E plictisitor, plictisitor de moarte, fiind deci cazul s-o luam din loc. A fost concluzia lui Roy Keane despre reactia unei intregi Irlande, mai putin a sa, of course, la hentul lui Henry, parere exprimata la nici doua zile dupa jocul de la Paris.
Sunt perfect de-acord cu Keane c-ar fi timpul sa scriem si de-altceva. Dar, intr-o ultima radiografiere a tonelor de hartie consumate in Albion pe marginea meciului intre vecinii de peste Canalul Manecii si Marea Irlandei, m-am izbit de editorialul unuia dintre cele mai reputate peneluri din Regatul Unit, al carui comentariu m-a facut sa pricem ca, in ciuda deceniilor petrecute de la distanta ori de la fata locului cu ochii pe fotbalul insular, nu deprinsesem o piatra de temelie a etosului jocului inventatorilor sai.
Intr-o stranie coincidenta in privinta nationalitatii eroilor fazei aduse in discutie de jurnalist, se intampla cu doar 9 zile inaintea henturilor de pe Stade de France ca un mulatru atacant francez sa obtina un penalty nemeritat, plonjand in careu ca in bazin, in preajma unui mijlocas irlandez ce se lansase intr-o deposedare prin alunecare, fara insa a-l fi atins. Faza s-a derulat in ultimul joc al etapei dinaintea meciurilor intertari, mai exact Liverpool – Birmingham City, intr-o luni seara.
David Ngog a patruns pe flancul stang, a cazut neobstructionat in careu, arbitrul a acordat penalty iar irlandezul Lee Carsley s-a facut foc si para pe francez si oficial. Acest incident, si nu mult discutatul dublu hent de la Paris, a fost subiectul randurilor ce mi-au dezvaluit un fapt esential despre crezul iubitorilor de fotbal din Regat.
Am aflat astfel ca, la conferinta de presa dinaintea recentei partide Liverpool – Manchester City, un alt 2-2, ca si cu City din Birmingham, Rafael Benitez s-ar fi exprimat ca plonjonul lui Ngog s-a constituit intr-o mai mica ofensa la adresa fotbalului decat un tackling periculos. La care, atragandu-i-se atentia ca auditoriul englez are o perceptie inversata in aceasta privinta, spanionul a solicitat presarilor sa incerce furnizarea unei ordini mai umane a prioritatilor.
E posibil ca, influentat de numarul accidentatilor din lot in cursul acestei toamne, incluzand piese cheie ca Gerrard si Torres, antrenorul Benitez sa fi incercat diminuarea oprobiului iscat la adresa oportunismului tanarului sau atacant prin a-i aseza plonjonul in lumina unor „rele” pe care le considera mai mari, exemplificand tacklingurile ce pun in pericol ori chiar accidenteaza adversari.
Benitez nu si-a gasit insa cu acest punct de vedere aliati intre ziaristi. Dintre care, editorialistul a dezvaluit consensul sincer al breslei ca, amintind de-un plonjon similar din vara al lui Eduardo, in jocul Arsenal – Celtic, gestul brazilianului-croat a fost mai grav decat incidentul in care ii era rupt piciorul, intr-un tackling considerat accidental, comis acum 20 de luni, coincidenta, de un fundas de la… Birmingham City, Martin Taylor. Faultul de maidan din preajma centrului terenului, in primele minute ale acelei partide, e probabil inca intiparit pe retina multor telespectatori, cu tibia lui Eduardo franta ca o grisina si cu Wenger explodand imediat dupa fluierul final, cum ca Taylor ar trebui suspendat pe viata din fotbal. Sentinta pe care si-a renegat-o in aceeasi seara.
Ei bine, dintotdeauna am admirat fair-playul britanic si, mai mult, am detestat copios trucurile de tot felul ale fotbalului in general de sorginte latina, contrast care m-a determinat cu si mai mare usurinta sa simpatizez abordarea insularilor. Dar n-am intuit ca britanicilor le repugna intr-asemenea masura teatralitatea ori micile farse ale jocului latin incat sa imbratiseze ca pe un mai mic rau o incercare de deposedare generand oase rupte. In fiecare zi invatam cate ceva si abia acum am priceput ordinea lucrurilor, pe un subiect de principiu mai mult decat important in privinta fotbalului insular.
Benitez, dupa 6 ani in Albion, de o parte a faliei, iar presarii de cealalta, cand vine vorba de merele stricate ale fotbalului. Plonjonul in speranta unui penalty ori tacklingul primejdios. Falia e probabil extinsa in aceasta privinta, existand in general intre jocul din Marea Britanie si cel continental ori macar latin.
Iar pentru a-si fortifica argumentul, comentatorul a exemplificat atacul lui Guthrie, in primavara inca in elita cu Newcastle, care a sprintat la tinta, scotandu-l din joc pe Fagan, de la Hull City, dar nu pentru restul partidei, ci pe cateva luni de zile, considerand ca faultul sau, desi in mod evident premeditat, ar atrage mai putine critici decat plonjonul teatral al lui Ngog.
Aici consider ca este o fortare a notei, o exagerare, ori – din contra – tocmai dovada absoluta a spiritului de lupta al bulldogului britanic, „fibra” esentiala a jocului in insula. Jos palaria daca determinarea respectivilor jucatori, oricat de amenintator ar parea tacklingul, ar rezulta intr-o deposedare curata prin alunecare, mingea si nu adversarul. Insa in cazul in care atacurile s-au lasat, in cazurile amintite, cu fracturi si multe luni prin sali de recuperare si pe tusa, imi cer iertare, dar n-ar putea avea mai multa trecere in fata incercarii unui Ngog de a obtine pe nedrept penalty.
In motricitatea lui Ngog nu s-a deslusit ca ar cauta penaltyul cu lumanarea, doar „saniuta” lui Carsley determinandu-l sa incerce in ultima clipa marea cu sarea, pe cand acel hei-rup al lui Guthrie, lansat la rupere, a fost cu premeditare. Acestea au fost exemplele alese de ziarist pentru a-si reliefa punctul de vedere, creand implicit o falie intre perceptia sa si probabil nu doar a lui Benitez, ci a destulor exponenti ai fotbalului non-insular.
Articolul mi-a pus in alta lumina marja acceptabilitatii deposedarii in fotbalul insular, placandu-mi mult tacklingurile desavarsite dar gasindu-le uneori mai mult decat la limita chiar si pe cele ale lui Paul Scholes, altfel deloc un jucator „murdar”.
Mai jos, faultul asupra lui Eduardo si plonjonul sau contra lui Celtic, unii presari considerand a doua infractiune ca fiind mai grava. Va las pe Dumneavoastra sa decideti. Gusturile nu se discuta.
http://www.youtube.com/watch?v=qryjPi4KEek
E pe ritmuri sud-americane. Si zau ca mi s-ar face inima cat un purice, sa-mi mai sara cineva la picioare, dupa atacul de mai sus. Dar de-aceea nu-s fotbalist si scrijelesc in lumea virtuala.
http://www.youtube.com/watch?v=uL5G6eAsfgY
Etichete: accidentare, alunecare, Anglia, cartonas rosu, comentator, continent, deposedare, Eduardo, fault, fotbal, fotbal insular, Franta - Irlanda, Gerrard, Lee Carsley, Liverpool - Manchester City 2-2, Liverpool FC, mass-media, Ngog, opinie, Paris, Paul Scholes, penalty, plonjon teatral, Premier League, Rafael Benitez, Roy Keane, simulare, stil, Torres, Wenger
Loja Fair Play 
noiembrie 24, 2009 la 2:06 am |
Eu cred ca hentul lui Maradona, siretenia careia latinii ii zic picardia, ala a fost gestul care a cimentat ierarhia pe care o amintesti.
noiembrie 24, 2009 la 8:36 am |
Trisatul vine uneori din instinct, alunecarea e intentionata. Poate ma insel eu…
noiembrie 24, 2009 la 9:06 am |
Mariusfrancisc, apropo de asta, Gerarrd povesteste in autobiografia lui cum a avut o mare problema la inceputul carierei din cauza ca era prea agresiv in alunecari. Si i-au facut un fel de „interventie” pana la urma, ca astea din filme, in care i-au explicat ca daca e eliminat o data la cateva meciuri nu are cum sa-si ajute echipa.
noiembrie 24, 2009 la 11:00 am |
Se prea poate ca insularii sa se fi scarbit peste ani de trucurile in ale caror plase au cazut, un incident major ca al hentului lui Maradona punandu-le capacul. Insa la fel de adevarat e ca Anglia isi apropia cu 20 de ani inaintea acelui hent unicul ei titlu mondial in urma unui gol in finala, care mai degraba n-a fost decat a fost. Motiv pentru care standardu-i moral peste ani a fost de fapt pe o platforma subreda… E drept, jucatorii n-au trisat dar au beneficiat de eroarea tusierului.
De ce s-a exacerbat acel sentiment al lor in vremea hentului lui Maradona? Poate in primul rand pentru ca in acele vremuri, inca era la moda, fotbalul britanic purta mult mai mult decat astazi amprenta jocului „barbatesc”, fiindu-le implicit cu atat mai greu sa inteleaga si sa accepte mentalitatea altora.
Totusi, situatia s-a schimbat odata cu influxul jucatorilor straini in insula si, jocul devenind mai complex, cu mai multe „fatete”, i-a antrenat incet-incet si pe autohtoni in a-si debarasa rigorile dobandite inca din juniorat. Au deprins si unii dintre ei acea abordare sireata a jocului, in special jucatorii tehnici, ofensivi, incluzandu-si in arsenal trucurile profesiei. Nu demult Joe Cole devenea la fel de notoriu pentru felul sau de-a forta ori smulge o lovitura libera nu neaparat meritata. Bineinteles, nu putem generaliza, fotbalistii britanici ramanand in majoritate la aceleasi abordari, dar nu mai au de-acum aceeasi platforma morala de pe care sa acuze restul.
Iar aici mi se pare ca, tonul fiind dat de presa, se practica oarecum dublul standard, un jucator strain fiind imediat aratat cu degetul si fapta-i reliefata, pe cand unui britanic i s-ar trece cu vederea, la o adica. Patalamaua purtata de latini cantareste mai greu decat realitatea actuala si gesturi de prim-plan ca al lui Henry nu fac decat sa dea apa la moara acuzatorilor. Iar daca ar exista o obiectivitate si acuratete absoluta, judecatorii n-ar tine deloc cont de provenienta faptasului… Ceea ce nu se intampla mai mereu.
Cat despre deposedari, ceea ce m-a socat de fapt, citind respectivul editorial, determinandu-ma sa scriu postarea, a fost gravitatea accidentarilor alese drept exemplu ca fiind in urma unor tacklinguri mai putin daunatoare fotbalului decat un hent ori plonjon teatral.
Daca fotbalul n-a suferit de pe urma absentei de un an fara o saptamana a lui Eduardo, atunci nu stiu ce sa mai cred. Pe cand tot ce-a pierdut Birmingham City au fost doua puncte pe Anfield, in urma plonjonului lui Ngog.
Mai mult, am revizionat intregul reportaj al faultului asupra lui Eduardo, si alte aspecte socante au iesit in evidenta: primul ar fi ca Taylor n-a realizat cu adevarat pe moment gravitatea faptei sale, ce-o trecuse probabil la „barbatie”. A fost de fapt inconstienta. Al doilea a fost reactia coechipierilor dupa ce i s-a acordat cartonasul rosu. McFadden parlamenta si protesta arbitrului, in vreme ce Eduardo probabil se chinuia sa respire. Inuman. Mai mult, reactiile celor de la Birmingham au determinat publicul sa fluiere decizia eliminarii lui Taylor.
Mentalitatea lor o consider, incepand de aseara, gresita: nu poate fi mai putin grav sa trimiti un jucator profesionist direct in sala de operatie, cu nonsalanta si inocenta ca n-ai fi vrut sau n-ai fi facut un fault atat de devastator, decat sa fii „victima” unui furt.
Si s-ar putea sa sar calul, sa exagerez sau sa bat campii, dar revazand mimica lui Taylor din alte unghiuri, tare mi-e teama ca a fost intr-un fel o retributie. Pur si simplu ar fi fost prea periculos in cele 90 minute pentru apararea lui Birmingham. Fapt ce fundasii respectivi il stiau, de la televizor: Eduardo fusese capabil sa deschida scorul cu capul, in Croatia – Anglia 2-0 (oct 2006), si sa-i paseze de gol lui Olic pe Wembley, in returul de 2-3 ce a generat eliminarea insularilor (oct 2007). Faultul s-a produs in februarie 2008. Nu se poate dovedi nimic in acest sens dar…