Cugetări pe calea Africa de Sud

 Agyemang scoring a double v Bristol City

Altă viaţă. QPR i-a administrat în weekend un scor de neprezentare unui club clasat pe un loc promovant direct în Premier League .

Cu 16 meciuri rămase în programul competiţional şi deci un total de 48 de puncte la dispoziţie, chiar şi un handicap de nouă lungimi de undă faţă de locurile care te trimit la barajul de promovare poate fi recuperabil. Mi-a spus-o cu convingere un fan al alb-albaştrilor. Nu era deloc băut. Se visează oare dulce la Loftus Road în aceste zile? Nu e curată nebunie. O fostă „lanternă roşie” la începutul toamnei se poate uita cu încredere spre zonele rarefiate ale Coca Cola Championship, şi nu cu teamă spre locurile retrogradante. Ascensiunea lui Crystal Palace, în urmă cu câteva sezoane, din Cenuşăreasă de Crăciun în nou-promovată în Premier League în luna mai, este o pildă demnă de luat în seamă.

N-aş fi scris aceste rânduri dacă Queen’s Park Rangers n-ar fi demolat-o pe Bristol City, venită în vestul Londrei pe locul doi în liga a doua, la egalitate de puncte cu lidera West Brom. Dar valorile sunt relativ egale în eşalonul secund iar forma de moment face diferenţa. 3-0. Patrik Agyemang (foto) a marcat două goluri iar maghiarul Akos Buzsaki unul. Mare a fost bucuria şi surpriza pe Loftus Road! De-acum fanii Hoops speră la mai mare şi la un loc mai bun în clasament. Jocul e mai bun ca niciodată, spun unii.

Iar înscrisul de pe nişte tricouri recent apărute în magazinul clubului confirmă că oricât de bine ar evolua Chelsea cu Avram Grant la cârmă, în W12 este o unică Queen’s Park Rangers… „În cazul în care Chelsea joacă în grădina casei mele, trag perdelele”. QPR a jucat recent pe tărâmul lui Chelsea, la Stamford Bridge, în turul III al Cupei Angliei, şi doar un autogol nefericit al portarului Lee Camp a făcut diferenţa… 1-0 pentru deţinătoarea trofeului.

O tempora! DVD-uri cu finala Cupei Angliei din 1982, Tottenham Hotspur – Queen’s Park Rangers, sunt şi ele de vânzare, un remember al anului centenar din istoria lui Rangers. „Centenary”. O finală în care alb-albaştrii, învinşi în meciul rejucare, au evoluat în… roşu. Altele au fost vremurile. Autobiografia lui Stan Bowles, legenda locului, şi cea a lui Paul Parker, micuţul fundaş dreapta, pe copertă în tricoul cu numărul 2 al Angliei, urmărit fiind de Andreas Brehme, în acea semifinală de pomină de la Torino, la Coppa del Mondo 1990. 

„Rangers til I die”. Rangers până la moarte. O colecţie de notiţe despre club. De exemplu un proiect de promovare a fotbalului în Burkina Faso. Fosta Voltă. O echipă de localnici africani în tricourile alb-albastre… Într-un colţ, o fotografie a lotului din 1975-1976. La cincizeci de lire. Da, amintirile sunt la mare preţ. Gerry Francis, pe-atunci căpitan, antrenorul de peste decenii. Dave Webb, marcator pentru Chelsea al golului victoriei într-o finală de Cupa Angliei cu Leeds United, cu câţiva ani înainte. Frank McLintock, „tunarul”. Phil Parkes, portar care sfârşea la West Ham pe vremea întâlnirii cu „Poli”. Şi nu putea lipsi acelaşi Stan Bowles…

Înrămat, afişul finalei Cupei Ligii din 1967. Unicul trofeu din palmares. 3-2 cu West Brom, pe Wembley. Îl întreb pe un fan mai în etate, tot transpirat, la căldura şi aglomeraţia din magazin, cât ar reprezenta în ziua de azi acel şiling, preţ de acces la finală. „Da prietene, ar fi 5 pence acum. Era mult mult mai ieftin. Uite-te la preţurile actuale…” Şi totuşi. Fanul îşi cumpărase ceva. Avea ceva în punguţă. Nici n-ai cum pleca aşa, cu mâna goală, din magazinul de prezentare. E pentru QPR. Sau să ne bazăm doar pe Flavio, Bernie şi Lakshmil? Ştiu şi eu…

Căldura umană… În stradă în schimb, vântul tăios şi prezenţa masivă a poliţiei. Mă întreb, chiar aşa, cât o costa oare din banul public ordinea şi paza pe străzi într-o sâmbătă de fotbal profesionist. Sunt 46 de meciuri. Unele cu risc scăzut, altele, cu potenţial de gâlceavă. La ce văd în jurul Loftus Road, mi se pare că nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Sunt şanse mari de scântei, aşadar.

Două puburi pe colţ, ale fanilor lui QPR, pentru a nu se complica, permit accesul în incintă doar în baza biletului de meci. În Shepherds Bush Green, pe alt colţ, la O’Neill’s, au tras pare-se fanii lui Bristol City, veniţi din sud-vestul insulei. Pubul e înconjurat de un cordon fără zale lipsă, uniforme negre, şi nu galbenul fosforescent ce-l vezi la poliţistul de rând. Răsună strada… „We are, we are Bristol City, City!” Răsună berea. Tonalitatea e ameninţătoare. Înţeleg mai bine efectivul numeros. Dube, un număr semnificativ de dube. Alte detaşamente, flancând intersecţia. Plus poliţie călare. De pe o stradă adiacentă răzbat sirene. Lumea întoarce capul. Câteva maşini de poliţie baraseră strada. O acţiune în toată regula.

Un tată cu fiul său, spre stadion… „Noi n-avem nimic de ascuns… Fii pe pace…” Al mic văzuse probabil dispozitivul desfăşurat. Bristol City e pe val şi ai ei fani, sau celula dură, mă rog, cum vreţi, vrea a se face auzită. Aha, aşadar vor fi escortaţi, din O’Neill’s direct în stadion. În peluza de vest.

Înăuntru, căldură umană… Sunt fani cu speranţele şi temerile lor. S-a trecut prin multe în ultimii ani, la Loftus Road. Se suflă şi-n iaurt, cu tot cu Bernie între noi. Doar Luigi De Canio lipseşte astăzi. Managerul italian al alb-albaştrilor e la înmormântare, un deces în familie. Dar Hoops joacă şi pentru el. Îi taie avântul nou-promovatei aspirante la o a doua promovare la rând. „Rangers til I die”. Până la moarte. Aşa scrie pe insigne. Sau „Born, Live, Die – QPR”. O viaţă pentru QPR. Trei insigne şi cu Steaua, în mulţimea de insigne expuse. La două lire. Militarii figurează la secţiunea de rugby. Că bine-au fost puşi.

36 de puncte, la 15 în urma învinsei Bristol City. La 15 puncte de un loc promovant în Premier League. Cinci victorii. Mult mai realist, la nouă puncte, deci trei victorii, de un loc de baraj. După deplasarea la Southampton, vin, ciudat, trei meciuri la rând acasă. Care ar putea decide totul. În cărţi pentru ultimul tren, al locului şase. Sau la mijloc, comod. Sau tremurând, deşi în blânda primăvară. Al treilea acasă va fi televizat, pe SKY, peste exact o lună. 2 martie, cu Stoke City, într-o duminică la amiază.

Dar să dau timpul înapoi…

Era a mea. Odată, a fost a mea. Tot mutam radiocasetofonul SANYO şi reajustam finuţ pe frecvenţele undelor scurte, pentru a recepţiona cât mai clar cu putinţă transmisia, iar ei îmi spuneau sâmbăta după-amiaza, din când în când, că e într-adevăr a mea, a lui, a ei, a noastră.

M-am îndrăgostit de ea în toamna lui 1987, una de pomină, în care îmi lăsam părinţii şi bunicii îngrijoraţi la prânzul în cinstea zilei mele onomastice şi mă întorceam peste câteva ore cumplit de răguşit dar nebun de fericire. Poli o bătuse pe Dinamo cu 2-1. „Piticu” Varga şi Ilcu îl bătuseră pe Lucescu dar mai ales pălmuiseră Sistemul. Da, cam pe-atunci mă amorezasem de ea.

Auzeam de ea sâmbetele, cum câştigă şi e neaşteptat în fruntea Barclays League Division 1. Era iubirea mea ascunsă, de care nimeni nu ştia, eventual doar vreun securist interceptând cu ce ne îndeletniceam în apartamentele frigider cu lumânări. Şi a terminat a cincea în 1988, prima dintre londoneze, chiar înaintea viitoarei campioane, Arsenal.

I-am aflat adresa şi i-am scris. Îmi place de tine. Mi-a răspuns. Istoria vieţii ei, pe feţele unei A4 lucioase cu cadru bleumarin, am învăţat-o ca pe apă. Altei coli, cu semnăturile jucătorilor, i-am găsit eu o ramă. Un anume David Seaman. Dedesubt, semnătura. Şi Alan McDonald. În paranteză, cpt. Şi Paul Parker. David Bardsley. Kenny Sansom. Andy Sinton. Ray Wilkins. Peter Reid. Les Ferdinand. Colin Clarke. Roy Wegerle. Mark Falco. Plicul sosit de la Londra conţinea şi alte documente promoţionale anticipând sezonul 1989-90. Aflam că un bilet de membru al clubului în peluza Loftus Road Paddock Stand era 4 lire sterline. Sau că preţul a trei programe de meci expediate la pachet abonaţilor de pe Continent e la 29 de lire. Ce să-mi vând? Bicicleta? Şi-apoi mai ce? Un rinichi poate. Mai aflam, din calendarul competiţional, că nu va avea răgaz nici pe 1 ianuarie. 1990 avea să îl înceapă, într-o luni, la Old Trafford. Dar răspunsul la salut era dovada punţii făurite peste mări şi ţări. Era a mea, a lui Johnny, în peluza dinspre strada Loftus Road, a lui Susan, în tribuna secundă dinspre Ellerslie Road, a lor, a fanilor în tricouri alb-albastre în groase dungi orizontale.

1 ianuarie 1990. Şoc. Old Trafford. Manchester United 1 – QPR 4. Hat-trick Dennis Bailey. Apărut de nicăieri, dispărut în anonimat. Dar rămas în legendă. Şi pe tricourile cu imprimeul 1-4. Un şoc plăcut, după un decembrie timişorean însângerat.

Iar ei tot îmi spuneau sâmbetele la radio că e a mea, a lui, a ei, a noastră, a lor. La schimb, le-am solicitat o dedicaţie muzicală adresată lor, fanilor în tricouri alb-albastre în groase dungi orizontale. Please. Vă rog. Difuzaţi „With or without you”, a lui U2, cu tot binele din lume pentru fani şi QPR. Dave Lee Travis a fost un înger şi „Cu sau fără tine”, de la Mihai, din Timişoara, România, pentru QPR şi fanii ei, s-a auzit în lungul şi latul serviciului mondial al BBC, în emisiunea „A Jolly Good Show”. Şi a terminat respectabil în 1990. Pe 11, a cincea dintre cele 8 londoneze într-o primă ligă cu 20 de echipe. Apoi pe 12, tot a cincea în capitală. În ’92, înapoi pe 11.

1992. Începutul sfârşitului. Ia naştere FA Premier League. Un altfel de start. Cu artificii şi papelitos. Un alt ambalaj. Un produs cosmetizat. Dar ca şi în 1988, QPR înapoi pe cinci, prima între londoneze. 63 de puncte. Cu patru mai multe decât Liverpool sau Spurs, cu şapte mai multe decât Arsenal sau Chelsea.  Apoi 1993-94. Pe nouă, la egalitate de puncte cu Liverpool. 60. Apoi 1994-95. Pe opt. Tot cu 60. Chelsea? 54. Arsenal? 51.

1996. Pe 17, deasupra liniei roşii, Southampton, cu 38 de puncte. Dedesubt, pe 19, QPR, cu 33. Retrogradare. După 13 ani în elită. Cât de departe era acel prim loc cinci, din 1983-84, în primul an înapoi între fruntaşe, din nou campioană interlondoneză, chiar deasupra Arsenalului. Da, cât de departe era. Dar tot a mea era. Şi a lui, a ei, a lor. Puţini se temeau şi anticipau un sumbru chin înafara elitei, mulţi mai mulţi trăiau cu speranţa revenirii.

Din mai ’96, numele QPR nu s-a mai legat până azi de denumirea Premier League iar sâmbetele a fost tot mai rar amintită. Acolo, în rezultatele la grămadă, între divizionarele secunde, ba chiar şi mai jos…

 Era timpul să răsfoim amintirile… După nu mai puţin de treisprezece prealabile mutări, stema cu cele trei iniţiale împreunate şi întrepătrunse şi-a găsit adăpost primitor în 1917 pe South Africa Road, o străduţă din vestul Londrei care pleacă din spatele BBC Television Center. Pe calea Africa de Sud se stabilea QPR acum mai bine de nouă decenii…

Club de fotbal sau multinaţională?

Era a mea. Odată, a fost a mea. Şi a lui Johnny, a lui Susan, a tuturora. Dar astăzi? Nu mai ştiu ce să cred. Sunt încurcat. Confuz. Fâstâcit. Ray Wilkins, în echipă în anii ’80 şi pe coala cu semnături, şopteşte povăţuitor la urechile suporterilor: „Queens Park Rangers trebuie să aibă grijă să nu-şi piardă propria identitate. E un club local, ca de familie, cu caracteristici şi particularităţi profunde, cu caracter şi personalitate, şi tocmai de aceea e bine să vegheze la paşii făcuţi”. Fanii, prin reprezentanţii lor, sunt optimişti dar în aceeaşi măsură prevăzători. Nu zic hop până nu sar. Circumspecţie. Înţelepciune izvorâtă din capcanele trecutului.

Ce va aduce anul? Recent, în actualul sezon, lucrurile s-au mişcat repede. Stupoare. QPR atrage interesul unor mari investitori. Lanterna roşie era cumpărată de magnatul Bernie Ecclestone şi multimilionarul Flavio Briatore, oameni grei în lumea Formulei 1. John Gregory, fost jucător al alb-albaştrilor, a rezistat până în septembrie. Ray Harford a asigurat scaunul cald iar Luigi De Canio a preluat timona. Lakshmil Mittal, al cincilea bogătan din lume, a fost invitat la bord, şi-a adus şi fiul, iar baierele pungii s-au deschis pentru o cavalcadă de transferuri. Ascensiune în clasament. Proiecte îndrăzneţe şi cândva Fata Morgana Premier League deja în vizorul înfierbântat al perpeliţilor suporteri în tricouri alb-albastre cu groase dungi orizontale. Acum puţini se mai uită în urmă, în schimb mulţi mai mulţi visează frumos. Dar coşmarul a fost atât de teribil iar apariţia peste noapte atât de ca la dentist, încât „Fetiţa cu chibrituri” de Hans-Christian Andersen se vrea a fi numai şi numai un basm. A fost atât de precar totul, pe buza prăpastiei, încât nu poţi uita prea uşor. Acel 1% există. Temeri. Şi ar mai fi alte câteva procente. Întemeiate? Da, aş zice eu… Mai e oare a lui Johnny? Veţi spune că, oricum, nici n-a fost cândva…

La o bere şi o vorbă cu câţiva fani, oamenii îşi freacă totuşi mâinile de bucurie pentru sosirea muşchetarilor garnisiţi. Multe speranţe, puţine temeri. Şi senzaţia că formaţiile engleze sunt OK pe mâinile lui alde Gillett, Lerner sau Briatore, care-or fi ei. „Cei care vor să cumpere Liverpool de la americani sunt doar huligani”. Sigur. Şi cei care au strigat ceva de libertate în decembrie ’89 în Timişoara au fost etichetaţi tot huligani. Iar dacă nu-s huligani îs te ori Ta, orice dă bine pentru a-i stigmatiza pe alţii. Zău, pe undeva aş vrea să se găsească un profesor Rogan Taylor şi pe la Loftus Road, cu iniţiativa ca fanii să pună mână de la mână şi să-şi cumpere clubul. Să fie al lor. Dar doar pe-undeva. Poate de-aceea sunt niţel confuz. Vorba lui Ray Wilkins… Cu precauţie şi înţelepciune, se poate naviga şi în condiţiile actuale…   

Nu mai ştim exact. Odată, a fost a mea. Mai e a mea? Johnny se întreabă: oare mai e a mea? La fel şi Susan. Mai e a noastră? Sau e doar jucăria altora? Ultramodernă, rapidă, cu cârmaciul din Italia, cu bani din India, cu şasiul multinaţional, în garaj lângă alte Benetton frumos colorate, dar oare încă a noastră? Neîndoielnic, W12 va prospera. Westfield, cel mai mare complex comercial urban din Europa, se ridică văzând cu ochii de cealaltă parte a BBC Television Center. Acolo s-ar găsi loc şi de-un stadion, mai aerisit, mai încăpător, nu înghesuit între case, ci parte a investiţiilor antreprenorilor imobiliari. Totul e o afacere. Premier League e o afacere. Cu artificii şi papelitos. E un vehicul al îndesării numelor marilor companii sub ochii consumatorilor. Telespectatorilor. Şi fanilor. Unii se întreabă dacă asemenea bogaţi din lumi absolut paralele cu cea a fotbalului n-au descins pe calea Africa de Sud doar pentru o cifră mărită de afaceri şi o oportunitate de a investi într-o zonă comercială în metamorfoză ori măcar pentru satisfacerea propriei vanităţi într-un duel între cartiere cu Abramovich, sosit niţel mai iute şi mai la sud-est. Nu, nu putem fi într-atât de cinici. E păcat. Dar mai e a noastră? Sau ca şi pe la case mai mari, odată noua orânduire absolut înrădăcinată, preţurile împung plafonul, fanii de-o viaţă rămân pe dinafară şi spectatori buni de teatru îşi agaţă Cartier şi blana şi se dau alb-albaştri. Bani de acces la toaletă publică pentru ei, să-şi cumpere mai scumpe tricouri alb-albastre cu groase dungi orizontale. Dar ce-ar face cu sufletele cândva alb-albastre, acum poate însângerate, rămase undeva pe dinafară, în stradă, în umbră? Să fiarbă în suc propriu. Nu, nu putem fi într-atât de cinici. E păcat. Dar putem să avem bănuielile şi rezervele noastre, că doar e în firea omului.

Au luat-o pe 14 milioane. De lire. Şi l-au luat apoi şi pe Mittal cu ei. Urcuş. La 9 puncte de un loc la baraj. Recuperabile, în 16 etape. 3-0 cu Bristol City. Dacă o nou-promovată cu mult mai puţini bani şi fără trei muşchetari ca Ecclestone, Briatore şi Mittal, poate trage la promovarea în Premier League, de ce n-am visa şi noi pentru a noastră bella? De ce nu? O iubire alb-albastră. The Hoops.

Queens Park Rangers, acum cel mai bogat club din lume. Din zdrenţe în bolizi. Cu scrâşnet de Bridgestone spre Premier League. A mai fost acolo. În Division One, din ’83 până în ’92. Apoi în noul ambalaj cu artificii şi papelitos. Acolo, unde instituţii mai bogate în trofee nu mai sunt ale lui, ale ei, ale lor. În lumea elitei, întrebarea legată de apartenenţă, acest mai e oare a mea, s-ar estompa într-o uniformizare a incertitudinii. A nesiguranţei. La fel ca ei. Cândva a lor, de ieri a nord-americanilor, de mâine poate a chinezilor. Globalizare. QPR, brand mondial.   

Etichete: , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: