Archive for iunie, 2010

Fotoreportaj la Şcoala de Fotbal Marcel Baban, un club Leu

iunie 14, 2010

În editorialul ŞUTURI ÎN ZID m-am inspirat din curtea Şcolii de Fotbal a fostului atacant polist şi rapidist Marcel Băban, un jimbolian ce a investit cu suflet acasă, în propria bătătură, întru depistarea, creşterea şi lansarea junilor fotbalişti din Banat. Momentul l-am ales intenţionat la startul unui Mondial fără România, şi într-un oraş la graniţa cu Serbia “5-0″, pentru a amplifica mesajul că foşti jucători ca Marcel, nişte slujitori ai Sportului Rege cam din generaţia unor mai renumiţi alţi investitori în fotbalul “mic”, ca Popescu şi Hagi, sunt licărul de speranţă al revigorării acestei discipline sportive. Nu “Maybach” cheltuind pe mercenari împing lucrurile înainte, nu aceea e politica necesară, chiar dacă “dă bine” în fotbalul globalizat al Uniunii Europene. Reţeta e şi în curtea lui Băban, la marginea Jimboliei… Poftiţi.

Tribuna se umple de părinţi la jocurile Şcolii...

Roşcovanul piticot, simbol al fotbalistului de mâine...

Un gazon calitativ pentru nivelul Diviziei D. Ce va fi flancat de o tabelă electronică

Leul Jimbolian e gata de luptă...

A inlocuit un antrenor strain cu un altul tot de peste hotare, a folosit 22 de “stranieri” din totalul celor 32 jucatori utilizati si a cucerit titlul de campioana. In plus, a incheiat cu opt straini in teren prelungirile finalei Cupei Romaniei, in fata unui club catarat in ultima clipa pe podium cu 18 fotbalisti “de-afara” in lotul de 31.  

Prin prisma rezultatelor lui CFR Cluj si FC Vaslui si a acestor numere, reteta de a racola jucatori de peste hotare pare a da roade. Drept un alt exemplu, FC Timisoara a patruns si ea din nou in eurocupe cu aproape jumatate dintre componentii lotului straini.

Ziarele duduie de alte asemenea transferuri, caimacul bugetelor fruntaselor e probabil conferit “mercenarilor” iar pe toboganul diviziilor in jos aud zgomotul unei motocoase. Pasesc spre teren printre statuile de teracota, fotbalisti “piticot” in rosu-negru ce dau si mai mult suflet si culoare gospodariei jos palaria de la stadionul Scolii de Fotbal Marcel Baban. “Micutii” ne reamintesc ca aici nu-i doar “casa” unei divizionare D-Timis oarecare, ci o pepiniera cu trei grupe de varsta, 1994, 1996 si chiar cu pusti de scoala primara, cu totii batand la portile fotbalului.

Initiativa lui Marcel Baban, intors la vatra in Jimbolia, inclusiv dupa trei perioade la Poli, e la fel de curajoasa si incisiva ca sarjele sale de altadata spre gol, in alb-violet, ba mai mult, demna de toata admiratia si lauda. Politica sa este la polul opus, unul pozitiv, celui de mercenarizare a fotbalului romanesc, oferind samanta sperantei unor altfel de seri decat acea sambata de 0-5 la Beograd. Chiar… Aici, la Jimbolia, granita cu sarbii e la o aruncatura de bat.

Cat e de greu sa cheltui bugete de milioane pe achizitii din Slovacia si pana peste mari si tari? Cat e de usor sa lupti pentru a creste din putin si a incerca sa lansezi niste baieti stransi din zona Banatului la Scoala de Fotbal dintr-un orasel de frontiera? Motocoasa amuteste si Vasile Handa, ajutorul administratorului Tibor Boros, isi sterge sudoarea: “E cu mult mai greu, de exemplu daca ai compara cu sprijinul oferit fotbalului in anii in care aparam si eu. O faceam pe patru salarii”.

Vasile Handa, portarul de altădată, om priceput şi de nădejde la stadion

Baban a selectat si inrolat la Scoala sa tineri in devenire din imprejurimi, sa zicem din Clarii Vii, ori localnici jimbolieni, ca Ionut Puica, numarul 5, dar si de pe raza intregului judet sau chiar din Timisoara, ca de exemplu sesarul Radu Domsa, ba si tocmai de la Resita. Recruti de prin alte parti carora le asigura cazarea la internat, cu casa – masa si transportul la domiciliu.

Baietii sunt in crestere si mananca pe rupte. Ideal pentru dezvoltarea lor, o problema insa pentru punguta investitorului. Dar unde e pasiune si dragoste de fotbal, sunt si idei. O cladire in constructie, in spatele portii dinspre intrare, isi asteapta peste vara noua bucatarie cu cantina pentru juniori, alipindu-i-se o sala de forta, adaugiri cu economisiri pe termen lung la o baza sub semnul leului ridicat pe picioarele din spate, stema clubului. Da. Scoala de fotbal ia avant, capata aripi. Club de fotbal.

Si de ce n-ar fi sperante? Cazna si priceperea unei maini de sufletisti inmugureste rodul, portarul Eduard Pap si treiarul Florin Ardelean cochetand in aceasta primavara cu lotul national de juniori. Binoclez pe Google un mesaj cu majuscule dezvaluind munca depusa la Scoala lui Marcel Baban: “Sunt sigur ca cei de la Poli l-au monitorizat pe Eduard Pap, pentru ca ar fi pacat sa-l racoleze alte echipe!!! Atentie mareeeee Poli Timisoara!!!” A carei poarta a fost aparata candva de Calin Frunza, acum ajutorul lui Octavian Popescu la aceasta cea mai tanara garnitura din Divizia D-Timis.

Vestiare curate, bine dotate. Tineri ca reşiţenii Totu, Popescu şi Mitru, ori ca "uriaşul" Chitucea, sunt instruiţi şi cu magneţi de marcatorul în eurocupe de altădată, Octavian Popescu...

Momentan, in vestiarul “luna” si cu tabla magnetica, parte a cladirii incluzand sala cu bazin si sauna, 1. Eduard Pap isi are cuierul sau. Dar initiativa, investitia si munca de la Jimbolia pot da curand rod, pe merit. “Batatura” lui Baban de la marginea Jimboliei e un mic plaman sanatos al fotbalului nostru. E un exemplu pozitiv.

Nu multi sunt fostii fotbalisti care au luat in piept anevoiosul urcus de a creste si lansa tinere talente. Atacanti ca Giuchici si Baban sau, daca e sa amintim lideri de generatie, Popescu si Hagi, sunt reali slujitori ai fotbalului – si nu falsi “oameni de fotbal” – care au inteles ca singura sansa de a-l ajuta cu adevarat este sa recladeasca la bazele sale, sa insamanteze la radacini.

Iar efortul unora ca Marcel Baban ori Miodrag Giuchici e cu atat mai remarcabil cu cat investitia initiala n-a avut aportul substantial al sumelor agonisite de cei doi Gica in fotbalul mare. A face din putin bici implica sacrificiu. A urma un plan viabil de afaceri implica inevitabil la inceputuri si pierderi. Roadele, profitul, peste ani de rabdare…

Desigur, a arunca in focuri generatia ’94 in competitia Diviziei D, in paralel cu meciurile de la juniori, atarna si mai greu pe umerii tuturora la Jimbolia. Insa modelul propus de Marcel Baban poate oferi acel altceva atat de necesar unui fotbal sufocat la varfuri de tendinta de a achizitiona straini cu lopata, drept un alt semn al desavarsirii unei piete de desfacere de mana a doua in Romania, fie ea… Billa sau Kone, intru croirea peste noapte a celui mai lesne drum spre eurocupe.

La vestiare, inclusiv bazin si sauna!

Distribuitor oficial Saller, ce imbraca si UTA, Marcel Baban a reinvestit in juniorii si copiii fotbalului de maine. Bravo! A facut-o probabil cu nostalgia acelor glorioase jocuri de pomina de altadata. Remember 4-3 cu Ceahlaul, prin zloata, pe lapovita. Marcel, eroic...

De pe aceasta banca de rezerve s-ar putea ridica prim-divizionari de maine... Timpul le va lamuri pe toate

Obsesia bolnava a mass-media cu lupta oarba din prima jumatate a Ligii 1, dusa deseori cu straini si in care doar Galatiul pare a marsa pe tineri din zona, pierde din vedere necesitatea incurajarii “fotbalului mic”, unul insa mai vital in marea schema a lucrurilor decat ar putea parea la prima vedere. Nu-i greu de intuit ca declinul selectionatelor nationale a fost exacerbat de invazia “stranierilor”, pe fondul penuriei de talent autohton veritabil. Si atunci nu si asemenea scoli de fotbal pot fi rotitele benzii rulante a regenerarii fondului de jucatori “interni”?

Dar in baza sportiva “luna” a Jimboliei, proaspat vopsita si cu gust amenajata, nici cati ai numara pe degete nu sunt cei care si centreaza, si dau cu capul. Oare vor si marca intr-o buna zi? Instinctul de antreprenor l-a ajutat pe Marcel Baban sa infloreasca atat Ro-Sport-Saller-Baban, firma de distributie de echipament sportiv “made in Germany” pe taram romanesc, cat si conlucrarea cu alti sponsori si autoritati locale, Jimbolia ajutandu-l de exemplu cu cheltuieli de regie la stadioane, si scriu la plural pentru ca ingrijitorul Handa imi arata si terenul de antrenament “de la plopi”, unul pare-se cu gazonul “chiar mai bun”. Iar cel de la stadion imi pare mai in palma decat Wembleyul…

Motocoasa zbarnaie din nou, tunzand totul in spatele portii si-n lateralul tribunei. Marcel si mana de sufletisti de la scoala-club insamanteaza fotbalul din putin, fara timp de lamentari prin presa nationala, ca pe la curti mai mari, ca de exemplu Timisoara nu sprijina, “face” ori merita. La Jimbolia, “piticotii” lui Marcel nu se pierd in iarba iar fostul varf pune bob la radacina fotbalului. Cu ceva mai multi entuziasti ca Baban si mai putini Copos sau “Maybach” Becali, o mult mai restransa natiune ca Serbia ar putea fi candva invinsa in drumul spre Mondiale.

Mondial 2010: joaca de-a Pronosticul

iunie 10, 2010

De ce-aş zice altfel, dacă agenţii de pariuri spun Brazilia – Spania? Reflex la fiecare 4 ani, iau tabelul competiţional şi îmi imaginez un scenariu în care doar două încheie în vârf. Mi-a ieşit Brazilia – Spania.

Fapt real. La Mondialul francez, în 1998, când încă mizam cu oarecare succes la pariuri, l-am ales pe Di Biagio marcator al primului gol în Italia – Camerun, jucat într-o miercuri, apoi pe Cocu în aceeaşi postură în Olanda – Coreea de Sud, disputat două zile mai apoi, şi pe Reyna înscriind la 0-0 în SUA – Iran, peste alte două zile. Mă fascinase cota ridicată oferită acestor mijlocaşi nu foarte prieteni cu golul, şi mai ales primul.

Ei bine, Di Biagio a deschis scorul cu capul într-un 3-0 “la perete”, Cocu a înscris şi el primul gol într-un 5-0 şi mai clar iar duminică Reyna a şutat în bară la 0-0, în ceea ce avea să se dovedească o surpriză, 2-0 pentru iranieni. Mi-am zis că bara a scuturat norocul şi n-am mai mizat. Până peste doi ani, când încă înaintea competiţiei am mers pe o finală Franţa – Italia, indicând şi numele învingătoarei în ultimul act: Franţa. Aşa a fost să fie, cu oarecare şansă…

… Anii au trecut şi n-am mai prea jucat. Mai bine zis n-am mai jucat deloc. Şi nu mă dezmint nici acum. Ca idee şi ca de-obicei, mi-ar place să-i văd pe europeni făcând treabă bună dar nu neapărat cu aceeaşi simpatie, de vreo 25 de ani, pentru insulari. A mai pălit. În schimb mi-ar surâde ca central-est europenii să nu se facă “de cacao”, având o uşoară slăbiciune, nu ştiu de ce, pentru Elveţia lui Hitzfeld. O alta ar fi pentru grecii altui neamţ, Rehhagel, dar asta ar avea o explicaţie genetică, pe arborele genealogic al mamei.   

Iar cu sârbii voi ţine nu pentru că au zdrobit o Românie ce bine că stă acasă, ci pentru că au fost buni vecini, fie peste graniţă, aici în Timiş, fie între noi, în Timişoara. Chiar şi în nopţile lor de Anul Nou, la două săptămâni după Revelion, în baza calendarului slav, şi când tradiţia e să se spargă pahare. Tare mi-e însă că după-amiezele triste petrecute cu comunitatea sârbă din Londra, la jocurile Mondialului din 2006, îşi vor găsi o repetiţie şi chiar vremelnică în Africa de Sud.

Dar cum speranţa moare ultima şi avem dreptul să visăm, i-aş vedea pe sârbi câştigând grupa, apoi trecând de englezi şi argentinieni, fiind stopaţi în semifinală de Spania. Aberez? Tocmai aici e farmecul. Să-ţi alegi un cal negru, care sigur îşi va frânge gâtul, dar pe care să ţi-l imaginezi totuşi imbatabil, asta pentru a avea o porţie de râs la final, autoironie ce te face să-ţi spui ce prostuţ şi idealist poţi câteodată fi…

Apropo, în cealaltă semifinală îi văd pe brazilieni dispunând de SUA, nord-americani ce trecuseră mai întâi de Germania, apoi de Mexic. Nu-i aşa că-i fantezie de cămaşă de forţă? Oricum, v-am spus de ce… Cât despre helvetici, păcat că dau în optimi de Brazilia.

Dar ce mi-aş dori cu adevărat de la Mondial? Ca Ronaldo să nu mai plonjeze ori să facă din ochi, ca arbitrii să nu ne enerveze, ca televiziunile să nu ne caute prin tribune feţele ştiu eu cui “celebrităţi”, ca Maradona să dea din mâini încercând să aplice acel beton românesc de 3-2 care e doar reţetă Iordănescu şi-atât, ca Paraguay să dea cumva de Uruguay, ca sud-africanii să iasă cât mai repede întru a ne scuti de caznele oficialilor de a-i ţine în competiţie… Şi bineînţeles să Messi, pardon, vroiam să zic triumfe, cel mai bun.

Dar vorbind serios? Să mai vedem ceva feţe proaspete şi sisteme de joc ori soluţii tactice mai ieşite din şabloane!

Şi de ce nu Anglia? Pentru că e unica naţiune europeană mare care şi-a luat din nou antrenor străin, pentru că e prea crispată şi îmbăţoşată de-atâta amar de ani, în încercarea de-a dovedi că “leagănul” e musai “the best”. Ar fi dacă ar presa în jumătatea adversă când n-are posesie şi dacă şi-ar da drumul la jocul fără minge când cu unul de-ai ei la balon. Dar cum aceste aşteptări sunt onorate doar aşa, odată pe Wembley contra Olandei, în 1996, ori altădată la Munchen în 2001, e greu de crezut că Albionul se va scutura de greaua manta a prea marilor aşteptări. Sau poate le-o fi indus Don Fabio arta relaxării? Nu ştiu dar zău că ar fi fain să spargă blocada finalistelor din 1970 încoace, mereu aceleaşi şi aceleaşi Brazilia, Argentina, Italia, Germania şi Franţa cu două picături de Olanda. Să se-aleagă oare tot dintre cele şase sau e timpul Spaniei şi Angliei?

Vizionare plăcută. Eu ies până-n colţ să-mi iau o talangă, o ciocolată Milka şi-un ceas cu cuc, că n-am încredere în cronometrul lui Webb. Aaa, şi-un dicţionar român-sârb, să-mi împrospătez vocabularul, că doar Radio Televizija Serbija e postul de recepţie. Muuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu…

Lansare de carte: 110 ani de fotbal in Banat

iunie 10, 2010

La asemenea trecut glorios, cu campioanele României din Timişoara şi Reşiţa, şi anume Chinezul, Ripensia respectiv UDR, şi cu câştigătoarele cupei Ripensia, Metalul, Ştiinţa Timişoara şi apoi Poli, în acel 2-1 din 1980 contra Stelei, o carte voluminoasă pe măsură.

600 de pagini înţesate de fotografii de arhivă, adevărate tezaure de colecţie, propun o incursiune pe firul istoriei jocului în Banat, de la fondarea în 1901 a primei grupări de profil, Reuniunea de Sport din Lugoj, urmată în anul imediat următor de Clubul Atletic Timişoara, şi până în zilele noastre.

Sugestiv în acest sens este un ce-i drept scurt tabel cu “bomberii” din Banat deveniţi peste ani golgeteri ai României, de la renumiţii Dobai şi Marksteiner ai Ripensiei, Tiriung de la Chinezul şi Ciosescu de la Ştiinţa, cărora li s-a adăugat, în 2008, Gigel Bucur, de la FC Timişoara. Vechi şi nou, aidoma lucrării lansate în librării…

110 ANI DE FOTBAL ÎN BANAT, de GHEORGHE POPA, editura EUROSTAMPA TIMIŞOARA

Primul capitol, intitulat Perioada 1889 – 1919, punctează începuturile jocului în zonă, şi anume despre urbea Vulturilor, Lugojul timişean, despre Sânnicolau Mare cu a sa AS Sânmiclănsana, înfiinţată în 1902, despre Jimbolia cu ale sale cluburi fondate unul după altul, remarcabil fiind clişeul cu Hertha (ZSTE) Jimbolia, fotbaliştii pozând în 1924 în nişte arătoase combinezoane. Chinezul Timişoara, de 6 ori campioană a României, în ani succesivi, continuă primul capitol, în care mai sunt punctate CAMT, Reşiţa şi Recaşul fotbalistic…

Reşiţa de sub furnale e schiţată cu farmecul ei fotbalistic, dat de Uniunea Domeniilor Regale, “albi” ai antrenorului Ernst Lonkata ce cucereau primul şi ultimul titlu naţional al României pentru urbea din Valea Domanului într-un acelaşi 1931 când era aprins focul cetăţii oţelului. Avea să-i urmeze Metalul, devenită în 1954 prima grupare câştigătoare a Cupei, pe atunci a Republicii Populare Române, din postura de divizionară secundă, eşalon unde încheia pe locul 7. Şi o poză cu “metaliştii” Teodorescu, Zarici, Munteanu, Mioc, Chirilă, Urcan, Apro, Jojarth, Vida, Potoceanu, Jovan, Szeles…

Capitolul doi, Perioada 1920 – 1960, este o radiografie a timişorenelor Ripensia, Politehnica şi CFR, următorul capitol, Fotbalul în Banat după 1960, amintind miracolul Unirii Tomnatic, devenită în 1975 prima grupare sătească din “B”-ul românesc.

Într-o notă anecdotică, sunt pagini dedicate “băieţilor bătrâni – Old Boys” şi versuri şi cântece pentru fotbalişti, în compoziţia şi interpretarea cunoscutului Laza Cnejevici.

Puterea lucrării constă în concentrarea cronologică de evenimente semnificative în dezvoltarea fotbalului în Banatul timişean şi cărăşean, cu un uimitor suport fotografic. Sunt clişee de grup, poze cu jucători în acţiune ori destinzându-se la un cântec de chitară, fotografii inedite de exemplu cu Chinezul Timişoara la Cairo, în 1938, când remiza alb, fie caricaturi ale cunoscutului Ştefan Popa Popas, creionându-l pe Angelo Niculescu la ora Mundialului mexican, selecţionerul cu boruri largi, ţinându-i pe pălărie pe 7 dintre internaţionalii săi, printre care un alt fotbalist ce a scris istorie în Timişoara, Imi Dembroschi.

Portretizarea lui Petrică Curcan, portar de legendă al Ştiinţei Timişoara...

Gheorghe Popa, autorul cărţii, şi care în 16 mai a împlinit 75 ani, îşi încununează astfel o viaţă în lumea sportului universitar, revenind pe piaţa cărţii după apariţiile dedicate alb-violeţilor lui Poli, în anii 2007 şi 2008, “Gloria zilelor de ieri” respectiv “Gloria alb-violetă”. Popa, un aspirant fotbalist în Bucureştiul postbelic şi ulterior gimnast, a devenit doctor în pedagogie iar ulterior, spre finele celor 4 decenii în amfiteatrele şi pe terenurile de sport ale Politehnicii din Timişoara, profesor universitar.

Gheorghe Popa, la a treia apariţie publicistică, oferă autografe în locul lansării, Restaurantul Clăbucet, administrat de Filosina Cotec, văduva regretatului fost jucător şi ulterior antrenor polist Gheorghe Cotec

Gheorghe Popa i-a dezvăluit colegului Miki Junea, de la Radio Timişoara şi Fotbal Vest, că i-au luat 5 ani pentru desăvârşirea scrierii

Gheorghe Popa, luând cuvântul, şi-a reamintit succint de un epitaf zărit cândva prin 1990 pe peretele Operei timişorene, într-o plimbare pe Corso, şi care îndemna la aducere aminte: “Vouă celor mulţi sau puţini, care veţi trece îngânduraţi sau grăbiţi pe aici, un îndemn de la Generaţia 1989 şi un singur gând: Timişoara”. Autorul s-a referit astfel la cei plecaţi dintre noi în numele libertăţii dar şi la numeroşii fotbalişti trecuţi peste ani în nefiinţă. De la jucătorii interbelici şi până la un Păltinişanu, Cotec sau Anghel, ce ne-au lăsat mai singuri în ultimele decenii…

Din fericire, “familia fotbalului bănăţean”, cum a denumit-o în cuvântul de deschidere reputatul om de radio Nicolae Secoşan, a reunit totuşi la lansarea cărţii, printre alţii, un Mircea Popa “curentat” cândva de Albion pe Wembley, un Ionel Bungău sau Dănuţ Laţa, campion mondial universitar în 1974 iar acum preşedinte al AJF Timiş, sau chiar şi soţii ale unor fotbalişti decedaţi, Cecilia Dee, la rândul dumneaei campioana naţională cu handbalul Universităţii.

Îndemnat la o comparaţie între fotbalul anilor de glorie ai Banatului şi cei actuali, Popa a răspuns televiziunilor locale ce au lansat întrebarea referindu-se la caracterul mercenar al jocului actual, cu trimitere la FC Timişoara şi această nouă politică mai puţin caracteristică locului de a importa şi nu de a forma jucători. Secondându-l în declaraţii, colegul profesor Titus Suciu, formator al lui Cosmin Contra şi Dan Alexa, a îndemnat la respect faţă de valorile autentice, deplângând “Becalizarea României”, într-o caracterizare generală a situaţiei sociale dintr-o ţară devenită în ultimul deceniu “mercenară” în ale fotbalului, cum a avut profesorul Gheorghe Popa căderea şi inspiraţia s-o numească.

Pagini ilustrate despre CFR Timişoara, cândva vicecampioană a României, acum recent retrasă din competiţie, simbol al grandorii şi decăderii unui fotbal vechi de 110 ani

Mircea Popa (stânga), vârful făgărăşean ce a reprezentat Ştiinţa în tricolor pe Wembley, la o amintire cu profesorul Vulcănescu

La final, lansarea a fost stropită cu o bere şi Fornetti...

Secoşan, Suciu şi autorul Gheorghe Popa, ascultând o altă poveste hazlie din lumea sportului bănăţean

Mai “mica” Oradea “poate” Exterra Triathlon

iunie 10, 2010

E drept, Oradea are avantajul lacului de acumulare Fughiu, din preajmă, bună gazdă pentru cei 3.800 metri ai startului dat de proba de înot a Triatlonului din 11-13 iunie, completat de cei 180 kilometri ciclism până la Tileagd plus un întreg maraton, 42,2 kilometri, pe străzile oraşului. IronMan XTR Triathlon Oradea e o apariţie nouă şi luminoasă pe harta tot mai bogată a acestei întreceri supreme de anduranţă iar Primăria Oradea, ca partener oficial al evenimentului, se poate lăuda cu o iniţiativă pe cinste.

Însă nu doar această nouă ediţie a unui concurs rara avis în România recomandă “cetatea” Oradei drept un exemplu bun de urmat, avangardist dar totodată conservând tradiţia locului, cu tot ceea ce implică asta. Alergând maratonul între bazinul olimpic, ce ne aminteşte că pe Criş s-a jucat polo european de clasă, şi Potgoria, triatloniştii vor remarca o aşezare dominată de bun gust şi suflet, remachiată discret şi cu stil. Iar ulterior, de se vor alătura întru stropirea evenimentului microbiştilor tolăniţi la televizoare cu ochii pe Mondial, vor avea surpriza unei deserviri ireproşabile din multe puncte de vedere, în locuri amenajate cu suflet. Personal, recomand terasa restaurant The Bridge, de lângă podul pietonal, tronând în preajma sălciilor sub care se aciuiesc pescari amatori.

E drept, Oradea e ceva mai “mică”, de exemplu comparativ cu Timişoara, avantaj care-i dă şansa să fie mai lesne gestionată. Însă pare a avea acel “ceva” care s-a estompat sau chiar risipit în Banat, invadat peste ani şi eterogenizat social, cu toate minusurile ce implică un asemenea nou aluat. Aş spune că Oradea a rămas o “fortăreaţă”, fidelă principiilor ei şi cu avantajele “burgului” compact. Nu-i nimic rău cu un oraş de dimensiuni potrivite şi nici măcar plictisitor. Din contră, mai domnesc.

Iar în plan sportiv Oradea nu pare a suferi frustrări pe marginea fixaţiei cu fotbalul. Arena “Bodola” e tot acolo bine merci, unde evolua Bihorul orădean şi unde Poli descindea în prima deplasare din primăvara lui 1990, iar locul în burta ligii a doua nu pare a fi un capăt de ţară. Pe străzi, noi şi silenţioase tramvaie cu aer condiţionat contractate pe două milioane de la Siemens se strecoară şi ele discret şi cu stil pe arterele cu clădiri retencuite şi portaluri adevărată dantelărie. Aş zice că intrarea în ţară pe la Vama Borş nu ne-ar face de râs.

Şi cred că triatloniştii străini descinşi la XTR nu vor regreta drumul făcut. Unii venind poate doar de peste graniţă, unde Duna TV a mediatizat concursul. Iar dacă amicul meu maratonist Dan Balaci, aliniat cândva la Semimaratonul Dracula al Timişoarei, îşi va da jos cu folos halatul de medic şi îi va întrece într-o probă fără menajamente ci dictată de acele ceasornicului, atunci “muşchiul” localnicilor se va dovedi cu atât mai valoros şi admirabil.

În treacăt, am pozat şi eu niţel prin Oradea, am făcut o cacofonie permisă holbându-mă la Biserica cu Lună şi mi-am zis că deşi mai abrupt şi repede, Crişul are cel puţin acelaşi falmec ca molcoma Begă. Şi am răsfoit pagina triatlonului http://ironmanoradea.ro/media.html , scoţându-mi pălăria în faţa acestor Iron Man şi mulţumindu-mă cu maratoanele mele. Ar mai fi deja cam doar 17 săptămâni până la cel al Timişoarei, cât de-un ciclu complet de pregătire. Şi poate că unul-doi de la Oradea vor alerga şi aici…

Mihai Viteazul încalecă în piaţa Primăriei, pe al cărei zid o placă explicativă comemorează eroii căzuţi pentru eliberarea Oradei în secolul trecut

La o aruncătură de băţ, Vulturul Negru cu hotelul şi şerpuirea acoperită din "burta" sa, un amalgam de cafenele şi magazine, e un obiectiv arhitectonic refăcut.

Oradea e înţesată de frumoase biserici, ca bazilica deschizându-se ca o carte din parcul Muzeului. Atâtea sunt că nimeni n-a ştiut exact să ne identifice numele acestui lăcaş sfânt

Şi clădirile monument istoric sau cu o conotaţie culturală au fost refăcute...

Şi te poţi odihni la mese copioase pe preţuri tare reduse. Aici, Life is too short to drink a bad caffee. Sesizaţi a-ul din caffee. Simpatici amfitrioni, te îmbie în engleză şi încheie în "internaţională". Ori franceză? Oricum, glumesc... Bun gust...

Şi doar un lucru să mai zic. Fiţi precauţi cu taximetriştii, unii pot fi chiar mari vorbitori. Te duc cu preşul mai ca în filme. 30 lei pentru un tur prin zona centrală. Şi parol, Oradea nu-i mare, ci mai degrabă “mică”. Ulterior, un drum până la periferie a fost, realist, în jur de zece. Dar ce vorbesc eu aici, într-o postare despre mişcare şi triatlon!?! Pe jos, cu bicicleta ori cu tramvaiele Siemens. Ambarcaţiuni pe Criş n-am văzut…

Biserica de lemn din Zolt, o minune de peste două secole

iunie 10, 2010

Veşnicia s-a născut la sat. Iar truditorii locului s-au îngrijit nu doar de pământ, strădania lor zămsilind şi lăcaşe de cult rezistând secolelor. Azi, amatorii de drumeţii în Munţii Banatului, spre extremitatea estică a judeţului Timiş, pot da pe raza comunei Fârdea, mai exact în satul Zolt, de o biserică din lemn de stejar veche de peste două secole.

Las glasul pozelor şi trimiterea la notele explicative de pe pagina virtuală “Turism cultural în Banat”  să vă poarte spre acest monument istoric din patrimoniul naţional, Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, incluzând picturi murale ale lui Teodor Zugravul şi Atanasie din Lugoj. Zolt pare rupt de lume dar de fapt e încărcat de har şi istorie, dacă reţinem că satul datează de la mijlocul secolului al XV-lea, aparţinând domeniilor lui Iancu de Hunedoara, chit că infiltraţia noului e evidentă până şi aici… De exemplu, pe o tăbliţă din staţia locală de autobuz, însemnele Transport şcolar au fost răstălmăcite în Transport cola.

Eu m-am “hodinit” pe o băncuţă de lângă cimitirul din jurul bisericii de lemn şi am sorbit apă de izvor. Pentru că, pe bicicletă, mai întâi trecusem prin Gladna, Română şi Montană, pe drumul spre Zolt. Şi câte frumuseţi n-am văzut…

Vedere spre Fârdea, de pe costişa ce duce la vârful Breinu Mare, al doilea ca înălţime din zonă. De cealaltă parte a coastei, valea te duce spre Zolt cu a sa biserică de lemn...

În zonă încă sunt destule case de lemn, cu atât mai pitoreşti în umbra naturii care "explodează" primăvara...

Oamenii lucrează restrânsele suprafeţe arabile dintre dealuri, cei mai norocoşi mecanizat, într-o tăcere monahală, aici în preajma unui micuţ cimitir din vârful pantei...

Nu toate bisericile au vechimea celei din Zolt...

Şi-am ajuns la poartă... Intrarea în cimitirul cu lăcaşul sfânt de pe costişa de la marginea satului, pe portiţa din preajmă

Aici citiţi mai mult şi mai exact despre Zolt cu a sa biserică. Prin gemuleţe, am distins picturile din biserică… Frumos!http://www.intercultural.ro/turismintercultural/Zolt.html

Stejarul şi bradul, lemn durabil pentru biserica din Zolt...

Turnul bisericii contrastează ca materiale, stil şi nuanţe cu construcţia în sine

Am poposit şi în curtea Mânăstirii din Fârdea, o cu totul altă poveste, în plină expansiune...

Iar pe vale am aplecat ochiul şi la detalii. Primăvara natura e în floare

Un lucru e sigur... Cu excepţia vreunui păstor şi a oamenilor furnicărind pe câmpuri, natura e suverană în Munţii Banatului. Însă la nici 150 kilometri depărtare, înconjuraţi de fabrici multinaţionale inclusiv cu pneuri poluante, oamenii "din cetate" uită prea uşor cine e Mama noastră a tuturora. Şi introduc robotic cheia în contact.

... Am ales în schimb să urmez marcajul albastru al drumului forestier de culme şi să mă afund la sânul Mamei Natură. Departe de lumea dezlănţuită aş zice eu degeaba

Finalmente, o încurajare pentru grăbiţi ori comozi. Drumul pe vale spre Zolt e fermecător dar, esenţial, asfaltat şi presărat mai nou cu poduri refortificate întru rezistenţa la viituri, putând fi aşadar abordat chiar şi cu maşina. L-am făcut pe două roţi, dându-mi timp mai mult să savurez peisajul, să mă îmbăt cu semeţia Mamei Natură.

BBC Panorama dezvaluie “Diavolul” pe rosu aprins

iunie 8, 2010

Sambata e debutul Anglia - SUA in sudul Africii, insa BBC a pus degetul pe rana "acasa", in insula

Panorama e un traditional reportaj investigativ de televiziune al corporatiei de difuzare britanice. Iar in saptamana startului Cupei Mondiale s-a luat de fotbal, mai exact de datoriile dezvaluite a fi de fapt de peste un miliard lire sterline al vicecampioanei Manchester United. E groasa la Old Trafford…

Fanii au adoptat verde-auriul lui Newton Heath, "samburele" lui United din secolul XIX, in spirit de fronda fata de datoriile si creditele cu care clanul Glazer a acaparat si impovarat tripla campioana a Europei

Ronaldo a fost cedat unei rivale pe 80 milioane si n-a fost inlocuit cu o vedeta de acelasi calibru, preturile biletelor si nu numai la Old Trafford s-au balonat cu o treime, a rasuflat in presa ca datoriile si creditele contractate de familia Glazer bateau spre un miliard lire sterline, care conform ultimelor dezvaluiri de televiziune au si trecut pragul, s-a clarificat ca United, cu toate profiturile sale generate de “talentul din iarba”, abia rasufla sa-si achite dobanzile la datorii, si care de-acum vor creste la cota de 16,5%, si e tot mai clar ca un anume ceva e profund gresit in planul clanului Glazer, mai ales in ideea ca UEFA e chitita sa se ia la tranta si chiar sa faca sicane majore cluburilor care se intind mai mult decat le permite plapuma. A se citi sa nu achizitioneze peste posibilitatile veniturilor generate. Boala generala in Albion dar se pare mai ales la Old Trafford, de cand cu Malcolm Glazer si fiii.

Intr-o forma de protest, fanii care n-au dezertat acum deja cativa ani buni la “dizidenta” FC United of Manchester, creata ca un raspuns spiritual si non-comercial la liberalismul corporatist ca o bula de sapun al Glazerilor, s-au luat de dupa umeri si au arborat la Old Trafford galben-auriul unor zile de inceput ale clubului, mai senine si pe baze mai sanatoase, fara grotescul impovararii actuale.

Glazerii au inghitit in sec la meciurile jucate in 2010 intr-un stadion inundat de vechile culori, asociate cu un spirit curat al fotbalului ca joc si nu afacere, fanii aratandu-si puterea pe care totusi o au. Boicotul ultim si absolut ar fi probabil incetarea achizitionarii de bilete, abonamente si produse ale “instalatiei de muls” atasate de Glazer culorilor negru-alb-rosu. Nu se va ajunge probabil acolo dar indiferent de rezultatele echipei lui Sir Alex Ferguson, la Manchester United se anunta cel putin un an pe carbuni incinsi.

Declinul subit al rivalei vecine Liverpool FC, sfarsita pe 7, fara un stadion nou, de-acum si fara antrenor si incarcata de datorii cu dobanda, e un avertisment ca nimeni, oricat de colos ar fi, nu e scutit in intercorelarea financiara actuala, de potentiale puternice seisme. Remember Leeds United, semifinalista de Champions League acum un deceniu, pentru a intelege ce se alege cand cheltui mai mult decat iti poti permite cu adevarat…

LOVE UNITED pe rosu, HATE GLAZER pe negru nu mai e doar un afis ratacit in Manchester. E o stare de spirit in tribunele de la Old Trafford si subiect sub lupa intr-unul din cele mai urmarite reportaje TV ale postului de stat BBC

De fapt, cat de corporatist si americanizat, cat de alienat de comunitatea locala si internationalizat a devenit clubul cu 18 titluri nationale ale Albionului poate fi lesne vazut si in Africa de Sud, sub bagheta italianului, unde de cand cu forfaitul lui Rio au ramas la ordine de la United doar talismanicul Rooney si probabil rezerva Carrick. Doar atat, United, pentru Anglia!? Trebuie ca Sir Matt Busby se rasuceste in mormant.

The Official England Squad Medal Collection: Capitanul

iunie 6, 2010

Stema cu cei trei lei

Este cosmarul oricarui selectionabil. E clipa pe care nici un international nu si-o doreste vreodata. E secunda in care un vis de vara, inchipuit vreme de patru ani, se naruie in dureri si suferinta. Cupa Mondiala si-a pierdut deja cateva vedete, ce nu vor aparea pe scena sud-africana datorita accidentarilor, si parca nu trece zi in care un alt convocat sa sfarseasca pe mana medicilor. Printre jucatori, cativa ce figureaza in spoturi publicitare ale marilor corporatii.

Rio Ferdinand, capitanul ales de Fabio Capello, a incheiat si el un antrenament in carje, fiind inlocuit cu Dawson, fundasul lui Spurs, ce a zburat de pe-o zi pe alta de la Londra, intrand in paine in lotul Albionului. Implicit, banderola de capitan a fost pasata mijlocasului Steven Gerrard, metronom al lui Liverpool venit dupa un sezon asa si asa la nivel de club.

Capitania, centrul de forta al Angliei, s-a mutat in linia mediana, unde Gerrard e acompaniat de vice-capitanul Frank Lampard Jr., omul lui Chelsea. Desi sunt destule voci care contesta pana si selectionarea lui Gerrard, in baza prestatiilor in 2009/2010, Capello va miza mai mult ca sigur pe experienta la nivel international a baiatului crescut in cartierul de blocuri din suburbia Huyton.

De-acolo, Gerrard a sfarsit pe moneda francata cu ocazia participarii Angliei la EURO 2004, in Portugalia, cand insularii erau eliminati la lovituri de departajare de tara gazda, in sferturile de finala. STEVEN GERRARD MIDFIELD e gravat pe capul monedei, pajura reliefand emblema The Football Association, cu cei trei lei suprapusi si mentiunea The Official England Squad Medal Collection.

Gerrard, titular in trupa lui Eriksson, a devenit capitan de circumstanta al lui Capello

La vremea respectiva, cand mi-a fost cadorisita moneda din colectie, Stevie G nici nu intorsese rezultatul in finala Champions League de pomina contra “Diavolului” milanez. Anii au trecut iar Gerrard a condus-o pe Liverpool in doua ultime acte in fata Milanului, preluand acum banderola, la capatul poate celui mai sters sezon al sau de la sosirea lui Benitez pe Merseyside. Desigur, nici macar Gerrard nu poate fi bucuros de circumstantele in care s-a ales cu banderola pe mana iar un intreg Albion se teme ca mijlocasul din Liverpool nu e omul de forta, de coeziune, care sa imbarbateze la o adica si cu un strigat si sa stranga randurile echipei, mai ales la greu.

Dar cu Terry balacarit de presa pe motive extrafotbalistice, Capello nici nu mai avea prea multe optiuni, aspect dovedit de insasi numirea initiala a lui Rio Ferdinand, la urma urmei un alt ex- baiat de cartier, est-londonez, ce a luptat la randul sau cu demonii alcoolului, drogurilor si implicit a impulsivitatii fara astampar.

In Africa de Sud, ca un facut, noul capitan Gerrard il va avea aproape pe parca eternul coleg de club, un alt “Liverpudlian”, Mister Liverpool Football Club in carne si oase, Jamie Carragher, fundasul reaparut pe scena echipei nationale dupa cativa ani buni si o aruncare de prosop ce n-a fost uitata de carcotasi. Capello l-a reactivat, tot pe motive circumstantiale derivate din accidentarile altora, si Jamie s-a alaturat capitanului si colegului fundas dreapta de la Anfield, Glen Johnson.

Ca o remarca, ocupanta locului 4 in Premier League, Tottenham Hotspur, ofera cinci selectionabili in lotul lui Capello, campioana Chelsea laudandu-se cu 4 pentru Anglia iar vicecampioana Manchester United cu doar doi jucatori, Carrick si Rooney. Cat despre Arsenal, nici macar Walcott. Cu alte cuvinte, mai mult de jumatate dintre fotbalistii italianului in Africa de Sud provin dinafara noului “careu de asi”. Cu o vorba buna in special pentru West Ham United, care aprovizioneaza lotul cu doi selectionabili plus alti sase care si-au lansat carierele la Upton Park.

Iar in fruntea tuturor, Stevie G. Mijlocas.

Ronaldo la Londra!? Da, se poate…

iunie 4, 2010

Veritabilul Ronaldo, marcator intr-o finala de Cupa Mondiala, apare pe coperta amatoarei londoneze Corinthian Casuals, grupare pioniera ce a raspandit spiritul fotbalului prin lume, insamantand chiar si o mai faimoasa Corinthians, in Brazilia. Unde mai joaca fosta mare stea...

Am scris o noua pagina, accesibila in coloana din dreapta: e-CARTE: “DRUMUL SPRE WEMBLEY” – FA CUP, de fapt o concentrare de reportaje de la fata locului, la jocuri de Cupa Angliei la care am asistat in ultimii ani, plus vechi povestioare din venerabila competitie, plus multa statistica si curiozitati, nelipsind si toate rezultatele, de la A la Z, ale editiei a 129-a, 2009/2010.

Am ales sa-i fac reclama e-cartii pomenind de “buturuga mica” Corinthian Casuals pentru ca amatoarea o zdrobea la vremea sa cu 11-3 pe Manchester United, cea mai aureolata grupare a Cupei Angliei, cu 11 triumfuri la activ, esec ce ramane si in ziua de azi drept cel mai drastic din istoria “Diavolilor rosii”.

In continuare, un fotoreportaj datand din august 2009, de la arena lui Corinthian, cu ocazia unui meci din tururile preliminare ale FA Cup, pierdut de roz-ciocolatii cu 1-3 in fata “Vicarilor” sud-est londonezi din Dartford.

O tablita roasa de vremi si invadata de balarii, CORINTHIAN CASUALS FC, pe o artera undeva in suburbiile sud-vestului Londrei...

Bine ati venit la un club "amalgamated" in 1939!

Un club din diviziile mici, sponsorizate de librariile Ryman, dar cu o istorie indelungata

Fumatul la o bere e interzis in sala de receptii tapitata in lemn si plina ochi de ispravile pionierilor prin lume: "samurai" in Japonia

Londonezi in jurul lumii... Din emisfera sudica si pana la Praga...

In Brazilia "s-au dat" cu autobuzul lui Corinthian Paulista

Tricoul cu autografe al lui Manchester United, o dovada ca "Rosii" au trecut pe la King George's Recreation Ground

Roz-ciocolatiii au aniversat 125 ani de istorie jucand pe Wembley contra vecinilor de la Wimbledon.

Pana si un mic club are vitrina sa cu trofee...

Jimmy Hill, fost de toate in fotbalul englez, de la arbitru la jucator si conducator, e printre figurile proeminente ale amatorilor. Cu titlu onorific...

Tribuna "Micutul" Liddle, inaugurata in mai '94, poarta numele unui ex-jucator implicat timp de 60 ani la Corinthian-Casuals. Arena a fost reconstruita cu bratele a doi frati inca ingrijind stadionul

Camasa violeta

iunie 2, 2010

In ultimul editorial din <Fotbal vest>, sub genericul SUTURI IN ZID, am pomenit de loialitatea unor fani dintr-un colt uitat de lume al judetului Timis, care dau din putinul pe care-l au pentru alb-violetii ce de la inaltimea scaunelor conducerii le arunca fara consideratie si chibzuinta “pachete” de bilete ori emana ca echipa ar reusi vezi Doamne performante mai mari decat ar merita Timisoara…

In acea zona rurala oamenii isi castiga foarte greu existenta, inclusiv arand la deal cu calul...

insa credinta si omenia ii fac sa ramana loiali pana in panzele alb…-violete unor anumite culori si embleme semnificative in Banat. Pasiunea nu le-a fost insa rasplatita de conducatorii FC Timisoara, ce le-au bagat pe gat la ora triplei cu Zagreb, Ajax si Anderlecht un “pachet”de 3 bilete. Cat de lesne le-ar fi fost unor tarani din jurul Timisoarei sa achite intreg “pachetul” si sa si vina la oras in toate cele 3 seri tomnatice, pentru a-si sustine echipa? Deloc, chiar deloc…

In mod normal ar fi fost Ruga de Rusalii. Sarbatoare. Insa norii negri, prognozati de statiile meteo, au lasat scena pustie, pravalindu-se cu fulgere si tunete in amortita dupa-amiaza de duminica. Parca venea potopul iar relicvele industriale ale Nadragului, sumbre hale dezafectate, aveau un aer si mai intunecat.

A tras de camasa cu un gest preferat de jucatori la marcarea golului ori pentru a-si dovedi atasamentul fata de culorile clubului, spunand ca il „doare sufletul”. „N-am dormit azi-noapte de necaz, dupa ce ne-am intors de la meci” ne-a spus batranul cu par cernit. Supararea pentru un 1-2 cu FC Brasov, ce i-a vanturat pe alb-violeti de pe podium, nu l-a impiedicat insa sa imbrace tot camasa violeta.

„Suntem patru, strangem bani de benzina si mergem mereu la Timisoara, s-o vedem pe Poli a noastra. Asta de ani de zile” s-a explicat batranul. Uitandu-te in jur, la peisajul post-industrial, la greutatile oamenilor, la baiatul biciclist incercand cumva sa-si arunce in spate un sac alb mai mare decat el, loialitatea batranului suporter e cu atat mai admirabila.

Nadragul „cade” de pe harta judetului Timis, fiind la granita cu Carasul, iar ultimii kilometri de sosea de-a lungul vaii sunt pistruiati de cratere in asfalt, asa incat te-ntrebi cum se descurcau fanii la intoarcerea in comuna, pe intuneric, dupa un joc dictat de orarul atotputernicelor televiziuni, uneori mult prea tarziu in seara. Nu puteai sa nu simpatizezi cu incercatul chibit.

Nu-i public numele pentru ca e un etalon al fanului inflacarat. Oricare dintre cei ce vin, platesc si sufera la stadion, si mai ales la greu, se regasesc in acest portret robot. Pasiunea pentru o echipa, pentru niste culori, n-are limita de varsta si nu e vestejita nici de distanta ori de subtirimea portofelului. E vesnica, inexplicabila dar mai ales esentiala pentru „sanatatea” jocului si pasarea microbului. Venerabilul suporter si cei ca batranul sunt forma pura, neintinata, a fotbalului de la noi sau mai bine zis a ce-a mai ramas din el.

Si e foarte greu de deslusit ce sperante le umplu an de an paharul, peste decenii, sa tina cu un club fara vreun titlu national in palmares dar ros de dezamagiri!? Insa mirajul lui Poli e pare-se la fel de mare iar raza de magnetizare a alb-violetului bate macar si pana la Nadrag, la poalele celui mai inalt varf din judet, Pades.

Padesul, cum e denumit fostul club Laminorul Nadrag, nu mai primeste, ca pe vremuri, vizita Stelei ori Universitatii Craiova, in Cupa Romaniei, ci pe vecinii din Manastiur, cum scrie pe o alta coala A4, langa cea anuntand amanarea Rugii.

Padesul e fosta Laminorul iar FC Timisoara se vrea a fi Poli. Trecut si prezent, pentru cine mai intelege ceva. Atelierele de prelucrare a fierului, de prin 1845, deveneau peste ani o adevarata forta a metalurgiei sud-est europene, acel Nadrag – Calan – Titan de pe langa Domeniile Resita. Iar localnicii mai treceau si sub arme… La doi pasi de scena goala, pe monumentul eroilor cazuti in primul razboi mondial, zece de pe lista de 22 sunt numele cu rezonanta maghiara, germana ori evreiasca. Suferinta si jertfa, ca si pasiunea, n-au granite…

Si dupa `89 inca destui au calcat pragul Laminorului, fosta Ciocanul, printre ei probabil si mari „polisti”. Azi, in umbra ruinelor fabricii, o populatie dependenta sufera stoic intr-un amalgam de nedumerire si fatalism la ceea ce li se pare a fi cruda soarta a „tranzitiei”, pe care o iau de buna, nebanuind poate subminarea voita si fortata a Laminorului, si cate nu sunt ca el, intru transformarea locurilor in simple piete de desfacere ale corporatiilor altora. In vitrina prafuita a unei vechi cladiri demne de pietele Timisoarei dar cazuta in paragina sub greutatea lacatului, si lipita de cea a primariei locale, un unic semn colorat al potopului actual. American Cola. Un paradox ironic.

Iar intre localnicii tragand ponoasele sforariilor altora, si batranul nostru polist. Care se va intoarce la Timisoara si la toamna, s-o vada pe Poli contra Stelei ori in Europa League, acolo unde „retrogradarea” din fazele preliminare ale Champions League, in ceea ce s-a dovedit a fi cel mai lung parcurs european al alb-violetilor, a fost intinata de „pachetul” de bilete pentru meciurile din grupa.

Incerc iar sa mi-i imaginez pe cei patru din Nadrag, cum or fi navigat printre gropi in frigurosul intuneric tomnatic, dupa un meci international necastigat aproape de miezul noptii. Multi sunt pasionatii din categoria celor care, la strangerea curelei, ar renunta doar in cele din urma la biletul de intrare, iar si unora ca ei li s-a solicitat renumitul „pachet”.

Respectivul rateu de vanzare si imagine il consider emblematic pentru sezonul incheiat si in general pentru falia evidenta intre interesele comerciale ale unor aciuiti in mlastina „oamenilor de fotbal”, si care cred ca orasul Timisoara nu merita un anumit grad de performanta, fara insa a intelege deloc „sufletul” locului, si pasiunea pura a celor ca batranul cu camasa violeta.

Or fi stiind oare de existenta unora ca batranul polist inchipuiti citati emanand ca Timisoara nu merita sudoarea risipita de Poli alias F.C.!? Chiar sa mai credem ca la club primeaza mandria de a „trage” pentru oras, si nu banii, dupa fiascoul cu „pachetul”, cand coagularea publicului in jurul echipei a fost sacrificata pentru o iluzorie reteta cu zerouri tocmai la un moment de gala pentru Timisoara!?

Din contra, as zice ca batranul fan nu merita sa-l doare sufletul pentru un club ce-i ticluieste „pachete”. Dar asta e conditia suporterului. Sau poate ca respectiva incercare a fost o schimbare de macaz spre potentiala atragere in tribune a unui alt gen de suporter, nu neaparat la fel de patimas dar sigur mai „incarcat”, eventual cu vesnicia sentimentelor pentru alb-violet mai voalata dar fluturand frenetic la o adica un stegulet cu aceleasi culori insa zugravite in functie de… coloraturi si interese, dupa cum bate vantul. Cu un sponsor mic in colt.

Firul recent rupt al vechilor istorii ale Laminorului si Politehnicii, cea veche, cu „Tata Mare”, a astora care nu meritam ce „fac” unii pentru Timisoara fotbalistica, sunt exemple ale magnitudinii cutremurelor la care unii ca batranul cu camasa violeta au fost martori muti. Sunt triste exemple ale napraznicelor lovituri la temelia unor adevarate institutii ridicate demult, cu credinta, pasiune si sperante.

Acum, cat de-un bob sperante dupa acest loc 5 si nu prea mult in rest. Un afis cu American Cola dupa gratii acolo iar pe-aici inchipuirile unora care habar n-au de vechiul spirit, suflet si mers al lucrurilor in Banat. Unde Timisoara era obisnuita candva cu performante si titluri nationale, patru ale Ripensiei dupa cele 6 ale alb-violetilor de la Chinezul.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.