Posts Tagged ‘arbitraj’

Man United, au venit si cele 9 zile ale tale…

aprilie 8, 2010

A ridicat-o pe cele mai inalte culmi ale performantei si a scris alte si mai glorioase pagini de istorie ale clubului, atragandu-si pe parcurs titlul Sir. A dublat ceea ce cucerisera predecesorii sai pentru „Diavolii rosii”. Dar Sir Alex Ferguson tocmai si-a gasit nasii, intr-un interval de doar 9 zile. Cateodata, si la case mai mari se inghite cu noduri…

Totul parea in grafic. Rooooooooo-neeeeeeeeeey deschisese rapid scorul pe Allianz Arena si un 1-1 la Munchen era linistitor in ecuatia calificarii. Insa Bayern a avut o ultima zvacnire de la mijlocul terenului, faza in care mai intai Rooney s-a accidentat iar apoi Olic, unul dintre calaii Angliei pe Wembley, a marcat un gol ce o obliga pe United sa invinga pe Old Trafford.

Unde, umilita in prima repriza si regasindu-se oarecum doar prin golul aceluiasi Olic, Bayern a mai avut o zvacnire tot de la mijlocul terenului, de aceasta data prin Ribery, a carui actiune a fost franata de un june brazilian deja cu „galben”. Cartonas rosu si campioana Angliei ramanea in zece. De fapt in 9 si 1/2, fortatul Rooney aruncand si el curand prosopul, o dovada ca nu se refacuse de la o marti la miercurea urmatoare. 

Ferguson a riscat si a pierdut prin titularizarea lui Rooney. In primul rand, a riscat o recidiva a accidentarii la glezna, cu efect imediat in pierderea talismanicului marcator cand il frigea buza mai tare, la 3-1, si implicit in decompensarea psihica a jucatorilor ramasi in lupta dar fara cea mai simbolica piesa a angrenajului, iar cu efect ulterior in eventualele repercusiuni ale potentialei sale absente si din urmatoarele partide de campionat ale „Diavolilor rosii”.

In al doilea rand, a dat senzatia stransei dependente a „Diavolilor rosii” de prezenta lui Rooney in teren. Is Football a One-Man Show? „Careul” lui Messi contra „Tunarilor” ar putea sugera cat de vital e starul echipei dar, prin riscarea unui nerefacut Rooney, Ferguson nu doar ca n-avea cum sa extraga ce e mai bun din vedeta sa dar a si subminat posturile in lot ale unor sa zicem Park ori Berbatov.

La urma urmei, coreeanul adusese recenta victorie cu Liverpool, rasarind de nicaieri, iar Berbatov, cat de languros ar fi in miscari ori „iesit din priza”, cum vreti, tot isi atrasese o cota de transfer achitata de United si prin abilitatea cu care se califica odata in finala Champions League, tocmai in dauna celor din Manchester. Sa titularizezi un star cu glezna subreda in dauna altor fotbalisti apti de joc, iata o alegere cu efect de bumerang.

Cum spuneam, Ferguson a dublat tot ce castigase United. Triumfului european din ’68 i-a adaugat cele contra lui Bayern, in 1999, si Chelsea, la Moscova. A adus si Cupa Cupelor in insula, drept primul trofeu continental post-suspendare al fotbalului englez si totodata o premiera in istoria clubului aureolat doar in „C1”. Iar pe plan intern, ei bine, celor doua titluri nationale dinaintea primul razboi mondial, plus alte 3 in anii ’50 si alte doua in deceniul urmator, le-a adaugat un sirag impresionant odata cu lansarea Premier League. Patru campionate in primele 5 editii de la relansare iar apoi nu doar de doua ori cate trei titluri la rand.

„Fergie” a abordat intr-adevar saptamana cu Bayern si Chelsea de pe postura unui triplu campion national in ultimele 3 editii. In care, cireasa pe tort, cucerise si Champions League, aparandu-si anul trecut ce-i drept fara succes trofeul, in finala cu Barcelona. United si Sir Alex Ferguson aveau totul de pierdut, Bayern si Van Gaal sperand doar sa recladeasca sperantele de marire ale bavarezilor.

Iar United a pierdut pe ambele fronturi si e oarecum putin schioapa fizic si psihic prin accidentarea si fortarea lui Rooney. Se prea poate ca Ferguson, uitandu-se pe programul competitional al ultimelor 5 etape, cu doar doua jocuri acasa fata de cele 3 ale liderei cu doua puncte avans si un golaveraj superior Chelsea, sa-si fi zis in gandul sau ca ofsaidul la Drogba l-a indepartat serios de titlu. Si ca bataia pestelui ramasese in Champions League. De unde aruncarea in lupta inclusiv a lui Rooney…

Dar nu doar Ancelotti i-a luat fata in campionat prin accidentarea lui Rooney pe Allianz, ci si Van Gaal l-a incoltit dupa pauza pe Old Trafford, cand United era de fapt in … 10 si 1/2. O jumatate de Rooooooooo-neeeeeeeeeeeeeey. Moment in care sangele rece l-a dezertat. O’Shea in locul starului, drept acoperire pentru brazilianul eliminat, a fost o neinspirata invitatie la atac. Hai Bayern, vino peste noi.

Daca ii iei lui United mingea, e ca si cum ii iei viata. Fotbalul insular fara balonul la picior nu e in apele sale. Iar dictonul cea mai buna aparare e atacul, aplicat abia dupa giuvaerul lui Robben, la 3-2, prin trimiterea in foc a lui Berbatov si Giggs, si nu inainte, a fost intrebuintat pe dos de scotian. Care a pulverizat vechii garzi Gary Neville – Scholes – Giggs sansa unui cantec de lebada pe scena Champions League. Vor fi „cei trei muschetari” mai apti la anul, cu inca un sezon in picioare, sa mai puna o data mana pe trofeu?

Dupa eliminare, Ferguson a trimis la inaintare corpul medical al clubului, ce ar fi avizat calificativul „bun de joc” pentru Rooney, insa orice telespectator cu o bruma de cunostinte fotbalistice ar fi spus ca atacantul nu prea avea cum sa refaca intr-o saptamana terenul pierdut pe Allianz. Si a mai rabufnit cu remarca „tipic german”, legat de modul cum echipieri ai lui Bayern l-ar fi incoltit pe centralul italian sa acorde al doilea cartonas galben junelui brazilian.

Ei bine, echipa lui Bayern e la fel de… germana pe cat e trupa lui Ferguson de… engleza. Putini nemti intre titulari, si mai putini englezi, mai exact Rio Ferdinand, Carrick si Rooney aruncand dupa nici o ora prosopul. Si-atunci de unde pana unde „tipic german”, cand United e poama rea mai ales in Premier League, de pe margine sau din teren, cand e vorba sa presurizeze brigada de arbitri!?!

Iar in ansamblu, eliminarea campioanei Angliei, adaugata purjarii lui Liverpool in grupe, a lui Chelsea in optimi si a „Tunarilor” in sferturi, dovedeste nu doar ca respectivul „careu de asi” nu e inexpugnabil, ci mai ales ca fotbalul englez la nivel de club, cu antrenorii si jucatorii sai straini, nu e nici pe departe forta numarul unu a Europei. Traseele de succes ale celor patru in ultimii ani au fost o falsa reflectie a unei Premier League care n-a avut mai nimic altceva sa ofere eurocupelor in cei 18 ani de la relansare. Sau sa punem finala Sevilla – Boro 4-0 la capitolul izbanzi!? Raman revenirea lui Liverpool la Bosfor, de la 0-3, si finala „engleza” de la Moscova… 

De fapt, saptamana de cosmar a lui United a aratat ca fotbalul englez de club, si asta prin ce are mai bun la dispozitie, e aproape la fel de vulnerabil „in iarba” pe cat de expus e indatoririi financiare, postura pentru care a fost tras de maneca de UEFA. Notand ca Liverpool nu le-a invins pe Lyon si Fiorentina, ca Arsenal abia a salvat o remiza cu Barca si ca londoneza Chelsea a fost de doua ori rapusa de Mourinho, culmea ironiei e ca prima victorie a lui Fergie impotriva „tipicilor germani” pe Old Trafford n-a fost de-ajuns. Regula golului in deplasare. Vorba managerului scotian, inaintea returului: „Foarte important, vital”. Chiar asa s-a dovedit a fi, valorificata de Ribery si Robben. Celalalt „R”, pe banca, se intreba poate daca meritase riscul…

Hentul inexistent cersit de Irlanda a haituit-o la Paris

noiembrie 22, 2009

(Sau ce tie nu-ti place, altuia nu-i face…)

Voi trebuie sa-i convingeti, nimeni altcineva„, a conchis Sir Alex Ferguson, referindu-se doar la necesitatea introducerii tehnologiei video de catre FIFA pentru solutionarea fazelor litigioase, intrebat fiind in privinta hentului lui Thierry Henry. De fapt, managerul lui Manchester United nici n-a pomenit numele francezului, ca de altfel si Carlo Ancelotti, antrenorul celeilalte fruntase, lidera Chelsea, ce a atins exact acelasi subiect, evidenta video. 

Roger Federer, prezent in Londra la Barclays ATP World Tour Finals, a adus lumina din lumea Circului Alb, spunand sec ca „nu poti sa-l acuzi ca ar fi continuat faza. Daca arbitrul nu vede, cred ca de vina sunt sistemele si centralul. S-a intamplat deja de-atatea ori. S-au acordat atatea goluri ce n-au fost. Acesta a fost unul in plus.”  Roger, colegul lui Thierry, alaturi de golferul Tiger Woods, cei trei din reclama la Gillette…

Spre limpezirea apelor, odata furia oarba domolita si timpul sfetnic bun scurs intru judecarea la rece a valvataii pariziene, destui editorialisti ai ziarelor de weekend britanice si-au venit in fire iar intervievati din lumea sportului profesionist nu doar ca s-au abtinut in a-l cataloga in vreun fel pe asa etichetatul „trisor” Thierry Henry, ci s-au referit in general la erorile inerente de arbitraj, amintind de necesitatea evidentei video.

Henturile lui Henry le-au dat asadar ocazia antrenorilor sa aduca in discutie introducerea tehnologiei video in arbitraj, care bineinteles ideal ar fi sa nu permeeze lumea fotbalului. Naturaletea si imperfectiunea profund umana a jocului, ce dau har si atractivitate disputei, ar fi inlaturate in favoarea altei metode ducandu-ne incet si sigur spre robotizarea absoluta. Si-n plus, ce ne vom face cu un joc disputat la Lincoln, intr-o liga inferioara!? Toate bune pe stadioanele marilor cluburi, angrenate in marile competitii, insa apelarea la evidenta video doar in anumite partide ar fi in mod normal ilogica. Totul sau nimic… 

Mai mult, Patrick Barclay, comentatorul sef de fotbal pentru The Times, in articolul „Reactii imploratoare improasca si mai multa rusine pe o afacere trista„, pune lupa inclusiv pe incriminatorul Robbie Keane, capitan al Irlandei acuzand de la UEFA la FIFA si de la Platini la Blatter la finalul jocului de la Paris, si care jucator de la Spurs era sanctionat pentru… hent in atac, in careul lui Lloris, in prima repriza a returului din Franta.

Cu alte cuvinte, mai toti „sunt pe felie”, doar gandindu-ne la ingenuncherile teatrale, plonjoanele si tavalelile multor jucatori incercand sa smulga penaltyuri, dar unii striga mai tare decat altii „Prindeti hotul!” Am avut nefericita ocazie, intr-o buna zi, sa mi se destainuie ca irlandezii ar fi cei mai ipocriti oameni din lume. E imposibil de cuantificat o asemenea afirmatie si m-am aratat rezervat, daca nu foarte mirat, venind tocmai din partea unui… irlandez.

In februarie 2009, la Dublin, Irlanda cersea si obtinea penalty la 1-0 pentru georgieni, in urma unui hent inexistent. Roata morii se-nvarteste…

Insa reactia utilizatorului mainilor, Robbie Keane, si nu doar intr-o unica ocazie, dar mai ales inregistrarea video a incidentului din minutul 71 al jocului din februarie, Irlanda – Georgia, de pe Croke Park din Dublin, la scorul de 1-0 pentru ex-sovietici, cand centralul a acordat „verzilor” un penalty „din burta”, absolut imaginar, pentru, culmea ironiei, un presupus… hent, in ciuda semnalizarii unui… ofsaid de catre asistent, au pus deja in alta lumina scrancetele lipsite de demnitate ale insularilor in Orasul Luminii.

Vizionand faza penaltyului acordat, publicata pe YouTube, se observa ca Robbie Keane a ridicat mana intr-o tentativa de a-l influenta pe central, ceea ce de fapt a reusit, cersind practic un cadou nemeritat. Keane a egalat la unu iar cinci minute mai tarziu, dovada ca se poate ajunge la un 2-1 cu care Irlanda s-ar fi calificat la Paris, acelasi Keane a adus victoria impotriva Georgiei. Avea sa fie de fapt a doua cu 2-1 impotriva celor din Tbilisi, dupa cea din tur, la debutul lui Trapattoni, reusita insa in… Germania, pe teren neutru, datorita conflictului din spatiul ex-sovietic. De unde ca, adunand si notand ca insularii au strans doar 4 victorii din 10 meciuri intr-o grupa si cu Cipru si Muntenegru, e limpede ca Irlanda a avut sansele si avantajele sale evidente in campania de calificare, nefructificate insa, un motiv in plus pentru cresterea putin cate putin pana la temperatura de fierbere a frustrarii celor din Dublin.

O mare frustrare, sa fii egalat acasa in minutul 90, de campioana mondiala, Italia. „Daca am fi mentinut rezultatul, i-am fi <intins> pana la final in lupta pentru locul unu„, spunea apoi Given. Daca… Culmea e ca vorbele sale luau in calcul o victorie ca si acontata, in ultimul joc, cu Muntenegru. Succes ce insa n-a venit: 0-0. O si mai mare frustrare. Asta in vreme ce Italia invingea, cucerind logic si meritat grupa.

Si mai multa mizerie, in prima mansa cu Franta. 0-1. Pusi pe harta, la final, irlandezii cereau socoteala lui Diarra. Nu puteau recunoaste cu barbatie infrangerea, cineva avand insa sa se ia patru zile mai apoi de adversarii lor, la Paris, cum ca ar avea „inimi cat bobul de mazare„.

Frustrarea colosala a fost generata de ineficacitatea de pe Stade de France, de ratarile uriase ce ar fi desprins-o in invingatoare in fieful vicecampioanei mondiale, ratari care, convertite in macar un al doilea gol, i-ar fi adus calificarea. De aici probabil si reactia incredibila de dupa meci, cu declaratii, reactii si „iesiri” care mai de care mai belicoase, dezonorante, si care au inflamat oprobiul partinitor al maselor, incluzand destui microbisti de ocazie cu o precara sau inexistenta cultura fotbalistica si a sportului in general.

Spiritul revendicativ al vehementelor atacuri verbale, multe lasandu-te „masca”, fara replica, a stirbit implicit din simpatia ce Irlanda si-o atrasese cu jocul combativ impotriva Frantei, furia oarba dejucand indirect propria cauza de a arata lumii intregi nedreptatea ce li se servise si demascand un serios complex de inferioritate. Mai mult, a aratat un public telespectator „de fotoliu” nu doar patimas, ci alunecand pe neasteptate pante ale insultelor si xenofobiei. Cum a putut de fapt suporta hartia destuparea atator prejudecati latente!?

Dregand busuiocul, una din evantaiul publicatiilor dand initial in primire patimilor si etichetarilor gen „trisor”, The Independent din Londra a contrabalansat intr-o adnotare un prim editorial inflamator la adresa calificatei si a tintei oprobiului general, recunoscand in titlu „Ultima vorba: <dreptatea> noastra moralizatoare e la fel de patetica trisului” si subliniind ca „a fost tot ceea ce ne-am asteptat si ne-am dorit si – ca de obicei – ne-a facut ca si colectiv sa ne simtim mai bine„.

Omenirea a imbatranit mii de ani dar de fapt a ramas tot in jurul stalpului infamiei, cu piatra pregatita impotriva acuzatului. Henry a trecut zilele trecute prin purgatoriu…

Iar referindu-se la adidas si interesele cu conotatii economice ce ar fi influentat calificarea, dupa cum se exprimau Robbie Keane ori Duff, ar mai fi un aspect ce ridica semne de intrebare in privinta vehementei Irlandei. Tara de Smarald trece printr-o criza fara precedent in istoria sa ca natiune din Uniunea Europeana, cu cele mai mari datorii pe cap de locuitor din lume, 425% din PIB, iar o victorie in arena sportiva ar fi fost nu doar una de moral, dar si o recunoastere in proprii ochi si ai comunitatii internationale. O reconfirmare.

Irlanda va pierde venituri de milioane, ce ar fi survenit inclusiv din industria de divertisment, prin comercializarea de suveniruri cu FIFA 2010 World Cup si a bauturilor alcoolice in puburile ce-ar fi fost luate cu asalt in iunie anul viitor, motiv pentru care pe firul protestelor a intrat nu doar FAI, Football Association of Ireland, ci si ministri din guvernul de la Dublin. Masurat, prim-ministrul Cowen a declarat ca nu va aduce subiectul intr-o discutie cu francezul Sarkozy, asteptand insa din partea FAI sa lanseze un demers pe langa federatia de la Paris si FIFA pentru rejucarea jocului.

Conform regulamentului, o asemenea solutie e imposibila, deci s-a strigat in pustiu, fapt ce federalii din Dublin ar fi trebuit sa-l stie inca de miercuri noapte. Pasiunile au tulburat insa judecata si s-a ajuns la revendicari jenante. Iar la cum au actionat acum federalii, Roy Keane s-ar putea sa fi detinut un sambure de adevar in ceea ce-l determina sa paraseasca lotul national in plina campanie la Cupa Mondiala din 2002 si sa-si revendice retroactiv anumite scuze pentru un abandon reprobabil la vremea respectiva.

Vorba lui Roy Keane in lumina serii pariziene, „What goes around, comes around„, traducandu-se cam in vorbele titlului acestor randuri, cu trimitere la Football Association of Ireland. Si se pare ca nu doar noi ii avem pe cei din FRF dar, apa la moara in Bucuresti, multa lenjerie murdara e prin lumea aceasta. Roy Keane a socat zdrobsindu-se la federali pentru patetica si „plictisitoarea” cersetorie a simpatiei in privinta asa zisului „furt” din Franta, atragand atentia ca Irlanda sa se uite in propria ograda, in barna din proprii ochi, pentru a vedea carentele rezultate din temerea de a face curajos marele pas decisiv, slabiciuni ce au frustrat-o la maxim si carora le-au pus capac un gol din ofsaid.

Beckham si Roy Keane sar pe drept in apararea lui Henry

noiembrie 20, 2009

De miercuri de la miezul noptii Irlanda boceste si urla din toti rarunchii aidoma unui prescolar caruia i s-a stricat o jucarie si acum le arunca suparat pe celelalte din tarc. Reactia mai mult decat exagerata a insularilor e de un prost gust ce frizeaza ridicolul, Football Association of Ireland si pana si Ministrul Justitiei in guvernul de la Dublin cersind fara demnitate la FIFA rejucari impotriva regulamentului.

A fost o eroare de arbitraj, o greseala umana, ca destule altele in meciuri de fotbal mai mult sau mai putin importante, cu o mai mare ori mai mica miza. Arbitrul asistent n-a semnalizat pozitia de ofsaid a doi jucatori francezi, la o lovitura libera executata de Malouda in prelungirile barajului de la Paris, iar continuarea o stim cu totii.

Uitati de hentul lui Henry… in prealabil a fost ofsaid!

Daca respectiva pozitie afara din joc ar fi fost semnalizata prompt iar arbitrul de centru suedez ar fi acordat lovitura libera in favoarea Irlandei, nu s-ar fi ajuns la valul populist de oprobiu public impotriva lui Thierry Henry si prin extensie la adresa selectionatei Frantei si pe alocuri chiar a natiunii franceze. Marul discordiei ar fi trebuit sa fie legat de ofsaid, nicidecum de oportunismul ulterior al lui Henry.

Telefoane in direct, in emisiuni, mesaje text si comentarii pe marginea jocului, cu toate au oferit tot atat de multe canale pentru ca publicul insular sa-si verse naduful, dandu-i-se apa la moara si datorita reactiei oficialilor. Iar ce s-a spus si s-a scris aduce nici mai mult nici mai putin cu asasinarea caracterului lui Henry.

Rasul lumii…Comentatorii BBC n-au avut habar de henturi dar au spus apoi ca-i incredibil sa nu fi fost vazut de arbitru!

Culmea ironiei, intr-o mostra evidenta de ipocrizie, ce spune multe despre postura ingrata si uneori fara sansa de scapare a arbitrilor, comentatorii in direct ai meciului pentru BBC Radio 5 Live au sesizat infractiunea abia la peste un minut dupa comiterea hentului, gratie reluarii de pe monitoarele video, moment din care insa au intors brusc foaia, referindu-se la „incredibilul” situatiei: „Este incredibil ca n-a fost vazut de arbitru si e incredibil ca Irlanda sa fie astfel eliminata!”  In prealabil, in comentariul fazei, gazetarul se referise la „o deviere”, despre care puteti asculta aici… http://news.bbc.co.uk/sport1/hi/football/8367817.stm

Domnilor comentatori le-au trebuit vreo 80 de secunde sa se dumireasca de faptul ca Henry comisese hent dar li s-a parut incredibil ca arbitrul sa nu fi vazut acelasi incident…

Tonul indignat revoltat al acuzatorilor aratand cu degetul spre detinatorul la zi al Champions League, etichetat drept „a cheat„, un trisor, cauta tapi ispasitori dupa ce Irlanda ratase in grupa oportunitatea de a invinge Italia, de care a fost egalata in minutul 90, dupa care n-a dispus nici macar de Muntenegru, in ultimul joc din calificari. Locul doi. La baraj.

Unde, in meci tur, la Dublin, Franta si-a demonstrat superioritatea si a invins meritat cu 1-0, fara ca Irlanda sa concretizeze cele cateva oportunitati avute. Frustrati de visele risipite in fata finalistelor Cupei Mondiale din 2006, unii jucatori irlandezi cautau nod in papura lui Diarra, imediat dupa prima mansa, incercand sa-si faca dreptate dupa fluierul de final.

Miercuri, la Paris, in probabil cea mai buna evolutie a Irlandei din ultimii ani, capitanul Robbie Keane a egalat in prima repriza scorul general al barajului, 1-1, dupa pauza atat O’Shea cat si Duff si acelasi Keane avand oportunitati ideale de a majora diferenta si implicit de a califica Insula de Smarald la turneul final. Ar fi fost probabil o calificare meritata, gratie evolutiei din Orasul Luminii, unde o linie de mijloc cu doi jucatori de la Stoke City, unul de la Blackburn Rovers si un al patrulea de la Fulham a cam manevrat in voie in fata unui „Cocos Galic” neimpunandu-se acolo nici in fata Romaniei.

Dar ocaziile se razbuna si legea nescrisa a fotbalului i-a lovit pe oaspeti aidoma bumerangului.

Si daca golul lui Gallas n-ar fi fost validat, Irlanda tot n-ar fi fost calificata. Unde-i atunci furtul calificarii?

Irlanda plange ca i-ar fi fost rapit dreptul de a ajunge in Africa de Sud insa chiar si daca golul lui Gallas n-ar fi fost validat, nu este cert ca verzii ar fi triumfat la loviturile de departajare spre care curgea meciul. Ar fi ramas 1-0, cu sanse relativ egale pentru combatante de a se califica de la 11 metri. Si-atunci!?!

Ultimul joc la Campionatul Mondial pentru ambele reprezentative se soldase cu esecuri la penaltyuri, Franta in fata Italiei, la Berlin, in finala, iar Irlanda in fata Spaniei, in Coreea de Sud, in optimile din 2002. Cine si-ar fi infrant emotiile si ar fi triumfat? Sunteti convinsi ca Irlanda? Si-atunci de unde pana unde pot afirma irlandezii ca au fost furati de o accedere la Mondial? De la 1-0 in prelungiri pana la un al doilea gol marcat, pe care l-au tot irosit cu nonsalanta, e cale lunga.

Beckham recunoaste ca e greu de spus daca ar fi putut proceda altfel decat Henry

Pe cateva din aceste linii au marsat si David Beckham si Roy Keane, ultimul, in cadrul unei conferinte de presa in calitate de manager al lui Ipswich Town, ambii nefiind de acord cu catalogarea de „trisor” atribuita de mass-media si publicul larg atacantului francez si gasind nu atat scuze acestuia cat explicatii pertinente si puncte de vedere implicand mai multi factori.

De fapt, e o practica de teren de antrenament a fotbalistilor, ce poate deveni reflex necontrolat, de a repotrivi, „reaseza” balonul, odata acesta scapat afara din joc. Si aici poate sari in ajutorul lui Henry latura involuntara, neintentionata, a abordarii sale. Si foarte putini jucatori profesionisti, fie ei si irlandezi ori britanici in general, ce doresc a-si asuma un statut nedovedit de cavaleri nobili ai dreptatii, mai albi ca albul, arogandu-si implicit un compas moral absolut, ar fi procedat probabil altfel decat francezul, in circumstantele date. Dar dupa razboi multi viteji se aduna sa arunce cu pietre.

Cu fair-play si realism, irlandezul Keane indeamna contestatarii sa se uite mai intai in propria ograda

Conferinta lui Roy Keane este o mostra absoluta de echidistanta si curaj in a-ti apara un punct de vedere nepopular, probabil total indegirabil pentru multi pasionati de fotbal, inclusiv compatrioti, in conditiile in care fostul mijlocas a purtat si banderola de capitan al „verzilor”. De urmarit parerea sa pe http://news.bbc.co.uk/sport1/hi/football/8370497.stm

In contrast cu spusele intelepte ale lui Keane, de fapt o reactie la exagerarile debitate dupa returul din Franta, s-a pravalit un urias val de articole populiste, in cel mai pur stil al maniei proletare, terfelind reputatia lui Thierry Henry dar mergand mult mai departe si impungand din varii unghiuri nationala Frantei. Deloc de mirare, venind de peste Canalul Manecii. Rezidurile sindromului de superioritate, al arogantei atotcunoscatoare si fara echivoc, a veninului perpetuu improscat de urmasii imperialismului ce inca isi asmute tentaculele de sub alta palarie, au degenerat in alte patinaje cu „inamicul” la tinta fixa. Ce deliciu, sa aiba a le reprosa ceva, cu un aer revendicativ, rivalilor de peste Canal. Mi-ar trebui ore si pagini intregi si n-ar suporta virtualul, rosind de rusine si manie, sa descarc vitriolul altui exces de frustrare insulara.   

Irlanda, in tricouri albe si chiloti verzi, n-a avut 15 secunde de inspiratie absoluta, aidoma altor alb-verzi in Paris, intr-un 17 si nu 18 noiembrie, acum 16 ani, cand Franta era lasata acasa, eliminata in ultima secunda a calificarilor la US World Cup ’94. De ce n-a reusit Irlanda acel al doilea gol calificant, aidoma lui Emil, fie in repriza secunda, fie dupa egalarea nemeritata reusita de Gallas? La aceste ratari sa fi gasit un raspuns capitanul risipitor Robbie Keane si nu la presupunerile ca Platini si Blatter si-ar fi trimis bezele, strangeri de mana si mesaje text, din susul tribunei, incantati de deznodamantul favorabil Frantei si implicit turneului final in organizarea FIFA…

Stim cu totii ca FIFA are bubele ei, ca Mondialul e o taraba corporatista a companiilor, sponsorilor, marcilor de echipament, ca Franta e dorita ca „brand” si putere de cumparare a suporterilor ei, ca Irlanda nu e in aceeasi categorie a marilor dezirabile, ca fotbalul si societatea in general aluneca pe o panta ireversibila a degradarii conduitei, probitatii si integritatii umane, si-am mai aflat acum ca si alte mari vedete pot oferi mostre de oportunism extrem intru atingerea scopurilor, le stim pe toate astea, insa nu credeam ca Irlanda era buricul pamantului si cea mai nedreptatita dintre nedreptatite. Bocetul federatiei, demnitarilor si fanilor ei pare insa a starni mai degraba ilaritate ori dispret decat simpatie.

Ai pierdut? Continua…

Farsa cu arbitrii de careu de la Cabana

octombrie 23, 2009

Luarea in deradere ori chiar abrupta contestare a introducerii altor doi arbitri asistenti, patruland liniile de fund ale terenului, a capatat si mai mare consistenta dupa farsa de joi seara, de la un joc de UEFA Europa League, dand o lovitura argumentelor in favoarea acestor patru ochi in plus oferite de Michel Platini si diriguitorii fotbalului continental.

S-a intamplat in minutul 79 al meciului de la Craven Cottage din Londra, la 1-0 pentru Fulham contra lui AS Roma, cand ex-„Cormoranul” Riise a fost faultat in careul gazdelor de Kelly iar arbitrul de centru belgian, la recomandarea compatriotului sau asistand de la cativa metri distanta, pe linia de fund a careului, l-a eliminat insa din joc pe Hagerland, un coleg din linia defensiva al autorului infractiunii.

Confundadu-i si luand o decizie eronata, care a influentat alegerea facuta de central, asistentul „de careu” a dat apa la moara contestatarilor apelarii la utilizarea a inca doi asistenti, ce a intrat oficial in vigoare odata cu partidele din grupele UEFA Europa League. S-a dovedit asadar ca eroarea umana, si normal, nu poate fi complet eradicata, chiar si cand inca un arbitru e „pe faza” in momentele incinse din suprafata de pedeapsa. „O pierdere de vreme”, parerea lui Petr Cech, portarul lui Chelsea, pare a fi parafa ideala pentru acest experiment, mai ales in lumina intamplarii de la Craven Cottage.

Jucatorii lui Fulham, si mai ales cei doi in cauza, formand un meleu in jurul centralului, au fost cei care au lamurit lucrurile, belgianul revenind asupra deciziei si aratandu-i finalmente cartonasul rosu lui Kelly, dupa ce il ridicase in prealabil in fata lui Hagerland. Fundasul norvegian, autor cu capul al unicului gol de pana atunci, a ramas in teren, dar doar dupa ce facuse fete, fete, complet uluit de decizia arbitrului. Kelly a insistat pe langa arbitru si asistentul sau ca el fusese autorul faultului…

De fapt, belgianul ar fi fost scutit de toata rusinea daca n-ar fi facut exces de zel in a decide eliminarea fundasului lui Fulham, care desi il impiedicase din spate pe Riise, intrat in fuleu in careu de pe flancul stang, nu se regasea in momentul comiterii infractiunii in postura de ultim aparator iar faultul n-a fost nici… „o coasa”, nici o imbranceala. Ci o simpla atingere ce l-a dezechilibrat pe roscovanul scandinav.

Vorba lui Hugh Dallas, din comitetul de arbitraj al UEFA, care s-a referit la acesti doi noi asistenti ca fiind drept „camere umane”, totul este supus erorii cata vreme este implicat elementul uman. Si – s-a dovedit la Craven Cottage – oricati arbitri ar fi in preajma, o greseala cat se poate de rusinoasa poate fi comisa. Ceea ce au vazut jucatorii, spectatorii si telespectatorii n-au vazut tocmai arbitrii! Si asta spune multe.

Faultul s-a petrecut tocmai in careul de la „Cabana”, vechea cabana Craven, din coltul nord-estic al stadionului cu zidul exterior al tribunei sale sudice „coborand” in malul nordic al Tamisei. Ca un semn divin, Schwarzer a aparat penaltyul executat de Mexes dar, finalmente, in ultimele secunde ale jocului, tot aidoma unui semn ceresc, dominatia totala a romanilor, in superioritate numerica, a fost rasplatita cu un gol al fundasului Andreolli, voleu in urma unui corner: 1-1.

Un meci cu de toate, ce va ramane insa in memorie mai ales pentru farsa implicandu-l pe arbitrul „de careu”. Omul a fost atat de fastacit in urma haosului ce l-a creat, cu alb-negrii lui Fulham protestand indelung in careu, incat mai ca ajunsese sa lacrimeze, pasind timid, cu niste ochi mari, tulburati, pe stramta fasie intre linia de fund si peluza foarte apropiata din spatele portii, „presat” fiind si de privirile, gesturile si declamatiile a doi jucatori ai gazdelor.

Cei doi asistenti in plus fusesera testati si la jocurile din preliminariile C.E. sub 19 ani, primind verde in aceasta toamna, la meciurile de grupe in care evolueaza si 4 cluburi romanesti.

Dar, vorba aceea, daca pana si inregistrarea video ce a dus la suspendarea recenta pe doua meciuri a lui Eduardo, in urma unui „plonjon” in careu in jocul de Champions League al „Tunarilor” cu Celtic, s-a dovedit pana la urma a fi neconcludenta, ducand in eroare comitetul de judecata al comisiei de apel a UEFA, ce s-a te mai miri ca doi oameni, intr-o fractiune de secunda, cu o peluza mai aproape ca nicaieri poate in fotbalul „mare”, au confundat autorul unei infractiuni cu colegul sau de linie. Chiar si daca Hagerland e inalt si blond iar Kelly un brunet scund.  

Pana la urma, un simplu joc, fotbalul, probabil nu va scapa din pacate de tehnologia moderna implicand reluari cu camere video. Uitati-va la tenis ori la Rugby League, cel profesionist, in 13 jucatori. Evidenta video cantareste decizii discutabile din timpul jocului, dand verdictul dupa secunde de studiu.

Ziua 173. Inimi planse ofera o floare

iunie 14, 2009

De departe, la aflarea vestilor, nu pot sa zic decat ca ma doare sufletul. Nu la nedreptatea in sine, a cata oare in decenii la randul de desertat umilinta pe un simbol al Timisoarei, Poli, la fel de nepretuit ca florile orasului, ci la ostentatia cu care a fost servita.

Nu cred ca exagerez spunand ca e un exercitiu de acomodare la subordonare si la a inghiti fara replica. Impartitorul „dreptatii” a dovedit nu doar cata putere are, de care de fapt nu ne indoiam, dupa ani de arbitraje cel putin tendentioase ale asa zisilor cavaleri ai fluierului, dar cat de malefic este raspandita. Este o turnare in realitate a fanteziei „Drumul spre victorie”. Orice le era permis tartorilor, cu larghete, totul era aruncat in carca victimei alese.

Am asistat la suficiente jocuri cu arbitraje de pomina impotriva lui Poli, pentru a mai avea vreun dubiu in privinta atitudinii injuste la adresa clubului caruia i s-a furat pana si traditionalul alb-violet si prin extensie avand drept tinta orasul in sine.

Am crescut cu Poli in suflet si cu credinta ca daca esti bun si „cuminte”, daca te porti frumos si respectuos, ti se intinde si strange mana cu aceeasi caldura. Descinderile pe stadioanele tarii si nu numai m-au adus in timp cu picioarele pe pamant si am realizat ca vom fi mereu calul de bataie pentru cutezanta de a fi „mai altfel”. 

E paradoxal faptul ca la 20 de ani de la raspandirea cu rapait de arma a plumbului rece pe strazile Timisoarei, impotriva unei multimi inclusiv cu mame ce plecasera spre centru cu sufletul plin de sperante nu doar pentru sine si sufletele din carucioarele ce le impingeau intr-un sublim gest de desertaciune, ci pentru toti semenii din „cetate” si compatriotii, sa avem parte prin simbolul dragostei noastre fotbalistice la un tratament cu o mana intinsa nu cu fair-play, dar cu un rautacios deget aratator, amenintator si uns cu alifiile cinismului uman.

Paradoxul e cu atat mai coplesitor cu cat intre „libertatile” vremurilor actuale, insamantate cu sange acum 20 de ani la Timisoara, e si aceea ca tineri arbitri sa raspandeasca buruiana nedreptatii taman in dauna clubului orasului alintat candva „martir” si pe scena finala a competitiei sponsorizate de un alt simbol al urbei, Timisoreana. Din 1718. Oare cati ani avea impartitorul dreptatii la Targu Jiu cand timisorence cu prunci in carucioare isi infatisau busturile drept tinta in calea gloantelor?

Despre tirirea finalei Cupei Romaniei intr-o seara ratata as spune ca doar confirma ura neostoita a multora impotriva simbolului unei comunitati absolut remarcabile din societatea romaneasca. Nu se pierde nici un prilej pentru inca o lovitura la adresa Timisoarei. Practic nu se mai loveste in Poli, daca sesizati ca Poli a fost  dezradacinata ca nume, ci se loveste in ce a ramas dupa furtul identitatii clubului „frunce a Banatului”.

Dar la tot exercitiul de ingenunchere a acestui club si ceea ce reprezinta el pentru oamenii locului as zice ca, desi te face intr-adevar sa-ti smulgi parul din cap si sa te sui pe pereti (garduri despartitoare) si in plus provoaca reactii ale oficialilor clubului care continui sa cred ca nu cadreaza cu spiritul altfel tolerant, impaciuitor, calm si cu ton moale al urbei banatene, bazat pe comunicare articulata si argumentata, as zice asadar ca ar trebui sa le intindem o mana calda, cu o floare.

Floarea intrebarii disperate a doamnei alese, marturie peste vremi pe banda magnetica, adresata soldatilor din acel decembrie ’89 cu gloante. Incerca sa-i faca sa rationalizeze impactul tragic al actiunilor lor, sa-si vina in fire si sa realizeze monstruozitatea pe cale de desfasurare. Ca sunt de-acelasi nat, ca le-ar putea fi mama sau sora… Dar in ochii agresorului si executantului, linia de demarcatie era clara. Isi pierdusera capul si puterea argumentului nu statea drepti in fata cetii spiritului.

Asa si-a pierdut cu buna stiinta capul si executantul de la Targu Jiu. A executat o dorinta mai putin ascunsa, mai mult fatisa, a destulora…

Sa le intindem florile inimilor noastre planse si sa ne rugam pentru sufletele lor, sa-i ajute bunul Dumnezeu, caci saracii nu stiu ce fac.  Ceea ce se dorea a fi un eveniment spectacol al frumusetii nobilului joc sportiv pe nume fotbal a sfarsit prin a fi de fapt scena insamantarii de rautati provocatoare, in ton cu uriasa mocirla morala in care a fost cu buna stiinta sufocata societatea romaneasca si cu ea fotbalul romanesc.

Ziua 127. Tifoseria despre „furia englezeasca”

aprilie 27, 2009

Timişoara rămâne în gâtul păstorilor fotbalului nostru dar Poli a alunecat de la statutul de dizidentă a sistemului la postura de victimă, de care s-ar putea scutura cu… un titlu cucerit în următoarele luni.   

 

4 noiembrie ’95. O serie neagră, cu un egal şi 6 eşecuri, a dus-o pe Poli pe ultimul loc, cu -7 la adevăr, înaintea primei vizite la Timişoara a Ceahlăului Piatra Neamţ, în etapa a 14-a. Într-un reportaj cu titlul “Zăpadă, goluri, hoţi, cartonaşe, nervi”, de la arena “Dan Păltinişanu”, trimisul Fotbal Vest a amintit de “cascadele de nesimţire ale numitului Costică-Suceava, un tip cu un obraz mai gros decât baza piramidei lui Keops. Acest individ […] a demonstrat adevărata faţă a situaţiei actuale din fotbalul nostru”. Poli a câştigat, 4-3, dintr-un penalty transformat de Băban după care centralul Constantin Gheorghe a fluierat imediat încheierea jocului, într-o atmosferă de indescriptibilă furie a publicului timişorean, adus la disperare de arbitrajul părtinitor al suceveanului. Călin roşu, Contra roşu şi alte nedreptăţi de parcă ai fi vizionat jocul dintre aliaţi şi nazişti din “Drumul spre victorie”, au stârnit avertismentul şefului clubului timişorean, Boiţ, “Costică, eu nu te scot de-aici”, şi intervenţia Poliţiei. Mizeriile împotriva lui Poli erau împinse până în pânzele albe…

 

După joc, observatorul federal Remus Câmpeanu a admis că “am văzut cu toţii ce a fost. Am văzut arbitrajul… aşa cum l-aţi văzut şi dumneavoastră”, iar Tifoseria, în colţul ei de pagină din Fotbal Vest, remarcând că Guşatu, la 3-2, devenea primul marcator de la Timofte II, la memorabilul Poli – Dinamo 3-1 din ’90, care să urce pe gardul “peluzei sud”, a scris că publicul a fost “impresionant prin furia englezească”, stârnită de Gheorghe, care “ne-a furat ca-n codru”. Iar în “Vocea Porumbelului Scandalizat”, semnând Ion (Bine că nu-s Gheorghe) Golumbu, editorialistul a “vorbit de mizeria fotbalului. Mizerie mai mare decât cea regizată de Gheorghe din Moldova, sâmbătă, la Poli, n-am mai văzut. Ce folos dacă, deşi mă îndoiesc, Gheorghe va fi suspendat? Ce folos, din moment ce Poli va juca la Braşov cu juma’ de echipă? Oare cine va opri conjuraţia arbitrilor împotriva Timişoarei? FRF-ul tace, de 3 ani încoace, iarba noastră nu-i mai place”.    

 

Decembrie ’89 trecuse, conducerea FRF se schimbase dar, aidoma acelui Poli – Dinamo 2-1 din noiembrie ’87, nemodificate rămăseseră batjocorirea umilitoare a clubului alb-violet şi a fanilor săi, dar şi spiritul îndârjit al Timişoarei. Exemple sugestive ar mai fi, ca în returul de pomină din ’86 când, fiind terfelită de arbitraj la Timişoara mai că spectatorilor le ieşiseră ochii din orbite şi îşi pierduseră glasul în disputele 11 contra… 14 din aprilie pierdute cu Sportul şi Cluj, Poli aluneca de pe locul 5 şi retrograda…

 

Am rememorat aceste episoade pentru a aşeza furtul actual al numelui, culorilor clubului şi al celor 6 puncte cu trudă adunate de Uhrin Jr. şi băieţi, în contextul posturii mereu aparte a alb-violeţilor în fotbalul nostru. Uneori, ca la Poli – Dinamo 2-1, aveai senzaţia că stadionul cu echipa şi suporterii ei întregeau un bastion de verticalitate şi rezistenţă nu doar împotriva “Cooperativei” ci a întregului sistem mincinos. Era o dizidenţă reală, ce s-a prelungit şi în anii ’90.

Asta până într-o bună zi, când, ticluit îmbrăcată într-un portocaliu-cărămiziu “de deplasare” ce nu era al ei şi mieros atrasă într-un joc la două capete contrastând cu trecutul fără prea multe compromisuri, Poli şi-a erodat încet-încet identitatea. Iar de-acolo până la a se decide în numele clubului cumpărarea de locuri în eşaloane superioare, fuzionarea, strămutarea şi alte maşinaţii tenebroase, n-a mai fost decât un pas, care a tot fost repetat. Clubul, cu istoria, tradiţia şi blazonul său, devenise o jucărie la cheie pe un eşichier politic şi, în mâinile celor perindaţi pe la conducere, părea a fi preluat linia aderării la hora din mocirla fotbalului nostru. Odată trecut din mână-n mână, suit peste noapte între divizii ori mutat, alb-violetul devenise spălăcit. Operatorii îi ciuntiseră probitatea morală şi-l târâseră în rând cu marionetele sistemului. Lui Poli îi fusese sugrumat ascendentul moral. În continuare dizidentă? Hmm…

 

În toată această rătăcire a busolei, sâmburele lui Poli a fost salvat la pieptul suporterilor din peluză, care au ridicat vocea şi au menţinut flacăra aprinsă. Flacăra de pe vechea stemă… Doar ei au rămas mai mult sau mai puţin neîntinaţi, inocenţi, aidoma Politehnicii cea decapitate. Cine intră pe www.justiceforpoli.com , înţelege văzând fotografiile galeriilor din România şi Europa solidare cu alb-violeţii în nedreptatea furtului numelui, culorilor şi punctelor, că fanii, Tifoseria, răspândind vestea terfelirii grupării fanion a urbei, sunt adevăraţii cavaleri pe cal alb, apărători ai identităţii clubului. Doar Poli, cu simbolurile sale ce trebuie recuperate, galeria de la peluză şi puţinii statornici prezenţi la meciuri şi la greu, sunt stâncile de neclintit în torent. Ceilalţi, de la conducători şi până la antrenori demişi şi jucători aduşi şi cedaţi, sunt în trecere…

 

Acel arbitraj al lui Gheorghe şi actualul scandal din fotbal dovedesc că sistemul doar se perpetuează, născând alţi monştri manipulatori, dar acel 4-3 prin zloată şi fulgi, în condiţii de extremă adversitate, demonstrează la fel de bine că hidra ar putea fi răpusă, fie şi în 2009.

 

Mi-e groază însă că, aşa cum unii au manevrat în numele clubului din 2000 încoace, actualmente se poartă războaie verbale pe diverse fronturi în numele aceleiaşi grupări, cu un aer nu justiţiar ci stânjenitor prin tonalitate, contrastând cu spiritul de a nu “se lua în gură” al Timişoarei, şi care stârneşte reacţii de victimizare a clubului. Actualul ping-pong verbal nu e dizidenţă ci e izvor de dat apă la moară agresorilor victimei.

 

Dizidenţa reală e doar a fanilor desfăşurând alb-violetul prin deplasări  şi răguşind pentru perpetuarea identităţii unui club reprezentat în galben-negru şi amintit pe ecrane drept FC Timişoara. Fe ce?