Posts Tagged ‘campioana’

Tineretul Ungariei, bronz la Mondial… Retineti: Nemeth

octombrie 17, 2009

Vineri seara s-a tras cortina peste Campionatul Mondial de fotbal sub 20 ani iar marile vesti din Egipt ar fi doua la numar… Si anume ca Ghana a cucerit un prim titlu mondial pentru continentul negru respectiv ca Ungaria a spalat rusinea Europei, castigand finala mica si implicit medalia de bronz a competitiei.

Baietii lui Sandor Egervari, invinsi abia in semifinala de Ghana, au mai gasit resurse in meciul pentru locul trei, cand au raspuns golului Costa Ricai din minutul 81 cu o egalare in primul minut de prelungiri. Atunci, capitanul Vladimir Koman si-a pastrat sangele rece la punctul de la 11 metri, cum o facea si in fazele precedente: 1-1. Si iarasi lovituri de departajare, favoritele lui Peter Gulacsi, portarul cu numarul 42 la Liverpool Football Club.

Marele blond n-a primit nici un gol de la punctul cu var, salvand trei executii, iar al patrulea tanar maghiar desemnat sa suteze de la 11 metri n-a mai trebuit sa-si ia misiunea in primire. Ungaria, bronz la Mondialul de tineret, cu mare star in persoana lui Krisztian Nemeth, care a intrat in joc, desi bolnav, si in finala mica, in minutul 19, in locul lui Futacs, tot varful imprumutat de Liverpool FC la AEK Atena smulgand si acum penaltyul salvator.

In finala, invingatorii Ungariei au pus mana pe titlul mondial, dupa un meci de 0-0 contra Braziliei. Ghana s-a impus la moartea subita a loviturilor de departajare, cu 4-3, Alex Teixeira ratand pentru sud-americani a sasea lor lovitura. Iar ghanezii, ce au evoluat cu maieuri imprimate cu mesajul To God All The Glory, au propus in Adiyiah si golgeterul competitiei, cu opt reusite.

Starurile de maine au impresionat vreme de trei saptamani in Egipt iar Ungaria, cu Koman si Nemeth vafuri ale generatiei, par a avea un val bun. Vor ramane memorabile meciurile maghiarilor cu Cehia si Italia, in optimi respectiv sferturi, cand departajarea s-a facut abia la penaltyuri ori in minutul… 117.

Romania n-a fost prezenta si de fapt n-ar trebui sa amintesc acest lucru. E de la sine inteles. Bravo Magyarorszag, ai salvat Europa plina de aere, pretentii si resurse dar complacuta in a nu se bate pentru onoruri, culese de altii dupa o finala africano – sudamericana ce spune multe, inclusiv la nivel fotbalistic, despre mutarea incet incet a polilor de putere in Noua Ordine Mondiala.

Tinerii sub 17 ani sunt deja in joc de glezne pentru turneul final mondial din aceasta luna, si tot dintr-o tara africana, Nigeria, U17 World Cup finals propunand dintre europene Germania, Spania, Italia, prezente si la U20, plus Olanda, Elvetia si Turcia. 6 din 24. De urmarit… Cat despre FIFA 2010 World Cup, stim cu totii, e in Africa de Sud. O ce vis fierbinte.

Reclame

Doar Drogba inaintea lui Burnley

septembrie 21, 2009

Orice verdict e vremelnic dar cateva impresii pot fi impartasite. In fond, s-a scurs deja o treime din turul Premier League 2009-2010.

Incep prin a reaminti un paragraf din editorialul „Fotbalul, pe locurile 14-15”, pe care-l semnam in Fotbal Vest in luna iulie, pe cand prim-divizionarele abia isi incepusera pregatirile precompetitionale, si in care le aminteam pe Portsmouth, Bolton Wanderers si Hull City drept ocupante ale locurilor retrogradante, 18, 19 si 20, la finele actualei editii, in mai 2010: „Culmea ironiei e ca si la anul focurile retrogradarii ii vor perpeli probabil tot pe antrenorii englezi iar de-ar fi sa ma dau bookmaker pentru o zi, le-as trece pe Portsmouth, Bolton si Hull pe lista neagra, prima fie ea si preluata de un bogatas arab, dupa modelul de la Man. City, cu tot cu petrodolarii sai dar fara a fi fost pus la “testul de prestanta” in ceea ce priveste standardele Premier League. Adica Hart, Megson si Brown, asta daca luna mai ii va regasi in posturi. Dar nu incercati si Dumneavoastra acasa, sa aruncati bani pe aceasta speculatie cu cele trei, caci s-ar putea sa va arda. Am presupus si eu, asa…”

Visiniu-albastrul lui Burnley a fluturat triumfator in mai, pe Wembley. Momentan, datele problemei nu s-au schimbat, nou-promovata luand in piept elita si batand deja trei cluburi la zero, acasa, pe Turf Moor. Iar la ultima ocazie, gratie unui varf adus de la o recenta participanta in Cupa UEFA, dar acum doar amarata cu zero puncte in coada. "Pompey"...

Visiniu-albastrul lui Burnley a fluturat triumfator in mai, pe Wembley. Momentan, datele problemei nu s-au schimbat, nou-promovata luand in piept elita si batand deja trei cluburi la zero, acasa, pe Turf Moor. Iar la ultima ocazie, gratie unui varf adus de la o recenta participanta in Cupa UEFA, dar acum doar amarata cu zero puncte in coada. "Pompey"...

Dar nu la cele trei ma voi referi, ci la nou-promovata Burnley Football Club, principala candidata a bookmakers la retrogradare, conform cotelor dinaintea inceperii stagiunii. Caci Burnley a infirmat sambata proverbul cu ulciorul care nu merge de trei ori la apa, invingand din nou acasa, in primul joc al rundei a sasea, televizat pe Sky Sports, 3-1 cu Sunderland.

Turf Moor, datorita capacitatii sale restranse, a inregistrat cea mai mica asistenta a etapei din elita, doar 20.196 spectatori, insa… ce mai spectatori. Vorba unui suporter al visiniu-albastrilor, fanii au cantat si scandat la nesfarsit, o ora si jumatate plus prelungiri si la lovituri de departajare, in editia trecuta, cand viitoarea nou-promovata a descins pe Stamford Bridge, a remizat cu Chelsea, si finalmente a eliminat-o din Cupa Ligii, in urma suturilor de pe punctul cu var. A fost o campanie a competitiei K.O. in care Burnley nu doar a facut 1-1 acasa la Chelsea, dar le-a invins la Turf Moor si pe Fulham, Arsenal si Tottenham, fiind eliminata abia de ultima, in prelungirile mansei a doua a semifinalei, datorita golurilor in plus marcate in deplasare. Pazea, vine Burnley!

Fanii sunt acum si mai entuziasti, si mai calzi, ridicandu-se, aidoma echipei, la nivelul elitist al Premier League si percepand insemnatatea momentului. Incredibil dar adevarat, dupa 6 etape, doar Chelsea lui Ancelotti, lidera fara punct risipit, are o linie de clasament superioara lui Burnley in meciurile de pe teren propriu.

Burnley avea sa debuteze in Premier League cu un dus rece la Stoke, promovata de anul trecut, esec care o punea deja sub lupa scepticilor. Dar trupa lui Owen Coyle a strans imediat randurile, inregistrand doua succese de moral, pe teren propriu, in decurs de o saptamana de la debutul campionatului. A fost mai intai acel neverosimil 1-0 cu Manchester United, cand campioana a ratat inclusiv un penalty in jocul de la mijloc de saptamana, iar apoi un alt 1-0, tot in dauna unei „europene”, Everton Liverpool, si ea „inghetata” la punctul alb de danezul din poarta nou-promovatei, Jensen. Saha l-a copiat pe Rooney iar Burnley a strans 6 puncte din doua meciuri creditate cu… „2”.

Sambata, Burnley s-a impus in acel gen de confruntare tipic pentru echipele amenintate de retrogradare. Un meci de… 6 puncte. Sunderland e in aceeasi luntre si, doar invingand formatii mai mult sau mai putin de calibrul ei, Burnley isi poate consolida postura in elita. Restul, gen victorii contra campioanei en-titre, sunt bonusuri mai mult decat binevenite, excelente pentru moral, insa nu neaparat jocuri deseori amintite drept fiind de 6 puncte.

Remarcabil e si faptul ca Owen Coyle n-a facut nu stiu ce achizitii, in mare aceeasi jucatori ce au urcat treapta in elita, via – Wembley, purtand falnic stindardul clubului din Lancashire si in Premier League. Tot Wade Elliott, marcatorul unicului gol din finala play-off, 1-0 contra lui Sheffield United, s-a aflat la originea primului gol de sambata, smulgand un penalty, si tot scotianul Alexander, veteranul capitan, si-a reconfirmat precizia de la 11 metri.

Abia dupa pauza, cand era introdus in minutul 57, un nou recrut a pus si el umarul la redistantarea lui Burnley. David Nugent, abia reintors in Lancashire, dar nu la Preston, unde isi facea un nume cu care debuta cu gol in nationala Angliei, ci la micuta Burnley, si-a redescoperit pofta de gol pierduta la Portsmouth, reusind o dubla de efect, cu capul si cu stangul, din pirueta, dinafara careului: 3-1. Lui Nugent li se adauga fundasii Mears, sosit de la Derby County, via – Marseille, unde a fost imprumutat, si africanul Bikey, un munte de om ce n-a inghitit ratarea revenirii in elita, cu Reading.

Coyle a adaugat ici-colea, prin partile esentiale, dar colectivul unit ce a surprins Albionul, promovand la mustata, continua sa minuneze, pastrand procentajul maxim la Turf Moor. O fi arena cea mai mica din elita, dar vocea suporterilor se face auzita. Iar idolii raspund pe masura, cu 1-0 si 3-1.

In contrast, un club care era egalat in prelungiri de AC Milan, in 27 noiembrie 2008, intr-un joc din grupele Cupei UEFA, n-a acumulat inca nici un punct in Premier League si a incasat o medie de doua goluri pe meci in primele 6 etape. Portsmouth, caci despre „Pompey” este vorba, s-a despartit si de sus-amintitul Nugent, care nici nu figura in acel 2-2 de la Fratton Park, ce a fost… 2-0 pana in minutul 84. Atunci au iesit la rampa Ronaldinho si Inzaghi.

Altii insa, dintre care cei mai remarcabili ar fi Johnson, ajuns la Liverpool, Distin, la concitadina Everton, Crouch, dupa Redknapp, la Spurs, ori Davis, inhatat de Bolton, au parasit Titanicul din portul Portsmouth, la fel ca veteranul Sol Campbell, neutilizat in acel joc de referinta cu milanezii, dar care, transferandu-se tocmai in liga a patra, la Notts County, trupa avandu-l drept director pe Eriksson, a dat masura completa a necesitatii sariturii de pe punte. Tony Adams, la carma contra rosso-nerilor, si-a frant si el de-atunci gatul, iar Paul Hart, inlocuitorul, a tesut cu chiu cu vai plasa mentinerii in elita insa nu mai are solutii si pe 2009-2010.

Portsmouth s-a anuntat a fi drept o victima previzibila, iar startul ei confirma temerile, nu datorita numelui lipsit de sonoritate de pe banca tehnica, Paul Hart, nume ce a atras in intersezon recruti pe masura, jucatori de nivelul doi, cu care doar poti sfarsi sub elita, ci mai ales datorita instabilitatii de la conducerea clubului, destabilizat de interminabilele discutii din cursul verii legate de preluarea gruparii de catre un consortiu arab. Pestele de la cap se impute si incertitudinea de la Fratton Park se rasfrange evident asupra rezultatelor din teren. Cele doua coordonate sunt inseparabile, orice delimitari ar vrea unii sa faca…

Portsmouth e macar la… zero, insa vecina – rivala de pe coasta sudica, Southampton, sta chiar mai rau. Pornind cu un handicap de zece puncte, din nou pe motive legate de imputirea pestelui de la cap, „Sfintii” abia au inregistrat primul succes stagional, 2-0 acasa cu Yeovil Town, in fata a peste 19.000 suporteri, pe St. Mary’s, oaspetii declarandu-se insa dezgustati de acordarea celor doua penaltyuri din care noul recrut Rickie Lambert a asigurat primele puncte alb-rosilor.

Macar Portsmouth e inca in Premier League, cu amintirea unui joc cu milanezii, in Cupa UEFA, acum nici zece luni. Insa Southampton, adversara Stelei in Cupa UEFA, in toamna lui 2003, e lanterna rosie a ligii a treia, si desi handicapul e surmontabil, „Sfintii” fiind la -2 si deci la opt puncte in urma unei clasate pe o pozitie salvatoare, si anume tocmai Yeovil, exemplele nefericite din editia trecuta pot pune sub semnul intrebarii capacitatea clubului de a raspunde adversitatii. Luton s-a scufundat, torpilata de cataroiul din start, -30 puncte. Altele s-au salvat…

Dar sa se fi inclinat oare Anglia aidoma Titanicului, cu coasta sudica luand apa? Nu de alta dar si „verzii” de la Plymouth Argyle, fara succes in 8 etape, proptesc ierarhia ligii a doua…

Unii se scufunda, nou-promovata Burnley exulta. Si nu pare a fi doar un foc de paie. Cata vreme „visiniii” vor invinge si tine la distanta adversare directe, „ambarcatiuni usoare”, gen Birmingham City, si ea o nou-promovata, viitoare oaspete pe Turf Moor, trupa lui Coyle va putea spera la supravietuire. In fond, calculele spun ca si 39 de puncte pot fi suficiente, iar Burnley a strans deja noua.

Urmatoarele luni doar vor confirma (sau infirma) speculatiile rezultate din primele confruntari. Dar Burnley pare a avea vant bun. Si poate ca proximul derby local, la vecina de pe Ewood Park, Blackburn Rovers, va aduce clubului fondator al The Football League, participant la acea memorabila prima editie de campionat din 1888, si primele puncte externe. Ce ziceti, Alexander si Nugent? Se poate…

Din peluza lui ManU, la AFC Wimbledon 2 – FC United 0

iulie 26, 2009

Acum zece ani, fanii reuniti sambata undeva in sud-vestul Londrei pentru a-si incuraja echipele non-profesioniste, se intreceau in coruri de scandari la dueluri in Premier League. De exemplu la ultimul lor joc in campionat.

Se intampla in 26 februarie 2000, in runda a 26-a din elita, pe Selhurst Park din sudul capitalei… Ca si in tur, la Old Trafford, unde Wimbledon deschidea scorul prin Walid Badir iar Jordi Cruyff stabilea rezultatul final, 1-1, si in Londra „Domnii” au punctat primii, ba chiar in minutul 1, prin Euell, acelasi Cruyff junior egaland iar punctele impartindu-se… 2-2. Asadar galben-albastrii sud-londonezi, carora le palise intre timp aura de „Gasca nebuna”, nu cedau campioanei la zi a Europei! Insuficient insa pentru a evita retrogradarea, dupa destui ani buni petrecuti in elita. Campioanei ii erau insa suficiente remizele, pentru a-si apara titlul cu un avans de 18 puncte, gratie celor doar 7 egaluri si 3 esecuri inregistrate…

Ei bine, din februarie 2000 s-au scurs mai bine de noua ani iar socurile la care a fost supusa mai apoi Wimbledon plus dezamagirea unor fani ai lui Manchester United cu preluarea clubului de catre familia Glazer au dus la crearea unor noi grupari, pornind de la zero, de la baza piramidei fotbalului englez, si cladite din temelii de suporterii loiali, a caror initiativa, ca intre dizidenti care se respecta, a fost si de a permanentiza un duel amical, in verile pregatirilor competitionale.

Iar amicalul pe 2009 a avut loc sambata, pe arena lui Kingstonian, cumparata de fanii lui Wimbledon pentru noul lor club cocotat deja in liga a cincea, prima sub profesioniste. The Fans Stadium, un nume foarte potrivit. Nici ca se putea mai bine ales.

Biletul de intrare la amicalul intre non-profesionistele AFC si FC United, din Blue Square Premier respectiv UniBond League, renascand din propria cenusa dupa ce acum un deceniu puteai citi de "Domnii" prim-divizionari si surprizele ce le ofereau unor favorite ca Man United

Biletul de intrare la amicalul intre non-profesionistele AFC si FC United, din Blue Square Premier respectiv UniBond League, renascand din propria cenusa dupa ce acum un deceniu puteai citi de "Domnii" prim-divizionari si surprizele ce le ofereau unor favorite ca Man United

A fost doar un joc amical dar, datorita conotatiilor sale si semnificatiilor adanci ale regenerarii pe baze etice a gruparilor, a fost de fapt mult mai mult decat un amical. Demn de luat in considerare. Cu trenul si la pas, am descins undeva in preajma Kingston Road, ce te scoate din Londra spre sud-vest, si am consemnat mai mult decat un banal 2-0. Dintr-un colt al peluzei ocupate de fanii lui FC United of Manchester. Dintr-un colt al peluzei ocupate de suporteri tineri, de varsta a doua sau chiar varstnici, dar mai ales la vreo 40-50 de ani, si care, esential, pana acum nici un… cincinal asistasera la nenumarate jocuri ale marii United, de undeva de pe Old Trafford. Un mini-reportaj dintre fani dizidenti ai lui Man U, trecuti de pe Old Trafford la FC United, dar care tot raman cu clubul mama in suflet. Doar ca nu vor s-auda de Glazer, preluarea din 2005 si indatoririle ulterioare…

Opinez ca, tinand cont de principiile de natura noncomercialista si noncorporatista vizavi de industria fotbalului a fanilor celor doua mici grupari in ascensiune, amicalul de sambata n-ar fi crescut in incrancenare nici in cazul unui joc oficial. Si asta nu pentru ca fotbalistii s-ar fi menajat, ceea ce nu e deloc cazul, prestand acelasi joc barbatesc, caracteristic insularilor, ori pentru ca suporterii s-ar fi „inmuiat” peste ani, de pe cand scandau intreg repertoriul la meciuri pe bunicele sute de mii de lire, cu miza mare, ci pentru simplul motiv ca AFC si FC United se simt oarecum in aceeasi barca, mai degraba aliate in crezuri si simtiri decat despartite de rivalitati ce, in cazul lor, dureaza exact 90 de minute. De fapt, cum o sugereaza si amicalul de sambata, sunt cluburi prietene, aliaj al experientelor traite in ultimul deceniu. De la aceasta idee ar „curge” in ansamblu partida din weekend, cu intreaga sa ambianta.

Comparativ cu incrancenarea interesata si tensiunea latenta din peluzele de Premier League, fanii rivali de sambata pareau „cazuti” din fotbalul altor vremuri, apuse in esaloanele superioare, desi traisera asemenea timpuri. Mai de moda veche, niste nostalgici incurabili, cu tot farmecul irezistibil oferit de asemenea inclinatii. Ramanand fideli principiilor si crezurilor lor, despre cum ar trebui sa „curga” lumea fotbalului veritabil, departe de panourile publicitare electronice, in culori tipatoare, un sirag nesfarsit de nume de firme, sponsori…

Pe arena Kingstonian, al carui gard de beton spre artera principala era acoperit de uriase steaguri simbolizand fratia dintre AFC Wimbledon si Busan, fluturand in vant sub tablia cu proximele jocuri, si anume Kingstonian contra Fulham XI respectiv AFC versus West Ham, panourile publicitare sunt – se putea altfel? – cele vechi si de demult. Cel din dreptul liniei de centru, cu  numele gazdei, sigla clubului si numele Football Manager. Popularul joc interactiv.

In spatele panourilor, patru tribune separate, acoperite si cu locuri in picioare, cu exceptia celei principale. Golasa intr-unul din colturi, dat fiind si pretul mai mare al biletelor, comparativ cu accesul la peluze. Iar in tribune, fani sadea. Trecuti prin purgatoriul fotbalului-comert.

In peluza lui FC United, calatori din Manchester, cu accentul de rigoare si cu tricouri ce-i deconspirau… In general in alb sau rosu ori intr-o combinatie adecvata de culori. F**k Glazer, intr-un chenar rosu. Ori mesajul confirmand conceptul de a fi liber sa faci ceea ce vrei. Liber sa intorci spatele unei Manchester United preluate de proprietari care au incarcat-o de datorii ca pe magarus, si sa imbratisezi ideea a ceea ce ti-ar fi placut sa fie albia clubului mama. Secata. Cu pieptul „gol”, doar tricourile de joc ale lui FC United. Din nou, chestie de principiu. Fara sponsor!

Ce scrie in piept, iese si pe gura. In cor. Cantecelele sunt pe liniile melodice ale celebrelor grupuri „indie” din Manchester care au remodelat imaginea urbei in aceeasi perioada in care United se regasea, dupa ani de bajbaieli, sub bagheta unui proaspat Alex Ferguson. Fanii s-au „copt” existential si fotbalistic purtandu-si pasii spre Old Trafford pe cand in oras muzica unor The Stone Roses sau Inspiral Carpets lasa gura apa industriei de profil din insula. Erau vremuri interesante in Albion si mai ales in Manchester, care renastea in epoca postindustriala, vremuri pe care fanii trecuti intre timp in aceasta inedita dizidenta nu le-au uitat.

Refrenele ca refrenele dar mai cadeau ca din senin si scandari. Gerrard e vinovat, bubuia din peluza estica, a „unitilor”. Sau Argentina. Care e dedesubtul, n-am intrebat. Repertoriul lor, secretul bucatariei interne. N-as zice ca ar avea de-a face cu Tevez. Mai degraba Maldivele decat Carlos. Dar asta e rafuiala lor.

Tricouri, scandari si, pe masura, steaguri. Bannere. Cu care a fost tapetata intreaga peluza. Fanii iti lasau impresia ca sunt inruditi, daca nu chiar frati de cruce. Unii erau preocupati doar sa converseze. Se pupau candid, ca la o placuta revedere. Palavrageau, cu spatele la amicalul prevestind un alt sezon cu asteptari de promovare. Isi impartaseau temerile, de exemplu despre un cunoscut comun atins de gripa porcina. Multe fire albe. Calvitie. Riduri de expresie. Oameni ce s-au implinit frumos, arzand lumanarea uneori la ambele capete. Pasionati de fotbalul lor, chiar daca au schimbat emblema campioanei United cu cea nu mult diferita a „inventiei” tematice FC United. Urcata in liga a saptea si inca sperand mai sus. Pe unele tricouri ale unor doamne bine scria chiar maxima infirmata, „Nu-i va prinde nici Craciunul”. Lumea fotbalului mare, „cunoscatorii”, rautaciosi de pe diverse drumuri sau chiar creduli in cursul deviat al campioanei, spusesera probabil la vremea lansarii noii entitati ca va muri in fasa. Nu i-au dat nici prima zapada si iata ca au trecut ani… Cu cateva promovari! Iar cei luati in deradere, desconsiderati, n-au ratat prilejul sa taxeze indiscretia, prin imprimeuri. Ce dragut.

Ce club de liga a saptea din lumea asta larga ar strange la peste 300 kilometri, in deplasare, o intreaga mica peluza? Greu de zis. La statie se anunta ca am fi 1.773 de platitori. Deloc rau, pentru o confruntare intre o nou promovata in liga a cincea, Blue Square Premier, si o trupa de-a saptea. Mai entuziasti sunt oaspetii, chiar si confruntati cu irosirea unui penalty. E doar un amical. Si, oricum, e doar un joc. Fotbal. Entuziast e si numarul 19, Haydon, un nume legat de fosta resedinta „originala” a vechii si decimatei Wimbledon. Haydon e de fapt mascota, nu ma intrebati ce animalut. Dar plin de viata, tinand ritmul imnului Ole Ole Ole Ole/We are the champs, We are…, din percutii cu capacul unui mare tomeron vertical. In vazul intregii tribune, pe esplanada „principalei”. Apoi a dat tura arenei, imbratisandu-se si impartind bezele inclusiv cu incercatii incaruntiti „uniti”.

Fratia actuala ma duce cu gandul la imaginea acelorasi fani, luand acum 15 ani sa zic drumul lui Selhurst Park ori Old Trafford pentru dueluri cu „saft”, de elita, intre alde Vinny Jones contra Andrei Kanchelskis. O tempora.  Putin le pasa ca au fost nevoiti, din principiu in cazul lui FC United ori din nevoi, in cazul lui AFC, s-o ia de la zero. Ba sunt chiar mandri cu statutul lor. Nealiniati. Ori mai bine zis aliniati fotbalului in varianta sa pura, geniala, putin atinsa de tentacula sportului-afacere.

Le studiez expresiile faciale si sesizez eliberarea de constrangerile dogmei fotbalului modern, comercial-publicitar. Pe care, e clar, nu mai dau doi bani. Ba unii dau, mai trec pe la Old Trafford, dar cat sa constate, cum aud, ca „United trebuie sa tot castige, pentru a strange banii sa-si acopere datoriile”. Si-mi aduc aminte de abtibildul vazut undeva in Manchester, lipit probabil de fani cu aceeasi orientare. In rosul dragostei, We love United. In negrul abisului, We hate Glazer. Cam la atat se rezuma existenta lui FC United. Fanii sunt actionari si implicit proprietari, au cuvantul lor. La United nu mai aveau un glas. Scepticii erau chiar purjati de pe Old Trafford, pentru exprimarea libera a opiniilor. Liberate? Democratie? Pufniti in ras, dar pe ascuns, va rog. Ca doar se filmeaza.

Dupa pauza, se marcheaza. AFC Wimbledon isi intra in rolul gazdei din esalonul superior, aflata cu doua saptamani inaintea debutului in Conference, chiar aici, contra lui Luton Town. Altadata, in deceniul trecut, un joc de prima liga, intre cluburi oarecum nonconformiste. „Gasca nebuna” contra „Palarierilor”. Chestii de mansarda, cu incapatanarea de rigoare. „We are The Dons” scrie pe unul dintre bannerele din peluza opusa, a fanilor gazdelor si, imi spun, ar fi la fel de savuros sa asist la amical din randul respectivilor temerari suporteri.

Daca e 1-0, e loc si de 2-0, copie la indigo, in ultimul minut. Tesatura pe dreapta, centrare in gura portii, gol. Mai presus de rezultat, strangerile de maini intre cele doua tabere, cu antrenorii invitati la o reuniune in receptia stadionului, in scopuri nobile. Caritabile. Fanii aplauda indelung iar jucatorii raspund, intr-un tur de onoare. Invingatori si invinsi. Contribuind la succesul fotbalului in forma sa pura. Impuritatile permeaza ambianta unor amicaluri televizate, mai „importante”, prin Asia ori Africa de Sud. Acolo unde se joaca in piept cu aig (inca?) ori etihad. Fotbalul mileniului III, cel de aproape 200 de mii saptamanal, in bocancii unui star. Stea?

Steaua lui AFC si FC United straluceste frumos. Si e purtata in suflete de patimasi pentru care fotbalul cu care cresteau acum trei-patru decenii e mai presus de victoriile cu trofee ce doar alimenteaza jocul modern, pe datorie, cinic si rece la suflet dar luand fata cu reclamele tipatoare.

AFC Wimbledon 2, FC United un penalty ratat si o bara din lovitura libera. Sezonul bate la usa, chiar si in ligile mici. La Kingstonian, printre altele, vor poposi in august candva prim-divizionare ca Luton ori Oxford, cu care „vechea” Wimbledon se batea in „vechea” elita, masurat numita First Division. Acum totul e Premier, ultra si extra. Vorba aceea, imprimata pe tricoul fanului indarjit impotriva creditatului in numele clubului sau de suflet. F**u-i. El se va multumi cu UniBond si deplasari locale. Europa e pentru cei ramasi la Old Trafford. Iar Londra, in acest context, a fost o adevarata aventura. La care au raspuns sute. Frumos. Inaltator. O pilda demna de urmat. Usor de zis, aproape imposibil de abordat, pe alte meleaguri.

Ziua 147. Bara vikingului Flo la baraj

mai 17, 2009

Unii sarbatoresc, altii isi smulg parul din cap. E vremea recoltei in fotbal, e finele sezonului.

Milton Keynes Dons o avea unul dintre cele 16 stadioane nominalizate pentru candidatura Angliei la gazduirea C.M. 2018, o arena cu 32.000 locuri, dar pentru moment a oprit ascensiunea intre divizii. La o seara dupa ce Millwall a smuls o remiza si s-a calificat in finala barajului de promovare in liga a doua in dauna lui Leeds, si chiar pe arena lui United, fosta campioana fiind inecata din nou in lacrimi, dupa ce anul trecut o scrantise in finala barajului, si cealalta finalista a fost decisa.

La Milton Keynes, a fost nevoie de mai mult decat cele 90 minute de la Leeds. S-au jucat si prelungiri si tot 0-0 a ramas. In mod normal, conform competitiilor de pe continent, un Scunthorpe – MK Dons 1-1 si MK Dons – Scunthorpe 0-0 e tradus printr-o calificare a lui Dons, fara prelungiri. Dar in Anglia regula golului in plus marcat in deplasare nu e luata in seama. Asa ca prelungiri si penaltyuri.

La care Roberto Di Matteo, managerul lui MK Dons, a mers si pe mana rezervei introduse in minutul 109, un anume Tore Andre Flo. Remember me? Vikingul castiga candva cu Chelsea si Cupa Angliei, si Cupa Ligii, plus Cupa Cupelor, ca sa nu mai amintim cele 76 selectii pentru Norvegia, dar cei 35 de ani au plumburit gambele. Flo a fost al noualea pe lista prioritatilor lui Di Matteo la penaltyuri, si s-a vazut de ce. Pentru ca a sutat in transversala. Astfel s-a incheiat epopeea lui MK Dons. Scunthorpe in finala de pe Wembley, cu Millwall, dupa un 0-0 si 7-6 pe stadionul ce ar putea gazdui un meci de Cupa Mondiala in nici 10 ani.

Cu un 0-0 care pe continent i-ar fi elevat in finala, „Domnii” si-au smuls parul din cap. Cu un 0-0 suficient contra lui Arsenal, Sir Alex Ferguson si Manchester United au ridicat trofeul Premier League, peste nici 24 de ore, intr-o cascada de zambete, imbratisari si sampanie. Ronaldo a fost insotit de mama sa si a zambit larg, uitand incidentul inlocuirii. Stai linistit, Cristiano, ca nu-ti rapeste nimeni titlul de golgeter in campionat. Sau ai prevestit, cand cu aruncarea jachetei, ca Anelka te va egala la 18?

Oricum, rasete si bucurie, inaintea finalei de la Roma. Inca un titlu in palmares, pe cand egala la momentul incoronarii, Arsenal, a avut un manager la ora destainuirilor. Wenger, foc si para ca a ajuns sa se simta ca un „ucigas”, pentru al treilea loc patru in ultimii 4 ani.  I-a fost inoculat sentimentul vinovatiei, dupa ce Man U si Chelsea s-au desprins recent pe Emirates la 3-0 si tot sezonul „Tunarilor” s-a destramat. Oful sau, in toate paginile.

In contrast, cel care l-a invins la Britannia Stadium si i-a sugerat sa nu se planga de tratamentul „la oase” aplicat de Stoke, si-a mai trecut in cont un scalp. Tony Pulis, luat in deradere la startul editiei, cand o readucea dupa peste 20 de ani pe Stoke City in prima liga, a urcat chiar pe 11, primul loc din a doua jumatate a Premier League, facand o rocada in favoarea sa cu invinsa „Olarilor”, Wigan. O fi pariat cineva in august pe Stoke incheind la mijloc? Cred ca nimeni nu i-a dat mai mult de… locul 18. A amutit criticii si sigur la facut fericit, in al noualea cer, pe Stephen Foster, un fanatic al „Olarilor” si autor de carte sportiva, care cu autoironie si umor a creionat drama de a fi fan al unei echipe relativ mici si cu probleme, dintr-un oras demodat, in care nu s-ar aventura staruri ca Ronaldo. „Ea a stat acolo razand” e un deliciu pentru chibitul de fotbal, e radiografia unor sezoane memorabile prin ridicolul lor, e pasiunea de neinfrant, chiar si in conditii de 0-9 cu Liverpool, a unor suporteri care-si spun, pentru a se autoincuraja, ca pe undeva e mai palpitant sa suferi prin deplasari in fundul vaii decat sa te plictisesti ca sustinator al „Diavolilor”, asistand la masacrari dupa sufocari dupa zdrobiri la Old Trafford.

Foster trebuie ca e tare fericit pentru Stoke, orice s-ar intampla in ultima etapa, mai ales in conditiile in care pe un loc rezervat initial „Olarilor”, 18, sta stinghera marea Newcastle United. Invinsa acasa de Fulham, cea care trage la Cupa UEFA, dupa ce acum un an pornea ultima etapa cu un picior in liga a doua. Ferguson, Hodgson ori Pulis? Pulis a facut minuni in acest sezon, mentinand Stokeul, pe care-l prelua acum ani buni. Dar si Ferguson a mentinut trofeul national la club, adaugandu-le pe cel mondial si al League Cup. Dupa 23 de ani pe banca la Manchester. Parca e mai greu sa te mentii in varf, si inca dupa atatia ani. Iar Hodgson a rasturnat toate calculele si a demonstrat, ca si Stoke, ca nu trebuie seici, miliarde, arene mari si staruri, pentru a castiga deseori cate 3 puncte. Toti au meritul lor in 2009. Cel mai merituos? Sigur nu Arsene Wenger. Manager simtindu-se in culpa. El si Flo au dat-o in bara, la niveluri diferite. La fel si Leeds, din nou. Parca ti-ar parea rau pentru 36.000 de patimasi, cu sperantele lor…

Pe Wembley nu vor merge in zilele urmatoare nici Ferguson cu Ronaldo, nici Wenger, nici Di Matteo cu Flo ori Leeds, ci Millwall. O alta duminica, dar cu „Lei” pe Wembley. N-au avut ei onoarea nici cand au jucat recent finala Cupei Angliei, in 2004. Erau tot in liga a treia si ultimul act al F.A. Cup, un anticipabil 0-3 cu Man United, s-a jucat la Cardiff. Pe-atunci, arcul Wembleyului era in reconstructie. Pe-atunci, la Millwall se estompau tot mai mult scandari de genul „You’re going home in a f*****g ambulance!” Veti merge acasa in **** masina a salvarii. S-au cosmetizat vremurile si s-a dovedit ca Millwall si Leeds au fost domesticite, cu caninii scosi si botnita in gura. S-a facut prea mult caz de „duritatea” lor, s-a exagerat degeaba, iar semifinala barajului a fost fotbal… pasional si-atat. Nu tu capete in gura si sulite aruncate din peluza, cum se intampla candva la Leeds. Ba chiar golul decisiv l-a marcat pentru o trupa „alba” un musulman de culoare. S-au schimbat vremurile dar barele raman in picioare pentru a fi ochite si marturie ca loviturile de departajare sunt esafod si pentru un Platini ori Baggio. Iar de vineri si pentru un „Viking” cu 76 de selectii.

Ziua 144. 18-18 dar minus urias

mai 14, 2009

Pe gazon, vesti mai bune ca niciodata. Tevez a egalat cu calcaiul iar Carrick, in minutul 86, a strans cu stangul toate punctele din deplasarea la Wigan, ca si suficiente pentru castigarea unui nou titlu national, cu care Manchester United o egaleaza pe Liverpool la 18. Cate optsprezece „coronite” fiecare. Fara sa castige campionatul de la lansarea Premier League in 1992, „Cormoranii” au fost finalmente ajunsi din urma de campionii lui Sir Alex Ferguson.

In birouri insa, nici macar aparentele nu mai pot fi salvate. In avanpremiera restantei de miercuri 13 mai, de la Wigan, proprietarul clubului gazda, septuagenarul David Whelan, a destainuit din nou presei ingrijorarea sa cu privire la uriasele datorii ale „Diavolilor rosii”, pe care le estimeaza la circa 800 milioane lire sterline, si nu doar 667, cum se vehiculeaza, atragand atentia ca Man United s-ar putea trezi intr-o buna zi ruinata ca Leeds United, in cazul in care detinatorii gruparii de la Old Trafford, pe care o cumparau cu bani de imprumut ulterior preluati ca datorie de conturile clubului, vor alege candva sa paraseasca Manchesterul…

Whelan n-a aruncat vorbe in vant ci doar a reamintit socanta veste de saptamanile trecute, cand Manchester United a anuntat la finele anului financiar un deficit de 45 milioane lire sterline. Cum poate fi posibil ca un club care in teren castiga atatea trofee iar din birouri genereaza atatea venituri sa incheie totusi „pe rosu”!? Ei bine, toate castigurile incasate de Man United se topesc cat ai zice peste pe plata dobanzilor la uriasele imprumuturi luate initial.

Veti spune ca 45 de milioane e nimica toata, la potentialul masinariei de absorbit bani si glorie a celor de la Old Trafford. Si veti spune ca David Whelan mai bine si-ar vedea de propria ograda, cu propriile-i deficituri financiare.

Da, dar dupa cum explica si exemplarul analist David Conn in aceasta primavara, in The Guardian, semnalul sau de alarma fiind reprodus si de Independent Manchester United Supporters’ Association pe www.imusa.org , semnificativele datorii ale clubului sunt comercializate si vandute in pierdere pe piata actiunilor de institutiile financiare lovite de criza din City. Cu alte cuvinte, balanta financiara a lui Man U e mai mult decat se pare la cheremul unei volatile, foarte turbulente piete de capital…

Conn a dezvaluit, informandu-se de la surse avizate din centrul financiar, ca un imprumut nesecurizat de 90 milioane lire, din totalul de 667, e comercializat la jumatate din valoarea sa pe piata de comoditati, iar alte datorii de 152 milioane lire, preluate de club la o rata a dobanzii de 14,25%, sunt si ele de cumparat cu doar o atingere a tastelor…

Oricati bani ar genera clubul din vanzarea celor peste 76.000 locuri pe stadion, din drepturile de televiziune, din premiile castigate odata cu trofeele, din contractele comerciale si publicitare, sume ce ar parea a fi in crestere direct proportional cu triumful pastrarii suprematiei in insula si Europa, United nu mai este insa cea dinaintea sosirii familiei Glazer la carma, solvabila si independenta financiar, ci un mastodont ce invarte cu lopata banii fanilor si ai celor ce toarna sume uriase in fotbal, fie televiziuni ori sponsori, insa care in acelasi timp isi doneaza sangele lumii afacerilor financiare.

Un club campion impovarat de datorii si cu deficit financiar la fine de an. Paradox. Cat despre Whelan, fostul fotbalist profesionist triumfator in afaceri si care a reinvestit in propulsarea lui Wigan Athletic pana in Premier League, versatul septuagenar are toate drepturile sa-si exprime ingrijorarea, caci imprumuturile facute de „carul mare” United intru finantarea suprematiei sale fotbalistice au ridicat peste noapte si mult prea inalt o stacheta a nivelului financiar din Premier League ce implicit a pus sub presiune „buturugi mici” ca Wigan. Nevoite sa se descurce cum-necum pe piata transferurilor si intr-o acerba competitivitate financiara, alde Wigan s-au vazut si ele nevoite sa ridice proportional stacheta cumparaturilor.

United a ajuns-o din urma pe Liverpool. La anul, de la 18-18, cele doua se vor bate si in mlastina deficitului financiar. Whelan a reamintit de drama lui Leeds si a spus ca nu-i de bine. Pana anuntul contabil n-a fost difuzat, amintind de deficitul anual de 45 milioane, aparentele ca totul e roz si pe plus fusesera mentinute. De-acum insa, nici senzatia de bunastare, izbucnind din toti porii de vizionezi un joc de pe Old Trafford, nu mai poate fi salvata. Numerele reci si calculele seci spun altceva. La Leeds, balanta s-a inclinat odata ce echipa s-a cabrat in a mai castiga meciuri si a genera implicit venituri substantiale. Drumul de la extaz la cedarea sub valoarea pietei a starurilor extraordinar de bine platite, a stadionului si a altor mijloace fixe, a fost de fapt o rapa a prapastiei…  

Asa incat Man United are o singura sansa, pentru a mentine deficitul la flacara mica. Sa castige si sa tot castige. A facut-o la Wigan si o remiza pe Old Trafford, cu Arsenal, ar echivala cu destuparea oficiala a sampaniei. A optsprezecea. Si ar mai fi apoi finala de la Roma, de pe 27 mai, cu Barcelona, o alta sursa de venituri in plus. Cupa Ligii a fost deja acontata, dupa un 0-0 si lovituri de departajare cu Spurs, iar Cupa Angliei, dupa un alt 0-0 cu lovituri de departajare mai triste cu Everton, in semifinala, a fost o sansa ratata de a mai aduna un banut in punguta. Fiecare lira conteaza pentru un club caruia, zburandu-i banii din buzunar, s-ar putea sa-i fuga si pamantul de sub picioare. V-ati putea imagina Old Traffordul scos la mezat? Inimaginabil. Si totusi, cate n-au fost cazurile cluburilor ramase fara propriul acoperis in insula…

Ziua 127. Tifoseria despre „furia englezeasca”

aprilie 27, 2009

Timişoara rămâne în gâtul păstorilor fotbalului nostru dar Poli a alunecat de la statutul de dizidentă a sistemului la postura de victimă, de care s-ar putea scutura cu… un titlu cucerit în următoarele luni.   

 

4 noiembrie ’95. O serie neagră, cu un egal şi 6 eşecuri, a dus-o pe Poli pe ultimul loc, cu -7 la adevăr, înaintea primei vizite la Timişoara a Ceahlăului Piatra Neamţ, în etapa a 14-a. Într-un reportaj cu titlul “Zăpadă, goluri, hoţi, cartonaşe, nervi”, de la arena “Dan Păltinişanu”, trimisul Fotbal Vest a amintit de “cascadele de nesimţire ale numitului Costică-Suceava, un tip cu un obraz mai gros decât baza piramidei lui Keops. Acest individ […] a demonstrat adevărata faţă a situaţiei actuale din fotbalul nostru”. Poli a câştigat, 4-3, dintr-un penalty transformat de Băban după care centralul Constantin Gheorghe a fluierat imediat încheierea jocului, într-o atmosferă de indescriptibilă furie a publicului timişorean, adus la disperare de arbitrajul părtinitor al suceveanului. Călin roşu, Contra roşu şi alte nedreptăţi de parcă ai fi vizionat jocul dintre aliaţi şi nazişti din “Drumul spre victorie”, au stârnit avertismentul şefului clubului timişorean, Boiţ, “Costică, eu nu te scot de-aici”, şi intervenţia Poliţiei. Mizeriile împotriva lui Poli erau împinse până în pânzele albe…

 

După joc, observatorul federal Remus Câmpeanu a admis că “am văzut cu toţii ce a fost. Am văzut arbitrajul… aşa cum l-aţi văzut şi dumneavoastră”, iar Tifoseria, în colţul ei de pagină din Fotbal Vest, remarcând că Guşatu, la 3-2, devenea primul marcator de la Timofte II, la memorabilul Poli – Dinamo 3-1 din ’90, care să urce pe gardul “peluzei sud”, a scris că publicul a fost “impresionant prin furia englezească”, stârnită de Gheorghe, care “ne-a furat ca-n codru”. Iar în “Vocea Porumbelului Scandalizat”, semnând Ion (Bine că nu-s Gheorghe) Golumbu, editorialistul a “vorbit de mizeria fotbalului. Mizerie mai mare decât cea regizată de Gheorghe din Moldova, sâmbătă, la Poli, n-am mai văzut. Ce folos dacă, deşi mă îndoiesc, Gheorghe va fi suspendat? Ce folos, din moment ce Poli va juca la Braşov cu juma’ de echipă? Oare cine va opri conjuraţia arbitrilor împotriva Timişoarei? FRF-ul tace, de 3 ani încoace, iarba noastră nu-i mai place”.    

 

Decembrie ’89 trecuse, conducerea FRF se schimbase dar, aidoma acelui Poli – Dinamo 2-1 din noiembrie ’87, nemodificate rămăseseră batjocorirea umilitoare a clubului alb-violet şi a fanilor săi, dar şi spiritul îndârjit al Timişoarei. Exemple sugestive ar mai fi, ca în returul de pomină din ’86 când, fiind terfelită de arbitraj la Timişoara mai că spectatorilor le ieşiseră ochii din orbite şi îşi pierduseră glasul în disputele 11 contra… 14 din aprilie pierdute cu Sportul şi Cluj, Poli aluneca de pe locul 5 şi retrograda…

 

Am rememorat aceste episoade pentru a aşeza furtul actual al numelui, culorilor clubului şi al celor 6 puncte cu trudă adunate de Uhrin Jr. şi băieţi, în contextul posturii mereu aparte a alb-violeţilor în fotbalul nostru. Uneori, ca la Poli – Dinamo 2-1, aveai senzaţia că stadionul cu echipa şi suporterii ei întregeau un bastion de verticalitate şi rezistenţă nu doar împotriva “Cooperativei” ci a întregului sistem mincinos. Era o dizidenţă reală, ce s-a prelungit şi în anii ’90.

Asta până într-o bună zi, când, ticluit îmbrăcată într-un portocaliu-cărămiziu “de deplasare” ce nu era al ei şi mieros atrasă într-un joc la două capete contrastând cu trecutul fără prea multe compromisuri, Poli şi-a erodat încet-încet identitatea. Iar de-acolo până la a se decide în numele clubului cumpărarea de locuri în eşaloane superioare, fuzionarea, strămutarea şi alte maşinaţii tenebroase, n-a mai fost decât un pas, care a tot fost repetat. Clubul, cu istoria, tradiţia şi blazonul său, devenise o jucărie la cheie pe un eşichier politic şi, în mâinile celor perindaţi pe la conducere, părea a fi preluat linia aderării la hora din mocirla fotbalului nostru. Odată trecut din mână-n mână, suit peste noapte între divizii ori mutat, alb-violetul devenise spălăcit. Operatorii îi ciuntiseră probitatea morală şi-l târâseră în rând cu marionetele sistemului. Lui Poli îi fusese sugrumat ascendentul moral. În continuare dizidentă? Hmm…

 

În toată această rătăcire a busolei, sâmburele lui Poli a fost salvat la pieptul suporterilor din peluză, care au ridicat vocea şi au menţinut flacăra aprinsă. Flacăra de pe vechea stemă… Doar ei au rămas mai mult sau mai puţin neîntinaţi, inocenţi, aidoma Politehnicii cea decapitate. Cine intră pe www.justiceforpoli.com , înţelege văzând fotografiile galeriilor din România şi Europa solidare cu alb-violeţii în nedreptatea furtului numelui, culorilor şi punctelor, că fanii, Tifoseria, răspândind vestea terfelirii grupării fanion a urbei, sunt adevăraţii cavaleri pe cal alb, apărători ai identităţii clubului. Doar Poli, cu simbolurile sale ce trebuie recuperate, galeria de la peluză şi puţinii statornici prezenţi la meciuri şi la greu, sunt stâncile de neclintit în torent. Ceilalţi, de la conducători şi până la antrenori demişi şi jucători aduşi şi cedaţi, sunt în trecere…

 

Acel arbitraj al lui Gheorghe şi actualul scandal din fotbal dovedesc că sistemul doar se perpetuează, născând alţi monştri manipulatori, dar acel 4-3 prin zloată şi fulgi, în condiţii de extremă adversitate, demonstrează la fel de bine că hidra ar putea fi răpusă, fie şi în 2009.

 

Mi-e groază însă că, aşa cum unii au manevrat în numele clubului din 2000 încoace, actualmente se poartă războaie verbale pe diverse fronturi în numele aceleiaşi grupări, cu un aer nu justiţiar ci stânjenitor prin tonalitate, contrastând cu spiritul de a nu “se lua în gură” al Timişoarei, şi care stârneşte reacţii de victimizare a clubului. Actualul ping-pong verbal nu e dizidenţă ci e izvor de dat apă la moară agresorilor victimei.

 

Dizidenţa reală e doar a fanilor desfăşurând alb-violetul prin deplasări  şi răguşind pentru perpetuarea identităţii unui club reprezentat în galben-negru şi amintit pe ecrane drept FC Timişoara. Fe ce?