Lecţia de maghiară

Zilele trecute era transferat Anelka. La începutul acestei săptămâni, Chelsea l-a adăugat francezului pe lista de achiziţii pe longilinul fundaş Branislav Ivanovic, un internaţional sârb. Roman Abramovich nu s-a sfiit să achite în jur de 10 milioane lire sterline compatrioţilor de la Lokomotiv Moscova. Vorba aceea, dacă dinastia Glazer îşi lua în 2006 un fundaş central sârb din capitala Rusiei, de la Spartak, achitând circa 7 milioane lire pentru Nemanja Vidic, de ce nu s-ar întrema în apărare şi „albaştrii”, tot de-acolo.

Piaţa estică este aşadar meticulos greblată. Că fundaşii sârbi sunt din nou doriţi în Albion, nu surprinde prea tare. Să se reia oare un ciclu existent şi în anii ’90? De urmărit. O invazie în toată regula s-a produs însă recent din Ungaria. Prin prisma contraperformanţelor şi neparticipării reprezentativei maghiare pe scena recentelor turnee finale, preferinţa cluburilor engleze pentru jucătorii din stepele Panoniei pare oarecum ciudată. Să aibă oare de-a face cu lecţiile de fotbal predate Angliei de Ungaria la 25 noiembrie 1953, când naţionala lui Gusztav Sebes triumfa cu 6-3 pe Wembley graţie şi hat-trickului lui Hidegkuti, respectiv pe 23 mai ’54, când se încheia chiar cu 7-1 la Budapesta? Aş… File de poveste. Maghiarii îşi apropiau pe-atunci respectul etern al lumii fotbalului insular, însă actualii conducători de club din Albion ştiu că „vrăjitorii” respectivelor timpuri nu-şi mai găsesc corespondenţi în generaţiile de fotbalişti unguri ai zilelor noastre. 

Altele sunt motivele cotei crescute a jucătorilor maghiari în Anglia. În primul rând, unii agenţi de jucători trebuie că-şi fac foarte bine temele şi intrarea pe piaţă. Cererea e de jucători robuşti, cât mai înalţi respectiv cât mai constanţi pe perioada întregului sezon, care să pună osul cum s-ar zice, responsabili pe teren şi înafara lui, şi care să nu coste prea mult. Aspectul financiar, deloc de neglijat, a mânat numeroase cluburi de liga a doua să se uite în curtea fotbalului maghiar. Iar Championship a devenit în scurt timp o mini Ungarie, cu jucători accesibili ca preţ.

În al doilea rând, impactul pozitiv avut de Zoltan Gera la West Bromwich Albion Birmingham a constituit cea mai bună reclamă cu putinţă pentru fotbaliştii maghiari. O poveste de succes. Transferat în 2004 de la Ferencvarosi TC, mijlocaşul ofensiv cu 15 reuşite pentru ţara sa contribuia decisiv, cu 6 goluri, la menţinerea trupei lui Bryan Robson în elită, fiind inclus în echipa All Stars a sezonului în Premier League. Deloc puţin, pentru un unşpear care costase numai 1,5 milioane lire. West Brom şi-a scos pârleala cu vârf şi îndesat, dacă notăm că Gera a fost unicul jucător din lot prezent în toate cele 38 meciuri ale ediţiei. Astăzi în fruntea ligii a doua şi calificată în turul cinci al Cupei Angliei, echipa din Birmingham continuă să se bazeze pe Gera.

Ar mai fi şi Gabor Kiraly. Sosit tot în anul 2004, de la Hertha BSC, masivul portar care e pe retina spectatorilor englezi graţie excentricităţii de a purta mereu pantaloni de trening, a trecut între timp de la Crystal Palace la West Ham United, continuându-şi pelerinajul pe la Aston Villa şi Burnley.

Lui Gera şi Kiraly li s-au alăturat însă în Championship jucători care nu-şi câştigaseră încă faima. Gera în fond era desemnat Jucătorul Anului în Ungaria pentru triumfurile în campionat şi cupă, cu alb-verzii. Ei au deschis pârtia.

Astăzi, Istvan Ferenczi, atacantul de 1,91 metri plimbat prin Bulgaria, Austria şi Turcia, joacă pentru Barnsley FC. Tamas Vasko, fundaşul central de 1,93 metri împrumutat de Ujpest FC, trage la promovarea în elită cu Bristol City. Bela Balogh, şi el un fundaş sub formă de împrumut, de la MTK Hungaria, apare pentru codaşa Colchester United. Nu chiar la fel de înalţi, Zsolt Laczko, împrumutat de la Olympiakos, şi Gabor Bori, o aripă de la MTK Hungaria, sunt între „vulpile” lui Leicester City. Krisztian Timar, fundaşul de 1,90 metri trecut şi prin Finlanda, şi care a costat doar 100.000 lire dar a marcat până şi „din foarfecă”, respectiv Peter Halmosi, cândva la Graz dar sosind pe 400.000 lire de la Debrecen, sunt favoriţii locului la revelaţia Plymouth Argyle.

În Londra, Akos Buzsaky este un decar comparat de fanii lui QPR cu Pele. Că doar nu degeaba plătea Jose Mourinho 400.000 lire în 2002, pentru a-l lua la Porto. Tot de la Plymouth, unde a sosit în fotbalul englez, Buzsaky a sfârşit în capitală, pe 225.000 lire, înflorind sub bagheta lui De Canio. Mai la nord, la Watford, Tamas Priskin, atacantul de 1,88 metri, marca anul trecut în Premier League, jucătorul născut în Slovacia justificându-şi preţul total ce bate spre un milion de lire, de la 150.000, iniţial. Parcurgeţi ierarhia din Championship şi veţi constata că echipele de pe podium au maghiari în componenţă. Am uitat vreunul? Sunt 11 de toţi. Cât o echipă. Doar Denes Rosa, ceva mai scund şi deja la 30 de ani, n-a prins cu adevărat cheag, la Wolverhampton Wanderers.

Cu atât mai măgulitor pentru maghiari, nu mulţi sunt străinii de pe piaţa estică implicaţi în Championship. Ar fi legiunea lui Southampton, cu polonezii Marek Saganowski, Grzegorz Rasiak şi Bartosz Bialkowski, plus cu cehii Rudi Skacel şi Mario Licka, respectiv cea a lui West Brom, cu slovenii Robert Koren şi Bostjan Cesar plus cu cehul Roman Bednar şi polonezul Bartosz Slusarski.

Apoi Blackpool are un leton, pe fundaşul Kaspars Gorkss, Burnley un fundaş slovac, Stanislav Varga, jucător al lui Sunderland, plus un albanez, Besart Berisha, Plymouth un portar polonez împrumutat de la Everton, Lukasz Jutkiewicz, Sheffield United un june polonez, Ben Starosta, iar Watford un veteran goalkeeper eston, Mart Poom. Şi ar mai fi bulgarii. Veteranul Radostin Kishishev, la Leicester City, şi Svetoslav Todorov, atacantul lui Colchester.

Nici vorbă de aşa ceva, acum câţiva ani. Raportul valoare – preţ este însă convenabil divizionarelor secunde pe o piaţă tot mai scumpă. O întrebare legitimă ar fi unde sunt românii în toată Babilonia asta. Ei bine, Ioan Viorel Ganea a fost ultimul produs al fotbalului nostru în Albion, părăsindu-l tot de la nivelul ligii secunde, în 2006. Glenn Hoddle, managerul său la Wolverhampton Wanderers, avea să afle că relaţia antrenor – jucător n-a fost cea mai fericită în acest caz. Ganea sosea în insulă în 2003, ca şi Adrian Mutu, având să reziste însă mai mult decât „Briliantul” pus pe liber la 29 octombrie 2004. Despre istoria lui Mutu la Chelsea s-a scris pe îndelete dar, retrospectiv, s-ar putea specula că nefericita poveste a influenţat cel puţin pe termen scurt preferinţele unor antrenori şi conducători din Albion în privinţa apelării la serviciile unor fotbalişti români. Pe câtă reclamă bună a făcut Gera maghiarilor prin evoluţiile sale la West Brom, poate pe-atât a deservit imaginii jucătorilor români încurcăturile lui Mutu în vestul Londrei. Culmea ironiei, s-a întâmplat tocmai la Chelsea, unde prin performanţele sale între 1995 şi 2000, Dan Petrescu a desenat în tente roz CV-ul fotbaliştilor noştri. Sosit după un an la Sheffield Wednesday, bucureşteanul a fost foarte apreciat în Anglia, şi nici măcar finalul mai modest, cu câte un an la Bradford şi Southampton, nu i-a ştirbit din prestigiu. Poposiţi în insulă tot în 1994, Popescu şi Dumitrescu n-au continuat mai mult de un an la Tottenham, încercarea ulterioară a ex-stelistului la West Ham fiind una nefericită dar nu chiar în ton cu catalogarea „dezastru”, patalama pentru Florin Radu Răducioiu, eşuat în 1996 în regimul lui Redknapp la „Ciocănari”, cu tot cu golul împotriva lui Manchester United. Şi Viorel Moldovan a trecut în 1998 pe la Coventry City, însă valul post – World Cup 1994 se spărsese deja de ţărmul stâncos de la Dover.

Prin prisma posturilor pe care au evoluat, nu e de mirare că doar fundaşii au lăsat cu adevărat o impresie bună. Petrescu şi Popescu. Achiziţionaţi în general pentru flerul şi fantezia tehnicităţii lor, ceilalţi „tricolori” n-au făcut o carieră într-un fotbal în care, se observă în acest sezon, la nivelul ligii secunde sunt căutaţi estici nu neapărat cu selecţii nenumărate, dar înalţi şi preferabil cu roluri defensive. Bineînţeles, nu e deloc capătul lumii că românii n-au rupt gura târgului tocmai în Albion. Nu scrie niciunde că o asemenea menţiune în CV ar cântări în judecarea reuşitei sau neîmplinirii carierei unui jucător. „Tricolorii” or fi buni şi calificaţi la Euro 2008, însă n-au momentan căutare în insulă, şi ar merita să ne întrebăm de ce. Mai ales comparând cu influxul maghiarilor. Pe hârtie, nu la fel de buni şi nici prezenţi în Austria şi Elveţia.

Ceea ce menţionam în privinţa românilor trecuţi prin Anglia, cu diferenţa între constanţa fundaşilor şi inadaptabilitatea jucătorilor ofensivi, ar fi oarecum valabil şi în cazul sârbilor. Începeam prin a nota sosirea lui Ivanovic la Chelsea, un alt fundaş, ca şi Vidic, la United. Dejan Stefanovic, astăzi veteran căpitan al lui Fulham Londra, sosea în 1995 la Sheffield Wednesday, pe două milioane de lire, fiind mutat când de pe stânga pe centrul defensivei „bufniţelor”, pentru a reveni ulterior în insulă, în 2003, tot pentru patru ani, cu Portsmouth. Şi de-acolo la Craven Cottage. Aşadar, până Vidic să se impună la Old Trafford, colegul său de linie Stefanovic a închegat o carieră în Albion. Să-l vedem pe Ivanovic. Dar Grant nu pare a da greş. Ceea ce nu s-a spus la vremea respectivă despre alte achiziţii de jucători sârbi. Cu aceeaşi menţiune. N-a mai fost vorba de fundaşi. Înainte de a-i aminti pe atacanţii luaţi în derâdere, ar mai fi Sasa Ilic, portarul născut în Australia. O promova pe Charlton în elită cu un penalty salvat la lovituri de departajare şi apoi trecea pe la West Ham, Portsmouth, Barnsley, Blackpool şi, recent, Leeds United…

Adus la Wednesday odată cu Stefanovic, atacantul Darko Kovacevic nu s-a adaptat în Anglia. Că astăzi evoluează în Champions League, cu Olympiakos, spune totul în privinţa valorii sale. Nu s-a mulat însă pe stilul ofensiv insular. Savo Milosevic, ajuns un an mai târziu, în ’95, la Aston Villa, şi-a atras până la urmă porecla de miss-a-lot-evic. Joc de cuvinte. Ratează o grămadă. A marcat 28 de goluri în 90 de jocuri pentru Villa, inclusiv în finala Cupei Ligii din 1996, 3-0 cu Leeds. Dar renumele i-a fost altul. Sfârşit pe-atunci şi el la Villa, pe 4 milioane, de la Bolton Wanderers, unde ajungea în ’94 în fotbalul englez, Sasa Curcic, un mignon mijlocaş, a rămas şi el faimos mai degrabă pentru protestul cu o pancardă, „Opriţi bombardamentul NATO!”, pe gazonul lui Crystal Palace, ultimul club la care a jucat în insulă. Atunci, cota sa era deja de doar un milion… Mijlocaşi şi atacanţi.

Gera şi Buzsaky predau în aceste zile o lecţie de maghiară pe scena din Championship. În sezonul viitor ar putea însă la fel de bine vorbi româneşte în Albion unul ca Tamaş de exemplu. Românii au atuul de a se fi calificat la Euro. Toţi vor fi cu ochii pe ei. Vor fructifica oare şansa şi vor corecta oare apoi mâzgălitura lăsată la Londra de Mutu?

   

   

Etichete: , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: