Ziua 136. Rasfatatii soartei

Incep prin a parafraza un coleg de breasla si prieten ‘de-acasa’: „Si prefer, de o mie de ori, sa traiesc in prafuiala, decat sa asist la o semifinala de laba in UCL, MU – Arsenal, cu show de prost gust, pe teren si in tribune.”

Gusturile nu se discuta si opiniile in materie de fotbal sunt dintre cele mai variate. Ei bine, in returul de pe Emirates, cand United s-a detasat la 3-0, a avut intr-adevar loc un show de prost gust. Mai exact, sute, poate chiar mii de fani ai ‘Tunarilor’, dezamagiti de rezultat si ratarea calificarii in finala, au parasit tribunele. Exodul a fost masiv si greu de imaginat cu ocazia unei semifinale de UEFA Champions League. Suporterii ce-au intors spatele spectacolului sportiv si propriilor favoriti ar avea o singura circumstanta atenuanta, si anume dificultatea cu care se ajunge si se pleaca de la stadionul lui Arsenal, inghesuit la bifurcatii feroviare si cazut parca de pe alta planeta, in conditiile in care ‘gurile’ statiilor de metrou sunt aceleasi ca in anii ’30, demodate si construite pentru a absorbi un anumit numar de oameni.

Se intampla acum doua decenii, in 1989, si tot in mai, ca Arsenal sa aibe nevoie de doua goluri, in deplasare, la lidera Liverpool, pentru a cuceri la potou titlul. Cu rabdare, inteligenta tactica si meticulozitate, ‘Tunarii’ marcau atunci pe Anfield un al doilea gol in minutul 90 si obtineau nu doar rezultatul necesar, absolut nescontat, ci si titlul.

Mai 2009. Arsenal avea nevoie de un gol pentru a o tara pe campioana Man United in prelungirile semifinalei Champions League. Acel gol ar fi putut ‘cadea’ si in minutul 85 iar o abordare precauta, care sa le lase ‘Tunarilor’ usa finalei deschisa pana spre finele confruntarii, ar fi fost mai mult decat potrivita.

Optand pentru un iures initial, cu atacuri in valuri, Arsenal s-a vazut insa knock-out dupa 11 minute, ulterior, golul trei, tot al lui Ronaldo, la finele unei faze snur pe care o demarase cu calcaiul, determinandu-i pe fani sa plece deziluzionati, in graba, spre case.

Cand au sosit la stadion, mai mult sau mai putin plini de optimism, respectivii suporteri au fost intampinati cu cate un stegulet alb-rosu, postat pe fiecare ‘scoica’ de pe Emirates. Intr-un stadion ultramodern, cu toate facilitatile, spectatorilor li se oferea mura in gura si oportunitatea de a face spectacol, atmosfera, ‘show’, vorba amicului meu. De carnaval s-a ales insa praful!

E drept, fanii sunt ultimii vinovati pentru lamentabilul esec, urias ca proportii ale scorului, comparativ cu semifinalele ultimilor ani in Champions League. Insa fanii ‘Tunarilor’ au dat cu steguletul in balta intorcandu-le spatele lui Fabregas&Co. Tii cu ai tai pana in panzele albe, si chiar si la rau… Nu-i asa? Un suporter loial nu si-ar permite sa plece de la meci nici la 0-6. Ceea ce au dovedit suporterii capituland cruntei realitati e ca sunt simpli arivisti de vreme buna, care se inghesuie la victorii dar s-ar intoarce la o adica impotriva echipei, la esecuri.

As spune ca exista o similitudine intre atitudinea fanilor lui Arsenal, cati or fi fost ei, carcotasii, si prestatiile echipei. ‘Tunarii’ lui Arsene Wenger sunt deseori ridicati in slavi pentru jocul cursiv, cu tesaturi de pase, atractiv si ofensiv, insa adevarul este ca Arsenal afiseaza asemenea calitati doar cand ii merge jocul, cand a scuturat deja plasele si isi domina psihic adversara. In general insa, si o spun rezultatele, nord-londoneza francezului n-are forta ofensiva si eficacitatea atat de mult laudate, iar semifinala in care a marcat un unic gol, din penalty, sta marturie.

Cand e sa le mearga jocul, ‘Tunarii’ fac intr-adevar spectacol. La greu insa, ex-capitanul Gallas are crize de nervi si tanara garnitura pare a-si pierde busola si rabdarea. In linie cu echipa, fanii sunt exuberanti la o demolare a lui Boro dar fug de pe corabia scufundandu-se cand lucrurile nu merg bine.

‘Tunarii’ n-au de fapt obuze si, desi ma repet, faptul ca ca n-au castigat un trofeu din mai 2005 spune totul. Atunci si-au adjudecat Cupa Angliei, la penaltyuri, dupa un 0-0 cu Man United, intr-o finala in care si rezervelor de lux ale Arsenalului le era pe undeva rusine de prestatia modesta a echipei, de norocul lor orb sau, luati-o cum vreti, ghinionul unor ‘Diavoli rosii’ ochind intr-o veselie barele portii lui Lehmann.

Ce-a avut bun clasa lui ’89 pentru a obtine necesarul 2-0 sau ce-a facut bine clasa de-acum un deceniu, de a opri suprematia in campionat a trupei lui Ferguson? A avut experienta competitionala. Pe-atunci, cand scotianul era luat peste picior ca nu se pot castiga trofee cu pusti, United culegea totusi roadele muncii din propria Academie, cu ‘bebelusii’ ei. Incercand probabil sa-i copieze abordarea, Wenger si-a zis ca la stadion nou merita sa forteze incropirea unei garnituri tinere, cu o medie de varsta de 23 ani, si cu care ar demonstra din nou ca se pot castiga competitii si cu ‘bebelusi’.

La Arsenal insa, schimbarea de generatii a fost poate pripita, prea brusca. Vechea garda, ce cucerea neinvinsa titlul national, era risipita in toate zarile, iar politica de achizitii a francezului isi continua fagasul, fara vreo spranceana ridicata. Arsene stie, nu-i asa?

Ungerea lui Kieron Gibbs dintr-un titular de circumstanta abia in ultimele luni, intr-un fundas stanga intr-o semifinala de Champions League, este poate exemplul elocvent al abordarii lui Wenger. Era oare Gibbs intru-totul pregatit pentru un asemenea examen? Iar cand baiatul a alunecat si l-a cadorisit pe Park cu 1-0, lucrurile s-au schimbat si Wenger nu l-a readus de la vestiare. O eroare nu se repara cu o alta greseala. Ori poate astfel a admis ca nu trebuia sa-l titularizeze, in prima instanta.

Asa cum francezul n-a ramas pana la capat loial tanarului sau fundas, tot asa si fanii, visand doar la victorii si nefiind pregatiti sa inghita galusca, au demonstrat cat sunt de rasfatati. Au lepadat jucaria odata ce nu le-a mai fost pe plac. Au aruncat-o din tarc. De fapt, au luat-o la pas dintr-un stadion bijuterie, unde putini isi permit luxul de a pasi si nu multi au resursele sa-si procure un bilet. Cat i-o fi costat, sa asiste la 61 de minute de fotbal cu 0-3?

Fanii dezertori de pe Emirates sunt portretul robot al suporterilor echipelor mari, nesatui de victorii si socati de orice altceva. In contrast, am vazut si auzit cantand, inainte de meci, fani ai oaspetilor. Ironic sau nu, o faceau la un pub pe nume Moon under the water. Luna sub apa. La finele jocului, cand o luna aproape plina binecuvanta cerul Londrei, existau intr-adevar, in reflexia luciului apelor, lacusoarelor din capitala, destui astri ceresti la care fanii ‘Diavolilor’ sa cante in drum spre Cetatea Eterna. Cuceritori ai insulei, ai continentului si ai lumii, cei din Manchester pot trece in eternitate la Roma, aparandu-si cu succes trofeul.

Iar la Londra, un antrenor din ’97 in functie si parca parasit de idei, isi va reconsidera politica de transferari, cu prea multe cedari en-masse de capete limpezi si o prea mare infuzie de tinerete.

Credeti ca fanii din ’89 au iesit de pe Anfield in minutul 61?

Etichete: , , , , ,

3 Răspunsuri to “Ziua 136. Rasfatatii soartei”

  1. mariusfrancisc Says:

    Nici eu nu-s de acord cu ce-au facut fanii lui Arsenal. Citeam candva despre scumpirea biletelor de catre cluburile din Premier League si aqm imi dau seama ce efect negativ are acest aspect asupra fotbalului.Cu alte cuvinte, indepartam de pe stadioane clasele medii si mici ( clasele cele mai pasionate de fotbal care ar sta si la 1-8 vezi Poli – Steaua) si punem in locul lor bogatasi care vor numai victorii, care-s invatati sa li se puna totul pe tava ( niste naivi acesti asa zisi suporteri). O greseala enorma!

    • soulofarunner Says:

      Bine-ai zis naivi! Vorbind cu cativa fani Arsenal ori raspunzandu-mi-se la comentariile cam pe aceeasi tema, facute in limba engleza, acestia nu se aratau ingrijorati de lipsa de trofee, unii chiar exagerand absolut ca ar rezista si ani buni fara un triumf daca echipa ar evolua la fel de atractiv, decat sa – ziceau ei – bata cu 1-0 ca si Chelsea. Ei bine, a mai trecut un an fara trofee si cred ca si celor mai ‘poeti’ fani ai ‘Tunarilor’ li s-a demagnetizat placa intonand ‘nu ne trebuie trofee, daca jucam frumos’. Au fost atat de orbiti de aura lui Wenger incat n-au contestat nici cedarile lui Flamini si Hleb, abia acum realizand ca platesc un purcoi de bani pe nu chiar calitatea trambitata. De aici si reactia lor… Frustrarea fudulului caruia i s-a dat peste nas.

  2. mariusfrancisc Says:

    Tu in cartea ta spuneai ceva legat de raul pe care il face regimul capitalist fotbalului… Arsenal este mult mai slaba fata de echipa de acum un an sau doi. Cred ca Arsene e vinovat pt situatia asta. Poate sa creasca si pusti insa are nevoie de 4 fotbalisti foarte valorosi si experimentati pe langa ce are in momentul actual.
    Man Utd e formatia perfecta pt mine deoarcere imbina Dumnezeieste apararea cu atacul si elanul tineretii cu experienta capatata odata cu inaintarea in varsta.
    Flamini si Hleb. Ce poti spune mai mult? Doi fotbalisti extraordinari.Mi-aduc aminte meciul de anul trecut cu Lpool si cursa de 100 de m a lui Theo Walcott.Ce vremuri pentru Arsenal si al ei manager un pic cam demodat…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: