Ziua 24. Trei’sase

Tenis de camp? Zaruri? Nu. Azi fac 36 de ani. E mult? E putin? E irelevant, as zice. E o borna a varstei biologice dar mai ales nimic mai mult decat un numar ca oricare altul. 36.

In fond, cat reprezinta 36 de primaveri in marea schema a lucrurilor? O nimica toata, daca masura existentei umane e raportata la anii lumina… Desi constientizez ca totul e desertaciune, mai important mi se pare totusi cum imi port pasii in insignifianta noastra transhumanta pe pamant. Ii simt extrem de usori, parca plutesc, cu un suflet si un spirit ca la 14 ani, al baiatului iesit din gimnaziu planuind planuri si visand vise la poarta ce ascunde atatea fascinatii a liceului. Pe-atunci nu stiam vorba lui George Bernard Shaw, „Youth is wasted on the young”, dar am intuit ca adolescenta nu e de irosit.  

Fiecare zi e un nou inceput, o noua lectie de viata, o alta provocare. Abordate cu inima usoara si o sclipire in priviri. Cu acei tare putini muschi faciali pusi la bataie pentru a zambi, comparativ cu acei mult mai multi necesari pentru aruncarea unei fete acre.

Chiar l-am ascultat pe Tom Petty cu al sau Runnin’ Down a Dream, din primul album solo, Febra Lunii Pline. Full Moon Fever. In 25 aprilie se vor implini 20 de ani de la lansarea sa si imi zic ca de la varsta adolescentei am tot alergat pe tunelul visului, cand mai iute, cand mai ponderat, dar de fiecare data cu o sete neostoita de viata si mereu vegheat de Soare si Luna. Nimic nu e de irosit si totul merita descoperit.

Intreband un domn in etate care a absolvit demult si masterul in universitatea vietii, inteleptul mi-a raspuns ca de-ar putea si-ar avea de ales ar da timpul inapoi la treizeci si ceva de ani. Adolescenta in zilele noastre e o ecuatie complicata, aproape irezolvabila. Pe cand la peste 30 de ani puterea tineretii si experienta dobandita ofera un cocktail mai rafinat. Degustati va rog. Am turnat balsamurile sufletului meu.

De ziua mea nu ratez ocazia sa alerg, Runningul lui Petty. E una din placerile mele, ciudata la prima vedere, in ochii celor pentru care a transpira si a te „murdari” echivaleaza cu o existenta chinuita, decuplata de la coordonatele cu care respectivii se amagesc ca dau consistenta vietii, si anume tot tacamul confortului materialist al consumatorului comod. N-am dubii, e un consum excesiv de calorii si o disipare serioasa de forte intr-o lume cu mii de optiuni de a-ti petrece mai infofolit timpul liber. Nu e mancarea de peste a multora. Dar – intreb – incurc pe cineva? Sunt doar caloriile si fortele mele in joc…

Si pedalez…  Serpuind prin jungla rutiera a marilor noastre orase, dribland ambuteiaje si strecurandu-ma din blocaje, imi zic ca oamenii preschimbati de voie dar mai ales de nevoie in soferi se complac cu orice pret in a fi incolonati, in a sta la rosu, in a fi dependenti de semeni sezand la volan si de fluenta traficului. A repeta la nesfarsit un obicei tot mai ingreunat de mersul lucrurilor bate spre nebunie. N-as vrea sa fiu in pielea lor, cu sezutul pe tapiteria capitonata, nici macar cand toarna cu galeata. Nici nu-s de zahar iar natura oricum inca e suprema, asta pana la proba contrarie, cand de exemplu productii cinematografice sugerand influentarea conditiilor meteorologice vor fi puse in practica. Pana atunci insa Mama Natura inca dicteaza si ne inchinam ei.

La 36 de ani mai si scriu. Astern aceste randuri, care nu le vreau a fi neaparat interesante. Sunt doar niste ganduri, nimic esential. E o alta mica bucurie… Si daca macar un cititor a impartasit bucuria si tot am mutat nitel muntele din loc. In rest, dansez ca si cand nimeni nu m-ar vedea si cant ca si cand nimeni nu m-ar auzi… Si fair-play total… Am ramas fidel sentimentelor din adolescenta, cand, vizionand meciuri de fotbal, imi repugna modul cum unii jucatori simulau pentru a obtine o lovitura libera. Sportul e oglinda limpede a societatii si , prin extensie, detest profund smecheria si „invarteala” vietii cotidiene, inflexibilitate care ma va tiri aidoma dinozaurului, intr-o lume evident tot mai la beregata aproapelui, tot mai meschina si rea de „dragul” caprei vecinului. Dar nu trebuie sa iau in nume de rau reflexele de lipsa acuta de dragoste a tot mai multor semeni, ci sa nadajduiesc ca Domnul ii apara si pazeste si sa pasesc mai departe, calm si cu Iful lui Kipling la piept – „ei si l-au pierdut pe-al lor”. Da, capul de pe umeri… In fond s-au lasat legati la ochi si invartiti pe loc pana n-au mai stiut pe ce lume traiesc, o deconstientizare voita. „Daca” de Rudyard Kipling chiar l-as propune in programa literara a oricarei institutii de invatamant…

N-ar mai fi multe de zis… Fair-play, bucuria de a trai, un zambet si un suflet si pas usor sunt tabu indiferent de circumstante. Si fara limite de varsta. Fiecare zi e o minune si de aceea ma simt mai bine la 36 decat la 35. Traieste clipa. Si nu te uita incruntat, cu acei multi muschi ai fetei pusi in functie, la primele fire albe de par. Ia-o ca pe o gluma buna, cu un hohot de ras, cum dragut mi-a fost urat intr-o felicitare Happy Birthday! Punct.

Etichete:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: