Archive for 7 aprilie 2009

Ziua 107. Despre o penalizare… Nu 6 ci 17

aprilie 7, 2009

Pentru fiecare fotbalist ori club adulat in lung si-n lat exista cateva zeci de jucatori sau grupari supravietuind in obscuritate iar daca ai intreba un tanar din Anglia cu cine tine, te-ar mitralia fie cu Man United, Arsenal, Chelsea sau Liverpool, dar cred in paradoxul frumusetii absolute a curajului de a o sustine pe una mereu in umbra, ca de exemplu Bournemouth, si mai ales la greu, cand un start cu -17 puncte impune cu atat mai mult strangerea randurilor. Povestea „Visiniilor” aduce oarecum cu trista depunctare a urmasilor polistilor si exista paralele intre chinurile celor doua grupari impotriva curentului si a adversitatilor . Iar pentru a se simti mai bine intr-un moment in care asteapta o decizie pe aceasta tema, fanii Timisoarei sa se consoleze cu ideea ca -6 i-ar putea priva de titlu. Pentru altii, -17 ar fi putut echivala cu retrogradarea dintre profesioniste, dar un 4-0 acasa, sambata, cu Rochdale, pare a fi indepartat un spectru sumbru. Despre o penalizare ceva mai mare si la fel de nedreapta pentru clubul in sine si fanii ei, ceva mai jos…

Chiar… De ce nu sunt penalizati conducatorii de cluburi ce vin si pleaca, lasa potopul in urma lor, si aduc atatea grupari si bazele lor de fani loiali la un pas de stop cardiac? Cine-i scutura si cand? Exemplul Southampton, un alt club mai renumit, tot de pe coasta sudica, e ultimul intr-un sir de dezastre logistic-financiare ce au ruinat cluburi cu traditie si istorie in spate.

Rar a razbatut soarele in demisolul din care “Visiniii” au privit mai mereu de jos ierarhia fotbalului englez. O iarna eterna nu e frumoasa la mare, fie si pe tarmul sudic si instarit al Albionului. Dar unii n-au lasat sa le fuga si urmele de nisip de sub picioare. Bournemouth AFC e inca pe barricade.

In 1987, un mai tanar Harry Redknapp agonisea 97 de puncte si o aducea pe Bournemouth pe taramul fagaduintei, in liga a doua, unde nu fusese vreodata, de la lansarea clubului in 1890 sub numele Boscombe St. Johns Institute FC, insa piscul absolut al traiectoriei “The Cherries” prin istorie, locul 12 in esalonul secund, intr-un mai cu AC Milan – Steaua 4-0, avea sa fie urmat de un 5 mai ’90 cand, conform folclorului locului, destinul ros-albilor dungati si metamorfozati in ’71 in rosso-neri a deraiat.

Atunci, Bournemouth a cedat acasa cu 1-0 si jocul rezultatelor a expediat-o inapoi in demisolul ligii a treia, invingatoarea sa, Leeds United, promovand in schimb in elita iar fanii vizitatori provocand pagube de un milion de lire statiunii litorale, deranj care a starnit politia locala sa interzica gazduirea timp de 13 ani a unui meci la respectiva data de Bank Holiday, in jurul Pastelui. “Ii uram pe Leeds”, mi-a explicat Peter, un localnic cu “Visiniii” in cuget.

La doi ani dupa acea retrogradare, inca tanarul Harry Redknapp, cel care genera in Bournemouth extazul eliminarii in 7 ianuarie 1984 a detinatoarei la zi a Cupei Angliei, Man United, izbutita de catre niste “Visinii” pe penultimul loc in liga a treia, avea sa se retraga din fotbal, insa doar temporar, cum se dovedea mai tarziu, spre norocul breslei. Harry dus a fost, cu gustul unicului triumf din istoria lui Bournemouth, la Hull, in ’84, in finala editiei inaugurale a Associates Members’ Cup, un soi de Cupa Ligii doar pentru diviziile a treia si a patra, dar “momentul Leeds” are pare-se efecte nefaste pana si azi.

Bournemouth nu si-a revenit, mai ales financiar, initiativa din 1997, Trust Committee, pusa pe roate de fanii care au cumparat mana de la mana clubul ce fusese la un sfert de ora de faliment, actionand pe moment, aidoma efervescentei sampaniei. La Nothampton, in jocul cu numarul 3001 in campionat, suporterii jubilau ca “Visiniii” sunt inca in activitate si pornesc la drum intr-un nou sezon, incheiat de altfel cu o descindere in masa pe Wembley, 34.000 de suflete inghetand insa la golul de aur al lui Grimsby in finala Auto Windscreen Shield, dar nici macar mutarea intr-un nou stadion in noiembrie 2001 n-a deviat albia devenita necurata a clubului. “Momentul Leeds”…

Era de fapt vorba de o rotatie cu 90 de grade. Proprietarul printre altele al unei livezi cu visini, J.E. Cooper-Dean, ceda clubului in 1910 un teren adiacent celui pe care pripasise in 1902, de unde si numele arenei lui Bournemouth, Dean Court, respectiv al poreclei “Visiniii”. “Curtea”  lui Dean avea insa sa faca loc noului stadion cu aproape 10.000 locuri, Fitness First, amplasat perpendicular pe locatia initiala.

In 1923, Bournemouth devenea membra a Football League, ca grupare din seria sudica a ligii a treia, peste ani dovedindu-se cea mai longeviva servanta a esalonului… Three, al carei competitii K.O. de cupa si-o adjudeca dupa razboi, in Londra, pe Stamford Bridge, in fata lui Walsall.

Adevaratul parcurs de gratie care a facut Anglia sa auda de Bournemouth in materie de fotbal s-a consumat pana in semifinalele F.A. Cup din 1957, cand doar din ofsaid si penalty Man United triumfa cu 2-1 la Dean Court in fata unei asistente record in istoria “Visiniilor”, 28.799. Revansa avea sa vina peste ani…

Iar pofta rosso-nerilor de a rapi cand si cand din obscuritate titlurile ziarelor a fost ostoita de niste varfuri cu simtul golului. Ted MacDougall marca de noua ori in eliminarea lui Margate cu 11-0 din Cupa Angliei si pleca apoi la Man United, la inceputul unor ani ’70 cand Bournemouth evada nitel din subsolul ligii a patra. Peste ani, la o alta promovare in liga a treia, in anul 2003, invingand-o cu 5-2 pe Lincoln, “Visiniii” stabileau un record de goluri marcate in finalele barajelor de promovare pe Wembley. Iar apoi, intr-o seara de peste mijloc de saptamana, rezerva James Hayter intra in joc in minutul 86 si in doua minute si douazeci de secunde reusea cel mai rapid hat-trick din istoria fotbalului englez: 6-0 contra lui Wrexham.

Macar si pentru aceste crampeie, unii fani loiali au ales sa nu le fuga nisipul de sub picioare. Si au strans 16.000 lire pentru a permanentiza in 2004 imprumutul lui Eddie Howe de la vecina Portsmouth si de a-l aduce astfel acasa pe fundasul care prinsese doua jocuri la tineretul Angliei din visiniul lui Bournemouth. Iar astazi tanarul Howe e managerul echipei, inlocuindu-l la anul nou pe Jimmy Quinn, marcatorul de pe 23 August in Romania – Irlanda de Nord 0-1.

Nu este insa vina lui Howe ca de eforturile fanilor s-au ales naruite castele de nisip, “Visiniii” fiind penalizati din aceleasi motive financiare cu 10 puncte care le-au fost fatale, retrogradand anul trecut in liga a patra. Criza insa s-a perpetuat si Bournemouth a inceput si actualul sezon cu -17 puncte. Cu doar 16 fotbalisti in lot, dintre care unul, Darren Anderton, marcator la Coupe du Monde ’98, retras in iarna, Howe a strans cu sarg, recordul de asistenta al editiei, de 5.946 fani, fiind rasplatit in 24 ianuarie cu un 3-1 cu Wycombe.

Chiar si cu un clar 4-0 sambata cu Rochdale, supravietuirea inca ramane in balanta, ultimele 5 etape, cu un finish pe 2 mai la Morecambe, urmand sa decida soarta unui club de liga a treia, in cel mai rau caz a patra dar niciodata a cincea. Daca nu cumva din toamna…

 O plimbare prin afluentul Bournemouth te socheaza cum de o asemenea comunitate locala n-are resursele sa propteasca un club vechi din 1890. Noroc cu patimasii fani, a caror flacara e desertaciune. Pe litoral la Bournemouth, soarele fotbalistic pare a nu rasari deloc, dar unora nu le pasa. Fredoneaza si inalta castelele sperantelor lor. Toate in memoria unei sambete de ianuarie, in ’84, cand cu Harry pe banca “Visiniii” eliminau din Cupa detinatoarea Man United…

Ziua 106. Pe plaja la Atlantic

aprilie 7, 2009

M-au trezit razele soarelui, furisandu-se piezis. Liniste si pace, doar pescarusii readucandu-ma cu picioarele pe pamant, ca sunt aproape de tarmul sudic al Albionului. De fapt, pescarusi de uscat, aclimatizati cu Tamisa la Londra, zboara si gangura si in zonele centrale ale metropolei. Dar nu, cu siguranta, in aceasta duminica sunt in alta parte. La Bournemouth, un oras cam cat Arad, amplasat intr-un golf cam la mijlocul lungimii „talpii” iepurasului care e insula britanica.

Fitness First Bournemouth Bay Half-Marathon incepe la zece si primele semne sunt bune. Asadar soare. Placut. Chiar caldut. Dar o usoara adiere… Vom alerga oare impotriva brizei marine? Aceasta este intrebarea. Caci, asa cum dezvaluie si numele concursului, inafara de Fitness First, care sponsorizeaza cursa, facand reclama lantului de centre de recreere, cuvantul Bay, adica golf, dezvaluie locul de desfasurare. Pe faleza, de-a lungul plajei la Atlantic. Pitoresc!

Lapte, fulgi de grau si porumb, o pruna uscata si o felie de citrice, o paine prajita cu gem de capsuni si doua pahare cu suc de portocale si pe-aici ti-e drumul. Cu geanta in spinare si aparatul foto la indemana. Trei baieti, la misto, stateau undeva, intr-un colt de strada, tolaniti pe scaune. Imi ureaza noroc. „Tara?” Dupa echipamentul din dotare, peste ani le-am dat si altora senzatia ca ar fi Spania. Zic. „Aaaaaaaaaa, Dan Petrescu!” Chiar asa. „Clubul?” Imi spune de West Ham. La care il felicit pentru golul lui Tomkins. Dam mana. Cu stanga. In dreapta e tigara. In mana mea dreapta, aparatul. Peste drum…

A fost odata o biserica. E acum bar, club de noapte. Zona West Cliff, un platou cu povarnis spre mare, e in vestul orasului, spre localitatea litorala vecina, Poole, extrem de afluenta, unde marea face o "scorbura", cu insulite.

A fost odata o biserica. E acum bar, club de noapte. Zona West Cliff, un platou cu povarnis spre mare, e in vestul orasului, spre localitatea litorala vecina, Poole, extrem de afluenta, unde marea face o "scorbura", cu insulite.

Sunt aproape de start dar mai opresc oleaca. Acum imi permit, nu si in timpul semimaratonului. Peisajul se „deschide” brusc, cu albastrul marin izbind dintre contururile caselor si cu un balon propulsat pe cer, undeva spre centrul orasului…

Un balon numit delectare. Cer senin, soare si marea, deloc agitata. Sa tot vezi lumea de sus...

Un balon numit delectare. Cer senin, soare si marea, deloc agitata. Sa tot vezi lumea de sus...

Continui spre locul de start, un urias ponton „intrand” in mare, si cu o cladire gen Casino la capatul sau, Theatre Pier, iar balonul imi iese din nou in cale. Isi incheiase survolajul. Pe moment…

Din inaltimi, la sol. La rand, alti pasageri...

Din inaltimi, la sol. La rand, alti pasageri...

Li se da drumul alergatorilor in cursa de 10 kilometri si copiilor, in Fun Run. Pe 1 kilometru. Mai am timp de un cliseu, unde vom incheia cam peste o ora si jumatate. Finish. Parca se incalzeste pe minut ce trece si briza se inteteste. Dar imi zic ca tine doar de ambianta. Atmosfera conteaza. Tot mai multi privitori, pe margini. Ciorchine la barele amplasate pentru a delimita traseul. Cursele de alergari sunt treburi serioase aici in Insula, cu tot dichisul…

Un balon dar bun, deasupra liniei de sosire. De la semimaratonul din Bristol imi amintesc de cuvintele si focul de pistol la start al legendarului Steve Ovett si de puzderia de baloane, pe cer.

Un balon dar bun, deasupra liniei de sosire. De la semimaratonul din Bristol imi amintesc de cuvintele si focul de pistol la start al legendarului Steve Ovett si de puzderia de baloane, pe cer.

 Intram in tarcuri. Cei sub o ora si jumatate, in fata. Cei ce se asteapta „sa scoata” sub o ora si treisferturi, mai apoi. Si tot asa. Sunt in primul tarc. Un motociclist isi face loc printre noi. Va deschide partia. Zece. Start. Parca deodata se lasa linistea… Doar pasi. Si bineinteles valurile si pescarusii. Catam spre vest, spre West Cliff. Aha, stancaraie pe care trebuie sa o urcam! Dar macar suntem cu vantul. Ceea ce implica faptul ca majoritatea cursei, cand ne vom intoarce pe faleza spre est, vom fi cu briza in fata. Da bine la ten dar incetineste ritmul. In viata nu le poti avea pe toate…

Si urcam. In fata mea, un mesaj simpatic. Cate tricouri, atatea inscriptii, mesaje ori reclame. Pe albastru sta scris „Eu alerg asa ca tu poti vorbi”. Intr-adevar, I’m doing the running, altii dau cu papagalul si uite-asa se scrie istoria. Iar acum, la final, dau cu penelul.

Cu penelul a dat chiar pe acest povarnis si Robert Louis Stevenson, cand a scris Dr Jekyll si Mr Hyde, cum m-am documentat din istoria locului. Cu semnificatii. E impadurit dar la un moment dat, cand valea secata se „inchide”, ne vom intoarce la vale, spre mare. Oceanul sub ochii nostri. Zburdam. Dar odata ajunsi inapoi la plaja si intorcandu-ne spre est, vrajmasul nostru vantul isi intra in rol. Ne va tine companie pana dupa mila 8, cand vom ajunge la extremitatea estica a traseului.

West Cliff are un funicular dar noua nu ni-l trebuie, e inca "devreme" in cursa. Bun ar fi spre final...

West Cliff are un funicular dar noua nu ni-l trebuie, e inca "devreme" in cursa. Bun ar fi spre final...

Cand ajungem inapoi la pontonul principal, lume luminata ne incurajeaza. Bairam in toata regula! Parca e Turul Frantei. Si e tot mai cald. Multi pe sezlong, in fata cabanelor de lemn, una dupa alta, pe toata lungimea falezei.  Altii nu se sinchisesc, doar absorb soarele. Prin stanga noastra „curg” alergatorii curselor din deschidere, sprintand spre sosire. Larma…

Ilustrata de la malul marii. Dar nu din valuri. Nici macar degetul...

Ilustrata de la malul marii. Dar nu din valuri. Nici macar degetul...

O portiune lunga, cu vantul in fata, e dificila in plan psihologic. Capatul golfului parca nu se mai apropie. Fata Morgana. Dar ca toate cele lumesti, nimic din cele rele nu tine la nesfarsit, asa cum nici binele nu e infinit. Sus. Jos. Sus. Jos. Si stim ca la capatul golfului, la povarnisul East Cliff, trebuie din nou sa ne cataram, pentru intoarcerea spre finish. Asaltul final…

 

Litoralul tot litoral e, oriunde in lume. Temperatura?

Litoralul tot litoral e, oriunde in lume. Temperatura?

Priveliste spre est... Theatre Pier, "magnetul" din Bournemouth

Priveliste spre est... Theatre Pier, "magnetul" din Bournemouth

La a doua statie de apa unul cu care am tras umar la umar imi indica sa ma indrept spre mesele din stanga. El tine dreapta. Dar un altul imi taie calea si-si ia paharul din fata nasului meu. Se scuza. Ori doi. Tot acolo sunt. O rupere de ritm a monotoniei. In rest, pasii nostri, soarele si briza.

Unii alearga, altii iau iarasi balonul. Optzeci de zi... a, pardon, juma' de ora deasupra orasului.

Unii alearga, altii iau iarasi balonul. Optzeci de zi... a, pardon, juma' de ora deasupra orasului.

East Cliff are povarnisul mai lin. Mai putina lume, semn ca ne-am cam departat de centru. Semn bun. Mai departe nu mai alergam, ci cale-ntoarsa…

Un hotel la tarm si acelasi obsesiv balon.

Un hotel la tarm si acelasi obsesiv balon.

Intr-adevar, portiunea finala ne protejeaza fortele subtiate. In coborare lina iar vantul e cu noi. Ce-am vrea mai mult? O linie de sosire. Care, dupa aproape o ora si jumatate, ni se iveste in fata. Din nou lume luminata. Si certitudinea, pe ultimul kilometru, ca „intru in prima suta”. Indiciul mi l-a dat o fetita, care exersa numaratoarea. Am trecut vreo trei prin dreptul ei, unul dupa altul, si ea-si calcula in barba. Eightyeight, eightynine, ninety. Bun. Asa o fi? Dar mai conteaza?

Finish. O ora si 28 de minute. La fel incheiam si in Timisoara, la pusta, fara vant, printre ai mei. Niste sticle cu apa, o medalie, un tricou de la British Heart Foundation. Asociatie caritabila implicata in strangerea de fonduri. Asemenea evenimente sunt mana cereasca pentru fundatii. Oamenii au suflet pentru cei incercati de boli cardiace si nu numai. Efortul e gata. Recuperare. Gal-gal. Apa. Batoane de ciocolata. Iam-iam. Un ins inalt in scaunul ambulantei. Masca de oxigen. Un altul fara masca si nu la fel de alb ca varul, dar tot inconjurat de „Paramedics”. St John’s Ambulance. Nu-i de joaca. Deshidratare. Imi spun ca pentru primul semimaraton al anului am venit mai bine decat ma asteptam.

Am alergat de la Anul Nou incoace pe tot soiul de distante. Mi-am incercat fortele pe 3 kilometri, pe cinci, la contracronometru individual in panta, pe 10 kilometri pe asfalt, pe 10K pe iarba, pe 10 mile si la Handicap, cursa de 6,97 kilometri. Primul concurs de „semi”…

E timpul pentru niste fotografii din Bournemouth. Pitoresc, inverzit, atractiv. Sau macar in preajma plajei. A, da, si e oras universitar. Fete asiatice. Piata agroalimentara de duminica. Dar si produse naturiste. Pare raiul pe pamant. Si nici un norisor. Ma indepartez de larma cursei si constat ca la un pas de ocean mai exista si alte ape, curgatoare.

Tot asa, pe vreo doua mile, curgand spre mare...

Tot asa, pe vreo doua mile, curgand spre mare...

Vegetatie abundenta, primavara in floare. 5 aprilie...

Vegetatie abundenta, primavara in floare. 5 aprilie...

Bournemouth nu face exceptie... Un memorial de razboi si o explicatie. In jurul Canalului Manecii s-au dat lupte grele. Iar nu departe pe coasta sudica, mai spre vest, Plymouthul de exemplu a fost "lovit" crunt. Poate ca statiunea litorala a scapat gratie caracterului ei non-strategic. Dar eroi de-ai locului si-au gasit si ei sfarsitul, pe alte plaje...

Bournemouth nu face exceptie... Un memorial de razboi si o explicatie. In jurul Canalului Manecii s-au dat lupte grele. Iar nu departe pe coasta sudica, mai spre vest, Plymouthul de exemplu a fost "lovit" crunt. Poate ca statiunea litorala a scapat gratie caracterului ei non-strategic. Dar eroi de-ai locului si-au gasit si ei sfarsitul, pe alte plaje...

Am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-sa. La plaja, la Atlantic, in varianta cursiva. Iar duminica ne-a oferit si un crampei elvetian la mare. Guggl 2000. Galben-negri si foarte simpatici. Au strans pe buna dreptate lumea…

O orchestra si niste arii cunoscute...

O orchestra si niste arii cunoscute...

La final, rezultatul oficial al cursei si o constatare, in saptamana dinaintea Pastelui protestant. Toate atractiile Bournemouthului au magnetizat publicul, mai putin un anumit asezamant, tot acolo, in centru. Asta ca sa-mi readuca picioarele pe pamant, in ce lume patrundem in forta. Pentru o ora si jumatate, luat cu ale mele, mai ca uitasem.

http://www.chiptiming.co.uk/pdf/0405_BBRHM.pdf

Tipic locului, semeata...

Tipic locului, semeata...