouth, şi Kirkland, oarecum o surpriză, de la Wigan. La mijloc, pe dreapta nu e nici Aaron Lennon, lăsat lui Pearce la tineret pentru jocul cu Irlanda, deci un duel în doi pe post, între Shaun Wright-Phillips şi David Bentley. Jenas, renăscut sub Juande Ramos la Spurs, figurează între cei 30, cu aripile stânga Downing şi Ashley Young convocate la rândul lor. Atacul, cu Agbonlahor, tânărul lui Villa, Owen, Rooney, Heskey şi Crouch dar nu şi unii ca Defoe sau Andy Johnson, asta apropo de speculaţiile presei engleze.

Care vor fi cei 23 pentru Elveţia? Iar apoi, cei 11 din teren? Fabio ştie ce face. Dintotdeauna mi-a plăcut stilul lui George Graham, un riguros pe croiul lui Capello, şi mai ales cum era aprobat de fanii Arsenalului… „George knows”. George ştie. Aşa şi cu Fabio. 

Joe, Joiana şi Joey

ianuarie 29, 2008

Era grozav laptele proaspăt ce ni-l aducea Joe şi într-o bună zi m-am dus la sursă. La grajd. Eram curios să văd natura la lucru. Joiana era semeaţă, pleznea de sănătate. Şi foarte blândă, docilă. Pălinca de Sibiu era tare ca aerul munţilor. Iar Joe, om bun, era în balans continuu pe scăunelul său, mulgând expert: „Hoooooo Joiano, hoo! Stai blând!” Joiana era stană de piatră iar văcarul, un dulce.  Laptele, la fel.

Se mai întâmplă ca unii să bea şi alţii să se îmbete. Chiar cu apă rece. Într-atât s-au întrecut peste ani ziariştii englezi în superlative la adresa fotbaliştilor de top ai Albionului încât nu mare a fost mirarea când l-a scăpat anul trecut pe Michael Owen că nici un jucător croat n-ar avea loc în naţionala Angliei. Slava gen „generaţia de aur” îşi făcuse aşadar efectul. Însă Slaven Bilic şi elevii săi au operat pe creier în noiembrie, pe Wembley, şi le-au scos fotbalul din cap unor fotbalişti, jurnalişti sau federali insulari. I-au readus cu picioarele pe pământ. Infatuarea, înfumurarea, importanţa de sine, închipuirile şi supraevaluarea o încasau în plin prin stângul pe care a scris 2-3 al rezervei Petric. Croaţia a lăsat Anglia acasă, taxând-o, prin vorbele ulterioare ale lui Vedran Corluka, fundaşul dreapta, pentru extraordinara sa aroganţă.      

Au trecut două luni, sexagenarul italian Fabio Capello a preluat naţionala Angliei iar cu sosirea sa au renăscut şi speranţele. Iar primăvara vine la unii mai devreme. A înmugurit deja pe ici pe colo, prin paginile ziarelor, acelaşi complex de superioritate cu care Albionul se împuşcă de ani de zile în călcâi. Doza de realism a fost pare-se deja risipită în cele patru zări. 

Cu toţii aşteaptă seara de sâmbătă, din două considerente majore. La conferinţa de presă în care va anunţa lotul convocat pentru amicalul de miercurea viitoare cu Elveţia, pe Wembley, selecţionerul Capello va fi testat de mass-media atât în privinţa familiarizării sale cu numele jucătorilor ce-i va avea drept elevi cât şi pentru progresele sale în stăpânirea limbii engleze. Roma nu s-a clădit într-o zi, nu-i aşa? Iar truda nici n-a început, dacă e să notăm că antrenorul italian se va întâlni în premieră cu jucătorii săi abia la finele săptămânii, după etapa de campionat din weekend.

Dar presa e nerăbdătoare şi anticipează. Dacă a sărit sau nu calul, judecaţi dumneavoastră. Eu am citit aşa: „Capello e răsfăţat în a avea de unde alege”. Joe Lovejoy, în duminicalul The Sunday Times, după ce şi-a făcut mea culpa relativ la preamărirea fotbaliştilor Albionului cu calificativul „Golden generation”, a punctat mai întâi că Football Association ar trebui să facă mai mult pentru a proteja interesele echipei Angliei, „dar protecţionismul este mai dificil ca niciodată sub ochiul Uniunii Europene”. Mulţi fani ai lui Arsenal ţi-ar spune că nu le pasă din ce ţară provine mijlocaşul lor central, câtă vreme pasează excelent de gol sâmbăta la 3. Dar asta e o altă discuţie.

Ziaristul a opinat în continuare că „am convingerea că jucători există, contrar părerilor Johanilor”. Nu ştiu ce-o fi spus un anume Johan însă Joe nu s-a oprit decât după ce a ales cinci echipe diferite ale Angliei, deci 55 de jucători, completând că „până şi al cincilea meu unsprezece nu s-ar face neapărat de râs în faţa alde Macedoniei” şi subliniind că sunt circa 60 de potenţiali selecţionabili, demni de luat în considerare. Nu zic nu, fiece fotbalist, mai ales din prima ligă, poate spera îndreptăţit la o convocare.

Însă continuarea a reamintit de zilele în care lui Owen îi era inoculat complexul de superioritate. Spune Joe… „60 de jucători din cea mai competitivă ligă din lume e un grup mai formidabil decât tot ceea ce pot oferi majoritatea ţărilor”. Barele porţii au fost din nou mutate… Nu mai e vorba de „Generaţia de aur”, cea necalificată la Euro 2008, ci de cea mai competitivă ligă din lume. Clasamentul coeficienţilor UEFA, „mama” ierarhiilor, pârghia care decide balanţa puterii, numărul reprezentantelor în eurocupe şi aşa mai departe, n-a avut-o niciodată în frunte pe Anglia, de la lansarea Premier League în 1992. Italia, Spania şi Anglia sunt mai mult sau mai puţin cot la cot. Anglia ar putea lua faţa luna viitoare, când cu Liverpool – Inter şi Arsenal – AC Milan. Până atunci însă, evidenţa este covârşitor împotriva accepţiunii că Anglia oferă cea mai competitivă ligă din lume. E o metaforă ca praful în ochi.

Doar Manchester United, întorcând finala din ’99 în minutele sale de prelungire, şi Liverpool, revenind de la 0-3 şi triumfând la lovituri de departajare, au cucerit Champions League pentru Anglia de la lansarea Premier League. Două succese finale din 1991 încoace, de când Albionul a fost din nou reprezentată în C1.

Doar Liverpool, triumfând graţie golului de aur, de fapt un autogol al lui Geli în finala de la Dortmund cu Alavesul lui Contra, a câştigat Cupa UEFA pentru Albion de la revenirea cluburilor sale pe Continent, în 1990-1991. Ar mai fi succesele lui Arsenal şi Chelsea, în deceniul trecut, în defuncta Cupa Cupelor. Suntem în 2008, an de turneu final european fără Anglia şi în care fruntaşele din Premier League ar putea realiza „dubla” în eurocupe. Până la aducerea trofeelor în insulă, nu dau însă nici cea mai mică fărâmă de crezare superlativului ales de Joe.

Prima sa echipă i-ar avea pe Carson – Richards, Ferdinand, Terry, Bridge – Wright-Phillips, Hargreaves, Lampard, Rooney – Heskey, Owen, iar a cincea pe Robinson – Hibbert, Taylor, Knight, Ball – Pennant, Michael Johnson, Reo Coker, Dyer – Vassell, Bent. Pe o scală de la cei mai buni la al cincilea XI, alţi 33 ar fi undeva „între”. Fiecărui chibiţ de fotbal îi place să se joace cu alegerea jucătorilor şi dispunerea lor în teren. Aşa încât lecturarea opţiunilor sale a fost fascinantă. Însă Joe a încheiat articolul prin a argumenta neincluderea în echipele sale fantastice a lui Dave Kitson, cel mai prolific atacant englez la zi în Premier League, pe considerentul că roşcovanul lui Reading n-ar fi oricum luat în calcule de Capello, deoarece „italienii nu-s nimic dacă nu sunt şi conservatori, motiv pentru care experienţa lui Jermain Defoe şi Andy Johnson este de-aşteptat să prevaleze în opţiunea selecţionerului”.

Dacă tot ştie atât de bine cum sunt italienii şi dacă miroase la ce să se-aştepte, cât de relevantă ar mai putea fi conferinţa cu anunţarea lotului şi testul de limbă engleză? Poate doar să-i confirme prejudiciile. Toate vechi şi nouă toate. Dar de la Joe şi Joiana, iată-ne la Joey.

Acum o lună, după Crăciun, Joey Barton, mijlocaşul lui Newcastle Utd şi cândva trecut şi pe la naţionala Angliei, se bătea noaptea în centrul oraşului Liverpool. Alcoolul? Sau mâncarea de fast-food a lanţurilor multinaţionalelor, care poate dăuna în egală măsură? Joey a ajuns în spatele gratiilor. Se mai frecase el cu autorităţile fotbalului şi nu numai, iar acum şi-a petrecut Anul Nou în inchisoare. O listă de dandanale îşi afla finalitatea. Diseară însă, Joey ar putea figura în lotul lui Newcastle United pentru deplasarea la Arsenal. Foarte normal şi uman, Kevin Keegan i-a întins o mână, i-a deschis o uşă, i-a oferit o altă şansă. O va folosi Joey ca atare? E de dorit. Şi uite-aşa, într-o lună, din bătăuş de spartul zorilor înapoi în vestiarul de Premier League. Mi-e teamă că Joe l-a omis pe fostul convocat la lot din „mult mai formidabilul grup” de 55 sau, lărgit, din cei circa 60 care ar merita să fie luaţi în seamă. Acum depinde ce-şi doreşte Anglia de la măsurarea forţelor cu restul lumii. Să nu se facă de râs în faţa Macedoniei, cum şi-a coborât Joe ştacheta cu a cincea sa echipă, sau să bată Argentina, Brazilia ori Portugalia în sferurile Mondialului? Cu Rooney pe extrema stângă, adversara, care-o fi ea, îşi freacă mâinile de bucurie. Noroc că Fabio probabil nu înţelege încă toate nuanţele lingvisticii engleze şi poate nu s-a aruncat în asemenea păiănjeniş de păreri.

Ceea ce a avut italianul până acum de făcut, a îndeplinit desăvârşit, a se citi negocierea programului competiţional al grupei preliminare a World Cup 2010, conform şi destăinurii lui Sir Trevor Brooking, cum că „Fabio Capello a preluat la Zagreb frâiele întâlnirii”. Fundaţia a fost pusă. A adăugat alegerea unui amical contra Germaniei, în deplasare la Berlin, pe 19 noiembrie, iar acum poate comemora solemn minutul de reculegere în memoria tragediei aviatice din 6 februarie 1958, de la Munchen, în care au pierit printre alţii şi jucători ai lui Manchester United, şi care va fi păstrat înaintea debutului său la cârma Angliei, miercurea viitoare, pe Wembley.